Ascultam acum cateva zile, in masina, melodia “Ploaia care va veni”, a formatiei Pasarea Colibri, si ma gandeam: Cum ar fi daca, in locul „ploii”, am pune „postul” si, in locul „potopirii”, am aseza „curatirea”?

Am senzatia ca a ajuns de multe ori deplasata, tentativa de a vorbi despre post. Spunea Sfantul Vasile cel Mare: “Postul este cea mai grea cursa atletica a sufletului impotriva trupului.”

Si, intr-adevar, asa este. Postul se practica printr-un exercitiu permanent!

Ca de fiecare data, in Biserica si nu numai, ierarhii si preotii indeamna poporul credincios la exercitiul postului. Cuvinte ale Sfintilor Parinti, sunt folosite in mai toate omiliile specifice perioadei. Oamenii sunt indemnati la abstinenta si, mai ales, la lucrarea Binelui.

Din nefericire pentru crestinii ortodocsi de la noi, postul a devenit ori o regula stricta legata de lipsa produselor din carne si a derivatelor, din meniul zilnic, ori, la polul opus, supra-licitarea actelor de binefacere, ca practicare reala a postului.

Consider ca aici este, in fapt, marea dilema. Aici este imensa prapastie, creata in constiinta crestinilor ortodocsi de la noi. Multi incearca un soi de compromis, crezand ca Dumnezeu este suficient de Milostiv sau de Ingaduitor pentru a intelege ca se poate si altfel decat trebuie. Oamenii se pacalesc, crezand ca merge cu jumatati de masura. La fel cum se pacalesc si cei care pun, pe primul plan, milosteniile, ca expresie vazuta a postirii.

Totusi, cei care se supun postului alimentar exclusiv, practicand si un soi de purificare ecleziala, printr-o separare de “ceilalti” care nu sunt asemeni lor, isi construiesc pentru ei insisi cea mai grozava capcana duhovniceasca.

Iata, asadar, ca postirea sau postul in sine, nu este doar infranare trupesca. Postul este infranare si caritate, este lupta si biruinta, este intrecere daca vreti.

Ii indemn pe crestini, mereu, sa primeasca postul cu fiecare zi. Adica, fara planuri pe termen lung. Astazi, postesc. Am reusit? Atunci, spre folos sa-mi fie! maine, la fel, si tot asa, pana implinesc tot sorocul. Si, pentru ca aceasta calatorie sa nu fie lipsita de rod, sa ma uit si la cei de langa mine. Sa imbrac pe cel gol. Sa hranesc pe cel flamand. Sa ofer adapost, celui caruia ii lipseste. Sa mangai, sa invat, sa iert, sa iubesc, sa fiu sprijin… sa fac totul pentru cel de langa mine si, mai mult, sa nu opresc toate astea odata cu sfarsitul postului. Bucuria facerii de bine, are cel mai dulce gust pe care il poate avea vreo fapta facuta de noi.

Imi amintesc de niste vecini pe care i-am avut si care, de cate ori incepea postul, el nu se mai barbierea iar ea iesea din casa doar cu basma neagra. Era vremea impacarii cu toti vecinii, iar in duminici erau adevarati stalpi ai Bisericii. Totul, insa, se sfarsea de Pasti sau de Craciun. Aveau un fel de calendar fix, in care, intre Craciun si inceputul Postului Mare, nu scapa nimeni de balacareala si injurii si, de asemenea, intre Inviere si 15 noiembrie.

Tragic este ca, poate nu in aceeasi masura, avem destui ortodocsi care se comporta intocmai vecinii amintiti. Rupem pantalonii, in genunchi, de atatea metanii si trambitam prin toata lumea cat de grozavi suntem noi, cei care postim, si, in schimb, nu suntem decat morminte varuite.

Deja, pe ecranele telvizoarelor au inceput sa-si faca aparitia reclamele… cu dedicatie. Postul devine, treptat, un simplu moft.

– Ce faci fata? intreba intr-o zi, in piata, o cucoana simandicoasa, pe o alta.

– Vai, fata, zice interpelata… Vai, fata… De cand cu Postul asta, nu mai stiu ce sa mai mananc. Caut si eu ce-i mai sanatos si, sincer, nu prea pot, dar mi-am zis ca trebuie sa tin si eu, fata, ca macar mai slabesc.

– Inseamna ca mergi sa te si spovedesti? intreaba cealalta.

– Nu stiu fata. Nu stiu… Sa vad… Nu prea m-as duce… Nu prea le am eu cu credinta asta.

Nu sunt singurele…

“Postul-Dieta”, inlocuieste treptat, in mentalul colectiv, semnificatia postirii. Nimeni nu mai sacrifica ceva, fara un beneficiu vizibil si imediat. Cine mai este dispus sa manance cartofi si fasole, sa se roage, sa se spovedeasca, sau sa faca milostenie, doar pentru ietarea pacatelor?

Nu va pacaliti, privind la efuziunile produse de diversele hramuri sau procesiuni. Cei de acolo, sunt o mica parte a ortodocsilor declarati din Romania. Daca Ortodoxia romanilor ar fi un etalon printre celelalte culte, ar fi trebuit sa vedem la Hramul Cuvioasei Parascheva – sa zicem – nu o suta de mii, ci macar doua sau trei milioane de pelerini. Pe cand asa?

Ne apropiem, iata, de inca o vreme buna pentru rugaciune, infranare, milostenie, tacere, mangaiere si credinta… Vroiam sa inchei, dar mi-am mai amintit ceva tragico-comic, dar ceva totusi atat de romanesc.

Acum doua zile, am fost in Piata, sa cumpar cateva oua si un litru de lapte. Fetita ma rugase sa ii fac crema de zahar ars. Am intrat intr-un super-market mai nou deschis si, doua doamne discutau la coada:

– Ce faci tu, cu atata file de cod congelat? intreaba una.

– Cum, ce fac? Nu stii, draga, ca vine postul? se arata cealalta intrigata.

– Aaaa! Pai si, daca e post, de ce iei peste?

– Vai, mai, dar chiar ca esti cu capul in nori. Pai, in postul asta, se manaca peste, draga – zice postitoarea.

– Zau? se arata mirata prietena.

– Da, draga! Zau! Vai, fata, esti aeriana!

Am platit cele doua produse si am iesit din magazin. Nu pot sa nu ma gandesc, acum si mereu, la ce inseamna postul si postirea pentru MULTI dintre ortodocsi. Asa ca, titlul articolului capata sens acum. Ma intreb si eu, parafrazand versurile formatiei amintite mai sus:

“Postul care va veni, le va curata pe toate?”

Preot Daniel Ivan