Dinu Zamfirescu a publicat la Ed. Polirom, în 2013, o carte extrem de incitantă, „Cârtiţele Securităţii. Agenţii de influenţă din exilul românesc”, în care developează influenţa DIE în diaspora anticomunistă. Cartea se fundamentează aproape în totalitate pe documentele CNSAS din arhiva serviciului secret extern al statului comunist (Direcţia de Informaţii Externe), dar şi pe mărturii scrise sau orale ale protagoniştilor acelei epoci. Nu vreau să fac o istorie a cărţii. Cititorul trebuie să o parcurgă cu atenţie şi dezbărat de inhibiţii. La prima lectură pare incredibil cum intelectuali anticomunişti notorii devin agenţi de influenţă plătiţi ai regimului comunist. Mai mult, chiar la începutul anilor 50, când Canalul şi închisorile trimiteau la moarte zeci de mii de români, intelectuali simandicoşi şi siropoşi se ofereau pe statele de plată ale DIE, turnând membrii diasporei sau scoţând publicaţii şi cărţi care să aducă dezbinare în rândul anticomuniştilor. Virgil Veniamin a fost un ţărănist de frunte în ţară şi profesor de drept. Fuge în 1948 din ţară, devenind alături de Silviu Crăciunaş un agent influent al temutei securităţii comuniste. El ajunge şef al comitetelor şi publicaţiilor românilor din diaspora, primind bani de la „sursele” venite din RPR, pentru a nu face de fapt…nimic pentru cauza exilului. Rolul „cârtiţelor” era de a învenina relaţiile dintre românii din diaspora. Drept recompensă soţiei lui Virgil Veniamin îi este permis de regimul comunist să vină din ţară în Franţa. Până la urmă toată diaspora îşi dă seama că Veniamin era colaboraţionist al regimului comunist, dar totuşi C. Vişoianu de la Comitetul Naţional Român îl propunea şef de comitet anti-comunist. Ciudat? Lucru care mă face să cred că aceşti agenţi de influenţă jucau un rol dublu, iar duplicitatea era o caracteristică a numeroşilor corifei ai exilului anticomunist. Numai când DST-ul francez a intervenit brutal şi Virgil Veniamin a fost izolat în cadrul emigraţiei anticomuniste, dar foarte târziu în anii 80, când rolul lui de influenţă scăzuse, nu i s-a mai permis jocul dublu. Răul era făcut, autorităţile franceze îi considerau pe români duplicitari, care făceau jocul comuniştilor de la Bucureşti.

Un alt agent de influenţă a fost Eftimie Gherman, un fost socialist interbelic şi apoi social-democrat al lui Titel Petrescu. Ani de zile a condus reţele sindicale socialiste anticomuniste la Viena, dar în anii 60 se vinde cu totul serviciilor secrete comuniste din ţară, pe bani mulţi. Devine un propagandist al regimului ceauşist. Familia lui din ţară este recompensată cu apartamente, slujbe şi bani. Eftimie Gherman devine un frecvent participant la colocviile ambasadei RSR de la Viena. Deconspirat definitiv în cercurile emigraţiei române, care pare surprinsă de trădare în 1976 şi care închideau ochii de fapt la colaboraţionismul fostului socialist, Eftimie Gherman se repatriază în ţară, în satul natal, Lăpuşnicul Mare. Mobila din apartamentul din Viena e transportată cu camioanele securităţii comuniste în satul ardelean. Securitatea îi oferă şi 50.000 lei să-şi facă o casă personală. Moare în 1980, iar în 1995 casa lui devine cămin cultural, cu numele socialistului pe frontispiciu. În cartea lui Dinu Zamfirescu am citit vreo patru nume aflate pe statele de plată ale DIE în anii 70, care în anii 90 au fost făcuţi de primarul Funar cetăţeni de onoare ai Clujului. Se pare că au fost recompensaţi şi altfel  aceşti agenţi de influenţă după „revoluţia” din 89?

