L-am văzut în multe spectacole pe Ion Caramitru, dar nu am reţinut nici un rol, prin care să-l definesc, să-l am ca reper. Dimpotrivă, am despre actor imagini neconvingătoare din spectacole ca Hamlet, Eduard al III-lea sau penibilul Macbeth al lui Penciulescu. La fel, în film, nu are un rol emblematic, ca Amza Pelea, să spunem, sau Ştefan Iordache. Iar în şuşanelele improvizate cu Mălăiele este chiar deprimant. Cariera sa e un amestec de politichie cu populism ieftin, de “fă-te că lucrezi” şi amfitrion la Gala UNITER.

Iar dacă adăugăm şi funcţiile sale administrative, precum aceea de ministru al culturii sau de director al TNB, avem o arie foarte largă a acestei controversate personalităţi. Gândiţi-vă numai cum a dat el jos, ca ministru, Coloana lui Brâncuşi, cum n-au reuşit nici comuniştii, ba, înhăitat cu escrocul Radu Varia, a vrut s-o strămute. A intrat în istorie nu cu roluri, ci cu celebra declaraţie de ministru: “Am să înalţ o plecăciune”. Cui?, nu a precizat.

În România, acest amestec dintre politică şi artă nu e benefic, în orice caz, nu e benefic pentru artă. Toţi artiştii care s-au apropiat de politică, s-au mânjit sau au ieşit rău şifonaţi. Cazul Sergiu Nicolaescu este definitoriu, el a sacrificat multe filme pe care ar mai fi putut să le facă pe altarul politicii, culminând cu scârba sa finală faţa de politică, faţă de nivelul la care a ajuns Parlamentul ţării, plin de troglodiţi.

Un alt caz este Victor Rebengiuc, care nu a părăsit nici o clipă scena, dar mereu a cochetat cu anturajul politic, cum o făcuse şi Marin Sorescu sau Grigore Vieru, ajungând să fie un fel de paravan fără acoperire al manifestărilor de frondă. El a fost mereu pe rol de “Gică contra”, de la gestul cu hârtia higenică la fronda anti-Nicolaescu, legată de legea cinematografiei. Are un microb al scandalului, cu mască de justiţiar, nu poate trăi dacă nu iese puţin din peisajul teatral şi o coteşte şi spre tribuna politică.

La noi, toţi artiştii care s-au băgat în politică, s-au compromis, au lăsat în urmă imagini jalnice, precum s-a întâmplat cu Radu Beligan sau Titus Popovici, aşi în discursuri ceauşiste pline de linguşeli. Alţii, ca să scape de ruşine, au fugit cât mai departe şi s-au aventurat în alte forme de supravieţuire, ca Jules Perahim, care a trecut de la realismul socialist, pe care l-a adus de la Moscova, la suprarealismul francez.

În România, politica se face atât de prost încât veşnic va exista un decalaj uriaş între popor şi putere. Nici un politician nu a reuşit să se apropie convingător de popor. A încercat Iliescu cu zâmbetul lui de precupeaţă, dar poporul a văzut mereu în spatele lui crimele revoluţiei, mineriadele şi alte tristeţi ce nu pot fi acoperite cu nici un zâmbet. Politica e un teritoriu minat, compromis, dominat de ticăloşi, şantajişti, nulităţi. Un om serios imediat este atins, ca mărul sănătos în lada cu mere stricate. Ce a ieşit din Mircea Dinescu, nu se poate descrie, nici chiar el nu poate să ne spună cum a fentat poezia cu ţuică şi pastramă! La fel a alunecat în penibil şi Mircea Diaconu. Nu mai vorbim de cuplul Pleşu-Liiceanu, care este o mostră de compromis politico-filosofic, de gesturi criminale, precum respingerea donaţiei lui Constantin Antonovici! De numele lor atârnă pe veci sintagma „Intelectualii lui Băsescu”. Nu-l mai prezentăm pe Patapievici, un amartaloi, cea mai jalnică creatură pe care a dat-o istoria culturii româneşti. El trebuie plasat în tagma satanizaţilor Tismăneanu-Pacepa!

Desigur, Caramitru nu a ajuns aşa departe. Instinctul lui de artist l-a făcut să se retragă la vreme, să-şi vadă de meserie. S-a apucat şi de regie, ţine şi prelegeri despre teatru, implicit despre respiraţie, aşa cum a făcut în spectacolul Respiraţia poeziei, oferit în cadrul Festivalului Naţional de Teatru.

Ei bine, aici Ion Caramitru este la el acasă, în sucul propriei sale vocaţii. Ca artist, ca actor, Ion Caramitru se împlineşte în forma de spectacol numită recital. Recital de poezie. Recital de poezie şi muzică. Cum erau recitalurile sale când făcea cuplu cu Johnny Răducanu. Absolut memorabile. Johnny nu mai e şi nici nu mai poate fi înlocuit, deşi noul invitat, Adrian Naidin, se străduieşte să facă din violoncel un personaj. El însă nu este actor, devine caraghios când ne demonstrează cum “respiră” violoncelul.

