Când vine Crăciunul, piaţa se umple de filme inspirate din povestea lui Moş Crăciun, legate de acest simbol al naşterii Mântuitorului, al naşterii unei noi lumi, unei speranţe, a luminii care să ne schimbe viaţa. Iar la catedrala Sf. Iosif, am avut revelaţia să aflu că Moş Crăciun este chiar Iisus Hristos. Dacă ne gândim că Iisus este Dumnezeu întrupat, el putea să fie înainte de a se naşte.

Cred că timp de câteva zile, în preajma Crăciunului, s-au difuzat peste o sută de astfel de filme, în special americane, de la celebrul muzical animat Mary Poppins (1964) al lui Robert Stevenson, cu Julie Andrews protagonistă, la seria Home Alone (1990/1992), cu băieţelul Macaulay Culkin într-un viteaz ingenios care îşi apără casa de bandiţi, veniţi să o jefuiască de Crăciun. Evident, multe filme au fost reluări, fiindcă filme noi despre eveniment nu s-au prea făcut. Noi, românii, care avem o formidabilă tradiţie populară şi religioasă, suntem complet descoperiţi la acest capitol. Era o şansă să se facă un film despre Crăciun când producţia era planificată, cu motoarele pline, dar atunci Moş Crăciun era Moş Gerilă. Iar azi, ai noştri tineri cineaşti nu fac aşa ceva, Doamne-păzeşte să facă ei un film religios, ei fac filme minimaliste, iar minimalismul nu presupune să împodobeşti un brad, aşa cum l-a împodobit la Săvârşin familia regală, dimpotrivă, trebuie să laşi creanga cât mai goală, cât mai uscată, dacă e posibil.

Ne-ar contrazice însă Fabrica de kitsch-uri, MediaPro Pictures, care nu putea să nu producă totuşi o bazaconie dâmboviţeană, Ho Ho Ho (2009), în care, evident, totul este o imitaţie după Home Alone şi o băşcălie neruşinată la adresa lui Moş Crăciun, pe care, normal, hăhăiţii nu îl iau în serios, ci îl transformă într-un pungaş deghizat în Moş Crăciun! Dar adevăratul simbol curat al Crăciunului este din plin salvat de alte cinematografii, care se apropie de această temă generoasă cu sufletul deschis şi cu multă bucurie, fiindcă Moş Crăciun nu poate fi un pungaş, el aduce daruri şi veselie în casele şi sufletele oamenilor, nu-i aşa?!

Deci comedii. Comedii ca Home Alone 3 (1997) cu un băieţel de 8 ani foarte isteţ, care se confruntă cu nişte spioni versaţi care au furat un cip ultrasecret de la Air Force, ajuns din greşeala în maşinuţa lui.
Ce să mai spunem de fascinantul The Holiday (2006), cu Cameron Diaz, într-un energic personaj care, schimbându-şi locuinţa chiar în perioada sărbătorilor de iarnă, îşi schimbă viaţa. Am mai văzut Last Holiday (2006), cu fabuloasa Queen Latifah, nominalizată la Oscar, în rolul unei bucătărese, Georgia, care mai are o lună de trăit şi o trăieşte în Europa, cu un maxim entuziasm. Dar ce spuneţi de Deck the Halls (2006), în care doi vecini, jucaţi de Mattew Broderick şi Danny DeVito, întorc un cartier pe dos vrând să-şi lumineze de Crăciun locuinţa ca să poată fi văzută şi din spaţiu!

Apoi Bridget Jones’s Diary (2003) este o bijuterie, după jurnalul creat de ziarista Helen Fielding. Acest film, cu triada René Zellweger, Hugh Grant şi Colin Firth, nu trebuie ratat de nimeni. Diane Kruger joacă în Joyeux Noel (2005) într-o poveste adevărată petrecută în primul Crăciun al primului război mondial, când mulţi soldaţi şi familiile lor s-au reunit. Tot de Crăciun aţi putut vedea şi filmele: Family Man (2000), cu Nicolas Cage şi Téa Leoni, animaţiile Eight Crazy Nights (2002) şi The Polar Express (2004), Call Me Claus (2001), cu Whoopi Goldberg, Mirror, Mirror (2012), cu Julia Roberts, sau superbul muzical Cinderella (1997), cu Whitney Houston în zâna cea bună.
Dar putea lipsi Sandra Bullock din bucuria Crăciunului? Aţi putut-o vedea în comedia While You Were Sleeping (1995) al lui Jon Turteltaub, a cărui altă formidabilă comedie, Last Vegas (2013), se află acum şi pe piaţa românească, adunând vedete strălucite ca Robert de Niro, Michael Douglas şi Morgan Freeman.