Dar cel mai impresionant agent de influenţă este marele jurnalist interbelic Pamfil Şeicaru, proprietarul publicaţiei interbelice „Curentul”, cunoscut în epocă cu zicala „şantajul şi etajul”. El a fost agent de influenţă al generalului Ion Antonescu în Spania lui Franco, în 1941. Ajutat de premierul Mihai Antonescu pleacă oficial din ţară înainte de 23 august 1944 la Viena, apoi cu un avion militar german al Abwehr e plasat în Spania. Aici trăieşte după 1945 alături de exilul legionar şi publică numeroase articole în presa spaniolă şi cărţi despre România. În 1964 acceptă să devină agent al securităţii comuniste, primind o rentă lunară în pesetas şi dolari de la Bucureşti. Însuşeşte şi mari sume de bani pentru publicarea în limba spaniolă, cu un comentariu personal, a cărţii „Karl Marx despre români”, în care se lăuda cursul naţional a lui Dej de ieşire de sub umbrela Moscovei. Îl compară pe Dej cu Tudor Vladimirescu. Şeicaru laudă Declaraţia de Independenţă a PMR din 1964 şi apoi politica de independenţă a lui N. Ceauşescu faţă de ruşi. Le spune securiştilor că vrea să scrie cărţi pe banii regimului pentru proslăvirea lui Ceauşescu şi visează la unificarea ţării cu Basarabia. Ciudat este că Şeicaru se întâlnea frecvent cu agenţi ai securităţii comuniste la Madrid şi cu membrii Ambasadei RSR fără ca serviciul secret spaniol, într-un stat totalitar, să intervină şi să ia măsuri contrainformative. Se ajunge, culmea ironiei istoriei, ca numeroase cărţi scrise de Şeicaru despre istoria primului război mondial, politica naţională a României să apară la tipografii şi edituri legionare din Madrid, cum au fost cele ale lui Traian Popescu, pe banii statului comunist RSR. Serviciul secret român pe relaţia externă plătea cărţi care susţineau financiar editurile legionare din Spania. Curios că şi publicaţia cea mai virulentă anticomunistă „Carpaţii” era finanţată prin terţi, deci indirect de statul comunist. Pamfil Şeicaru, ca redactor la „Carpaţii” cenzura articolelele împotriva lui Ceauşescu din această publicaţie legionară anticomunistă din Spania. Fără îndoială că Horia Sima, care era prieten cu Pamfil Şeicaru, ştia sigur de duplicitatea acestuia. Se ajunsese să îi fie luate interviuri lui Horia Sima de către agenţi ai DIE pentru presa din exil, în realitate erau arhivate de serviciul secret de la Bucureşti. Şeicaru devine un adulator al lui Ceauşescu pe bani mulţi şi privilegii pentru familia din ţară. Lui Şeicaru, comunistul Chivu Stoica, ca preşedinte al consiliului de stat, îi semnează graţierea de condamnat la moarte. Exilul nu ştia lucru acesta, iar serviciile secrete nu citeau M.O.? Greu de crezut…. Ziaristul după ce s-a mutat în RFG în anii 70 primeşte bani de la securitate să reediteze din nou „Curentul”. E primit în ţară şi plimbat cu maşina cu şofer DIE. Costurile transportului, cazării şi mesei lui Şeicaru e suportat de la bugetul RSR. Şeicaru donează mănăstirea Sf. Ana ctitorită de el în perioada interbelică către Patriarhia Ortodoxă de la Bucureşti. Întors în Germania, Şeicaru se supără pe Ceauşescu că nu-i îi satisfăcea pretenţiile financiare exagerate, el care juca rolul de om foarte sărac. În 1980 scrie un text în care prevedea căderea comunismului ceauşist, care devenise un naţionalism  găunos. Moare inopinat în urma unui infarct miocardic. Pamfil Şeicaru era un arghirofil notoriu şi un egocentrist care se gândea numai la bunăstarea personală, aşa cum reiese din notele securităţii comuniste. Lucru care a ajutat situaţia de a fi racolat pentru a fi folosit de regimul comunist contra cost. Ar fi interesant dacă s-ar deschide şi