Nemaivorbind că o dă pe muzică lăutărească, folosind violoncelul pe rol de ţambal! Ar fi fost original dacă transforma un ţambal în violoncel! Ne trezim cu ţambalagii-actori, cu violoncelişti-actori, ba deunăzi am văzut şi un flautist-actor, Ionuţ Ştefănescu!
Oricum, distona rău poezia filozofică pe care o respira Caramitru, cu ţigăneala ţambalagiului! Aici Caramitru trebuie să mai mediteze. Recitalurile sale curate, pe versuri din Eminescu sau Nichita, care au o “altă matematică”, nu merg cu populismul ieftin. Şuşanelele cu mălăisme l-au afectat. Însăşi prestaţia sa din recital trădează această tendinţă spre momente şugubeţe, făcând-o pe cameleonul.

Recitalul este un gen care se bazează în mare măsură pe inteligenţă, dovadă că poeziile selectate sunt de o mare profunzime filozofică, precum textele lui Eminescu din Fragmentarium despre Eu şi Dumnezeu, poeziile din Nichita şi Sorescu sau precum celebra Duhovnicească a lui Arghezi.

Capcana stă în faptul că actorul este mereu tentat să ne arate că e mai deştept decât autorul, ba şi decât publicul, pe care, într-o interpretare şugubeaţă, îl plasează undeva, la subsol, comparativ cu el, cu geniul pustiu, care pleacă, se înalţă la steaua unde poate fi “nemuritor şi rece”. Există această tendinţă a recitatorului de a dialoga cu publicul, dar încă nu a găsit cheia care să-l implice, să-l facă interactiv. Publicul românesc de teatru e prea scrobit, îngheţat, conservator, iar cel de la recital de-a dreptul snob. Prin “galele” sale mai ales, Carmaitru a creat această categorie de snobi speciali, pe care el vrea să-i atragă, spre a-i umili. E o tendinţă constantă a actorilor buni, dar complexaţi.

Categoric, Ion Carmaitru pendulează între geniu şi vulg, el îşi arogă un drept eminescian. Sigur, aici ajunge un actor care toată viaţa recită. Cabotinajul marilor actori englezi, de la un Paul Scofield la un Peter O’Toole, fiindcă cred că pe un Derek Jacobi nu-l ştie încă, şi-a pus amprenta şi pe actorul român. Oricum, înfăţişarea sa din prezent, cu o faţă chinuită, ca Dutronc în Van Gogh, cu ochii holbaţi mereu, ca Al Pacino în Shylock, cu părul pe ochi şi burticica prin care respiră, ca bătrânii evrei ai lui Rembrandt, cu o gesticulaţie luată din Harpagon sau commedia dell’arte, îl scoate definitiv pe Caramitru din sfera romeojulietană a interpretărilor din tinereţe. El tinde spre a cabotiniza textul, fie că e vorba de Glossa lui Eminescu, fie de Mioriţa, cu care a încheiat recitalul.

Oricum, e un spectacol unic într-un festival care nu a strălucit prin nimic, cu spectacole răsvăzute, cu vechituri ca Leara, o falsă competiţie între veşnic aceiaşi regizori afumaţi, Şerban, Purcărete, Hausvater, un demolator de texte, ca şi veşnicul opozant Afrim, care o ţine din experiment în experiment, ca şi Frunză sau Măniuţiu, toată balansarea fiind sprijinită pe prăjini ungureşti. Tot “noul val” a îmbătrânit în experiment sau, cum ar spune Kant, a îngheţat în proiect.

De aceea, recitalul lui Ion Caramitru a mai salvat latura metafizică a unei manifestări ce trebuie să se menţină la un nivel intelectual înalt. Şi prin poeziile recitate, acest recital ne-a mai dovedit un fapt notabil, ne-a revelat cât de uluitoare este limba română, cu atâtea subtilităţi şi nuanţe, cu o splendidă logică a adâncurilor, precum magicul mecanism pe care îl relevă limba lui Shakespeare. O astfel de zestre lingvistică nu se explica decât printr-o evoluţie istorică fantastică, prin vechimea poporului român, a cărui limbă a ajuns la apogeu.

Recitalul e o formă de spectacol prin care un actor îşi manifestă toate disponibilităţile sale, în primul rând cele mentale. Creierul e totul într-un recital. El este morişca respiraţiei, a frumosului desen lingvistic, care trasează o hartă spirituală ce cuprinde întreg pământul, cu sunetele sale de jale şi plăcere. E trist Ion Caramitru în recitalul său, dar e o tristeţe naturală, nu artificială. O tristeţe de Arlechino. Deşi fără mască, nemacheată, faţa lui e purtătoare de umbre, e un portret dantesc. Aşa se face că recitalul îmbină plăcerea cu luciditatea, un fapt tot mai rar la români.

Grid Modorcea