Dar nelipsit de la vreun Crăciun este clasicul It’s a Wonderful Life (1946) al lui Frank Capra, cu James Stewart şi Donna Reed. Până şi pe Ben Affleck, câştigătorul Marelui Oscar cu Argo, l-am văzut în Surviving Christmas (2004). Nu mai vorbesc de minunile lui Milos Forman, The People vs. Larry Flynt (1996), şi Gus Van Sant, My Own Private Idaho (1991), două capodopere ale genului LGBT. Sunt sute de filme, v-am spus, subiectul e atât de generos încât a fost fructificat în toate genurile, familie, comedie, istoric, aventuri, horror, gay, thriller, ecranizări, ca A Christmas Carol (1999), după Dickens, în fantezia pură, ca The Snow Queen (2002) al lui David Wu, un basm cu elemente post-apocaliptice. Căutaţi pe Internet numai filmele care au în titlu cuvântul Christmas şi vă trebuie o vacanţă foarte lungă ca să le puteţi vedea pe toate. Bine ar fi să nu rataţi mai ales 29th Street (1991) al lui George Gallo, cu Danny Aiello şi Anthony LaPaglia, tată şi fiu într-o poveste adevărată, inspirată de cazul unui om foarte norocos, Frank Pesce, care la Loteria de Crăciun câştigă 6, 2 milioane de dolari. Dar până la câştigarea lotului norocos, avem povestea unei familii din Mahattan, la limita sărăciei şi a visului american, o familie italiană numeroasă, foarte pitorească, în care fiecare îşi face planul lui din banii pe care îi va câştiga Frank. Evident, nu lipseşte din poveste mafia, care vrea să-i cumpere lui Frank biletul norocos, fiindcă toţi ştiu că din cei 50 de finalişti, biletul lui va fi cel norocos. Dovadă că şi la un joc de zaruri, Frank se arată imbatabil. Şi toate aceste întâmplări se petrec în condiţiile în care capul familiei îşi pierde slujba, iar Frank nu-şi găseşte nicăieri de lucru.

La un moment dat, biletul are o aventură care aminteşte de poznele caragialeşti din Două lozuri, dar şi de bileţelul din O scrisoare pierdută. Care ar putea foarte bine să se continuie şi după ce se termină alegerile, la proximul Crăciun. Uluitor în acest film este dialogul, de un umor irezistibil, care a impus un limbaj aparte, limbajul ce s-a consacrat la Hollywood prin filmele lui Coppola şi Martin Scorsese. Ca atmosferă de epocă şi limbaj, filmul lui Gallo seamănă cu A Bronx Tale (1993), filmul de debut ca regizor al lui Robert de Niro, cu care Gallo colaborase la Midnight Run (1988). George Gallo (n. 1956, New York) înseamnă un ferment în grupul cineaştilor din Little Italy, e scriitor, regizor, actor, scenarist, pictor, muzician. Aceste talente şi le expune minunat, cu mult har, umor şi înţelepciune, în 29th Street.

Totul este debordant, dezarmant, cazul lui Frank Pesce este general-valabil pentru toţi pionierii Americii, care dovedesc că nu au nici un fel de complex. Ei mereu caută o soluţie, nu stau locului, inventează, încearcă să se descurce. Văzând că nu-l angajează nimeni, Frank are o idee, să se facă astronaut. Tatăl lui are un vis mai pământean, aduce iarbă din Kentucky şi-şi face o lizieră. Când o pisică îi strică iarba, învaţă să facă pizza. Dar Frank îi spune că pizza lui e bună s-o pună în portbagaj şi s-o folosească la nevoie ca roată de rezervă. Dar bătrânul nu se lasă, face alta şi alta.
Toţi au câte un vis. Într-o zi, un puşti vine şi spune că a descoperit ceva senzaţional. Ce? Că omul se naşte, îmbătrâneşte şi moare. Îl bat şi îl alungă pentru prostia asta, dar la sfârşitul filmului, îi dau dreptate, fiindcă restul nu contează, omul îşi complică inutil existenţa. Oamenii sunt naivi, dar împinşi mereu de un imbold, nu se dau bătuţi, caută, au o nebunie a lor. Totul e posibil, nimeni nu abandonează, nimeni nu se crede un ratat, un expirat. Cred, speră, se aventurează în necunoscut, îşi depăşesc limitele. 29th Street este un document preţios, care conservă felul miraculos cum s-a făcut Lumea Nouă, ca o combinaţie sui-generis între risc şi noroc.

Grid Modorcea