arhivele serviciilor secrete germane, franceze sau spaniole. Sigur că aceşti agenţi de influenă au jucat dublu, luând bani şi de la occidentali. E imposibil ca DST sau serviciul secret a lui Franco, printre cele mai bune din lume, să nu fi ştiut ce făcea Şeicaru. Aceşti agenţi erau folosiţi şi de serviciile secrete occidentale pentru a penetra intenţiile DIE privind diaspora. Se poate pune întrebarea pentru care autorul cărţii Dinu Zamfirescu nu o pune în carte: De ce au trecut de partea Securităţii nişte anticomunişti notorii? Răspunsul îl oferă chiar aceşti agenţi, în scrisori sau discuţii particulare interceptate. Şeicaru o face şi printr-o care despre Yalta, când s-a împărţit Europa ca o pradă între învingători. Intelectuali fini şi inteligenţi Şeicaru şi compania şi-au dat seama că ultimul război mondial a fost de fapt unul imperialist, ca primul război mondial, de divizare şi stăpânire a Europei. Ruşii, americanii şi englezii şi-au împărţit între ei prada europeană. Războiul rece devenise un joc de scenă internaţional, care să acopere propagandistic noua ordine impusă, în care numai naivii şi idealiştii mai credeau, în lozinca goală de conţinut: Vin americanii! Marile puteri se înţeleseră bine pe mulţi ani, cum să împartă Europa. Şeicaru, Gherman sau Veniamin şi-au dat seama că în acei ani lupta anticomunistă era futilă. Americanii nu le acordau niciun sprijin real şi evident anticomuniştilor. Ba, mai mult, paraşutaţii legionari în ţară erau oferiţi pe tavă, prin scurgeri de informaţii, serviciilor secrete comuniste, pentru a nu se strica echilibrul mondial şi înţelegerea de la Yalta. Şeicaru şi Gherman au văzut în Ceauşescu un personaj providenţial care scapă ţara de influenţa rusească şi un luptător împotriva revizionismului maghiar. Aceşti intelectuali credeau că fac un act patriotic colaborând cu Securitatea. Sigur că datorită colaboraţionismului lor s-a compromis exilul şi ideea morală de luptă anticomunstă. Dar ce să facă Şeicaru? Să lupte împotriva lui Ceauşescu, în timp ce Nixon, Carter sau Regina Angliei îl primeau cu onoruri sau îl plimbau cu caleaşca. Intelectualii şi-au vândut condeiul şi influenţa pe bani, împletind delaţiunea, cu patriotismul şi interesul personal. Şeicaru juca rolul perfect de om sărac, deşi era umplut de bani la propriu din visteria DIE. Cred că şi serviciile occidentale îi ofereau atenţii şi favoruri pentru jocul său dublu. Numai că noi ne-am deconspirat arhiva DIE, cel puţin parţial, iar DST-ul francez, serviciile secrete german şi spaniol încă nu. Până la urmă se pare că istoria în ultimii 70 de ani o fac serviciile secrete.

Cartea lui Dinu Zamfirescu e extrem de interesantă, dar autorul greşeşte când abordează problema istorică într-un moralism prost înţeles, dar credibil. Dinu Zamfirescu face greşeala multor istorici români care abordează unilateral un subiect, dintr-o singură sursă şi izvor istoriografic: dosarele CNSAS. În realitatea ştiinţifică Dinu Zamfirescu ne oferă o mostră de istorie numai prin „ochii” securităţii comuniste, o abordare reducţionistă la cum vedea securistul comunist lumea, cât de bun era el în racolarea subiecţior şi cât de imorali şi permeabil financiar erau liderii de opinie ai exilului anticomunist. Citind cartea lui Dinu Zamfirescu, care oferă numai interpretarea documentară a notelor informative ale securităţii, am avut senetimentul că aprioric regimul comunist a câştigat bătălia cu trecutul şi noi azi citim cum vedea lumea braţul lung şi înarmat al PCR. Cartea lui Zamfirescu parcă e o victorie a viziunii securităţii asupra istoriei exilului românesc.

Ionuţ Ţene