În apropiere de Pungești e frig și întuneric beznă. Nu se vede nimic, nu se aude nimic, miroase a iarnă și a pământ uscat. E ora 4 dimineața, am luat-o la pas, tăiem noaptea în două ca moroii, pe cărarea unui deal unde am rămas blocați cu mașina. ”Mamă, uite câte stele sunt pe cer”, zice unul rămas mai în urmă. Ridic privirea din întuneric și zăresc o stea căzătoare, vreau să le spun și celorlalți, dar… ”Chiar bă, n-am mai văzut de mult atâtea stele”, îmi ies vorbele din gură ca o respirație rece și steaua se pierde în noapte. Din spate vine mașina cu care am călătorit, ne-am dat jos cu toții pentru că nu mai puteam urca, panta dealului s-a înclinat tot mai mult, iar acum riscam să rămânem blocați până se luminează, pierzând timp prețios pe care ar fi trebuit să-l petrecem în tabără. GPS-ul ne îndeamnă să nu părăsim drumul județean 248B pentru a ajunge la destinație, dar ăsta nu e drum județean, nu e nici măcar un drum de țară, iar Google de fapt habar n-are de unde suntem și unde e Pungeștiul. Drept dovadă cu cât urcăm mai mult, cu atât 3G-ul nu mai e de găsit. Hotărâm să ne întoarcem, traseul ăsta de la Bârlad era mai scurt și puteam evita barajele Jandarmeriei, dar ca să ajungem la Pungești trebuie să revenim la Vaslui și să mergem pe drumul cunoscut. Eram la doar câțiva kilometri, vom mai pierde câteva ore cu acest ocol, dar cel puțin o să ajungem sigur.

Jelui-m-aș și n-am cui

Și ajungem. Primul baraj de jandarmi și Poliție e la 10 km de Pungești, prin telefon suntem sfătuiți să le spunem, în caz că ne opresc, că mergem la mânăstirea Melinești. Și ne opresc. ”Bună ziua, scopul călătoriei?”, ne întreabă polițistul. ”Bună ziua. Mergem la mânăstire?”, îi răspunde Nietzsche, șoferul. ”La mânăstire?” ”Da, aveți o problemă cu asta? Dar cum vă numiți nu ne spuneți și nouă?”. ”Agent Florin Lăzărescu”, răspunde iritat polițistul. ”Și de ce nu purtați insigna?”, continuă Nietzsche simțind puterea. ”Nu e obligatorie”. ”Deci nu vă place să purtați însemnele statului”, urmează lovitura de grație, după care primește actele și ne continuăm drumul. În mașină urmează aplauzele și uralele noastre: ”L-ai mucificat!”. Nietzsche nu spune nimic, e stană de piatră. Tipul ăsta are aproape 50 de ani, iar mustața lui seamănă cu a neamțului, numai că el e tuns scurt, aproape la zero, asta îl face să pară mai aprig și nu prea poți să-l privești mult timp în ochi dacă nu-l cunoști. Urmează al doilea baraj. Nietzsche e nervos deja. ”Iar? Abia am trecut de colegii voștri”. ”Da? A fost controlată mașina?”, întreabă agentul. ”Sigur că da”, răspundem toți în cor. ”Bine, puteți trece. Să nu opriți în fața taberei. E interzisă staționarea acolo, continuați drumul sau lăsați mașina aici”, ne sfătuiește polițistul. Ne continuăm drumul, pe banda stângă a șoselei se văd tot mai multe mașini cu jandarmi, iar la șocul primului contact, cineva din mașină exclamă: ”Frate, e jale aici! Zici că suntem în zonă de război!”. Zâmbim, dar se simte tensiunea, aceeași tensiune poate pe care o simțisem noaptea, rătăciți în întuneric, singuri. Ne apropiem de tabără, pe partea dreaptă se zărește perimetrul Chevron. Excavatoarele lucrează, răscolesc pământul într-un cor de huiduieli venite din partea opusă, din tabără. Un nou filtru ne oprește înainte de a ajunge. ”Unde mergeți?”, ne întreabă agentul. ”La mânăstire, răspunde Nietzsche, dar ce e cu atâta poliție aici? E vreun război ceva? Cine v-a chemat aici?” ”Vă rog, să-mi prezentați documentele.” ”Dom’le, exagerați, ne-au mai controlat și alți colegi de-ai dumneavoastră. Chiar e nevoie de atâta exces de zel?” ”Dă-le, mă, drumu`!”, se aude din spate un alt agent. ”Ați fost verificați?”, continuă primul agent. ”Da”, răspunde Nietzsche. ”E în regulă, puteți trece, dar să nu opriți la tabără”, intervine celălalt agent. Ne continuăm drumul, trecem prin fața taberei, unde aproape 100 de oameni înconjurați de jandarmi așteptau să primească întăriri. Am oprit în Pungești, la birt, de fapt la magazinul general din sat care are în spate și patru mese cu scaune unde oamenii din sat fac politică la un pahar. Peste stradă, printre case am zărit o ”regină” – mașină de transport a Jandarmeriei. În jurul ei câțiva jandarmi fumează și ne fixează cu privirea. ”Bă, da` mai sunt mulți?”, întreabă cineva din grupul nostru, dar răspunsul nu vine. ”Să mergem la tabără”, zice Nietzsche, ne urcăm în mașină și plecăm, dar la ieșirea din Pungești, la ultima casă de pe dreapta, doi săteni stau de vorbă la poartă. Oprim în dreptul porții. ”Bună ziua, am auzit că oamenii din Pungești se strâng în centrul satului să meargă la tabără, aveți idee pe la ce oră?” întreb îndreptându-mă spre cei doi săteni. ”Sunteți cu Chevronu?”, întreabă unu din ei. ”Nu, suntem cu rezistența!”, răspund rapid, iar el se luminează la față. ”Credeam că sunteți cu criminalii ăștia. Nu știți ce ne-au făcut. Au bătut oamenii, le-au spart capu, le-au rupt mâini, picioare, femei, bărbați, copii, moșnegi, n-a contat. Nu vedeți ce e aici, zici că e război. Eu am un praznic azi și nu pot merge, dar oamenii îs duși acolo deja”. Ajungem în cele din urmă în apropierea taberei, descărcăm din bagaje, pachete cu mâncare și câteva cadouri trimise de la București pentru copii, lăsăm mașina pe marginea șoselei și ne continuăm drumul pe jos.

”Uitați, uitați, ce pământ stricați”

Deja numărul celor sosiți în tabără se apropie de 200 și continuă să vină. Ne întîlnim cu prieteni, unii veniți de departe, alții pe care nu i-am văzut niciodată. Bătrâni, femei, copii, preoți, activiști, suporteri, fotoreporteri, jurnaliști, toți sunt diferiți față de ceilalți. Nu poartă uniforme și sunt poziționați cu fața spre spațiul îngrădit în care Chevron își desfășoară ostentativ activitatea. ”E totuși sâmbătă, puteau să le dea liber celor 3 angajați”, spune un prieten.. Grupul crește de la o oră la alta, în jurul orei 10 numărul protestatarilor s-a dublat. Se montează boxele prin care strigătele mulțimii sunt amplificate. E un avantaj pentru noi, acoperim zgomotul excavatorului care scoate pământ. ”Uitați, uitați, ce pământ stricați!” se aude din 400 de piepturi. Lângă mine e un bătrânel războinic, pare înarmat cu un ciomag, dar mai mult se sprijină în el și îl mai agită din când în când după ce își odihnește mânile și își recperează forțele. Și vocea. ”Îi pământul părinților noștri, ăi, Smântânâ (comandantul Jandarmeriei Vaslui), ori ni omorâți pi tăți ori oprești americanii”, strigă din toți rărunchii. Se întoarce apoi către alt jandarm, ”Ăi, Smântânâ vrei s-ni omori, ăi?” Nu știe care din ei e comandantul și nici nu contează, pentru el toți sunt Paul Smântână, omul care a dat ordin jandarmilor să intervină în dimineața de 2 decembrie, toți sunt la fel de vinovați pentru că ”n-au avut inimă”. Cobor de pe deal în stradă și trec în spatele jandarmilor, încercând să prind o fotografie cu întreaga rezistență, dar în acel moment mă întâlnesc cu un prieten venit din Cluj. Și el face poze și îmi spune printre dinți: ”E teroare aici!” Apoi în spatele nostru, se creează o busculadă, câțiva tineri mascați cu fulare forțează cordonul jandarmilor. ”Fă poze acum!”, îmi strigă prietenul, dar nu apuc sa reglez aparatul, sunt luat de val și dintr-o dată mă văd traversând strada, la câțiva metri de gardul Chevron. În boxe se aude: ”Nu traversați strada. Fără violență!”. Mulțimea trece de jandarmi foarte ușor, iar dincolo e perimetrul Chevron. Agenții SSG, nu mai mulți de șase la număr bat în retragere, lăsând liberă poarta de acces, doar câțiva jandarmi se repliază și încearcă să oprească pătrunderea în spațiul companiei. Gardul devine ținta principală, cade primul de lângă poartă, apoi al doilea, jandarmii se comportă ciudat. Niciunul nu încearcă să îndepărteze oamenii, ci doar țin de gard să nu cadă. ”Uite, jandarmii au trecut de partea noastră”, îmi zice cineva. ”Jandarmii rup și ei gardurile”, spune altul. ”Nu, mă, împing invers, dar așa pare”, zice altcineva. În haosul creat, gardul cade bucată cu bucată ca piesele de domino, jandarmii aleargă după manifestanți încercând să prindă gardurile în cădere, agenții firmei de pază angajate de Chevron își pun căștile pe cap și dau cu spray din când în când, agitând și mai mult mulțimea, iar bătrânii și femeile își fac cruci în fața troiței convinși fiind că aceasta va fi o mică mare victorie.

În maxim cinci minute de la căderea ultimului gard, trupele de scutieri se postau în fața taberei. În spatele liniei de jandarmi, 5 comandanții fac o scurtă ședință ad-hoc, după care începe teroarea. Oamenii sunt săltați din mulțime, mai întâi liderii, apoi la întâmplare, absolut arbitrar, tabăra este încercuită, iar cercul se strânge din ce în ce mai mult. Fără să ne dăm seama ajungem pe un teren de lângă tabără, din ce în ce mai puțini, foarte puțini, în foarte scurt timp. ”Unde sunt toți ceilalți, unde au plecat?”, se întreabă cineva. Pungeștenii sunt ultimii luptători. Unii fug pe dealuri, în pădurea din spatele taberei, alții spre sat. ”Mi-ați călcat tot grâul în picioare, cu ce drept intrați pe terenul meu”, strigă un sătean către jandarmi. Răspunsul nu vine. Dinăuntrul căștii negre cineva parcă zâmbește. Se lasă seara. Începe vânătoarea. …și sunteți atât de singuri.

Răzvan Papasima , Sursa ActiveNews