Pe 11 decembrie, în toiul nopții, autoritățile ucrainiene au trimis trupele speciale de miliție să elibereze Piața Independenței și clădirile ocupate. Ultimatumul pe care l-au dat cu o săptămână în urmă a expirat.

M-a prins momentul chiar în mijlocul ciocnirilor dintre protestatari și milițieni, apoi m-am trezit închis într-o clădire baricadată, cu câteva sute de nebuni cu țevi și pari în mâini. Urlau la polițiștii care se pregăteau să ia cu asalt clădirea.

Uite cum a fost cea mai hardcoristă noapte pe care-am petrecut-o în Kiev:

În centrul de presă din Casa ocupată a Sindicatelor câțiva oameni stau în genunchi, cu icoane în mâini. Murmură rugăciuni. În jurul lor, vreo zece jurnaliști saltă care-ncotro. Trag pe ei veste portocalii, cu benzi reflectorizante, își leagă la gâți măști de gaze și fug spre ieșire.

Pe plasmele care dau imagini direct din Maidan câteva mii de mascați așteaptă în formație să intre peste oamenii din spatele celei mai zdravene baricade din Piață.

La baricade, un cântăreț de hihip hop dă din buze și-și mișcă mâna dreaptă în aer. Cu stânga se ține strâns de păsă. În spatele lui, o armată de mascați. În față, câteva sute de oameni cocoțați pe o baricadă înaltă de vreo doi metri. Repărul face o mișcare mai funky și dă cu spatele de ciment. Casca portocalie din vârful capului îi sare vreo la doi metri. O lasă acolo și pleacă c-un băietan care-l filma.

Maidanezii au dat cu apă pe piatra cubică din fața baricadei. Între brigăzile de miliție și baricada călărită de oameni e gheață-sticlă. Ăia care se foiesc între tabere cad ca împușcații. Câte unul la câteva minute.

Un milițian din trupele Berkut (SWAT-ul ucrainean) stă în fața brigăzii pe care-o comandă. Are vreo doi metri și arată ca un centaur cu piele din camuflaj în nunanțe de albastru. Sare de pe-un picior pe celălalt și-și lovește palma stângă cu monturile dreptei.

Un popă gâtuie o rugăciune în fața mascaților. E săltat de-un milițian. În mai puțin de un minut îl văd dând ochii peste cap pe margine.

Centaurul Berkut fierbe. Fibrele de la mușchii din jurul maxilarului ținut de-un cauciuc negru se contractă. Ridică mâna de-asupra brigăzii de malaci și urlă un sunet scurt. Pornesc toți spre baricadă.

Începe bumbăceala. Kliciko e pe scena din Piață. Îi îmbărbătează pe oameni cu microfonul. Pe baricade începe să se strige numele luptătorului. Lemnele de sub oameni trosnesc, câțiva cad de sus peste mascați. Unii ajung pe sub bocancii milițienilor, alții-s trași prin pumni, picioare și pulane. Baricada a cedat de tot. Printre căștile milițienilor zboară grenade cu fum, cauciucuri, scânduri, fiare și scuipați. Țipă toți de-ți zboară fularul de pe față. De fiecare dată când se ciocnesc iese un nor de aburi. Pe de o parte trupele speciale, pe de altă parte o mulțime de oameni cu căști portocalii.

În spatele batalioanelor de polițiști vin brigăzi de la descarcerări. Au flexuri și sfârtecă bucățile din metal cu care-a fost împletită fosta baricadă. Printre aburii de sub căștile negre sar scântei de câte doi metri. Mascații înaintează încet și sigur, ca un briceag cu care străpungi o portocală. Din când în când, căștile portocalii mai obțin câte o victorie. Scuturile mascaților ajung în tabăra poporului. Le țin de-asupra capetelor și le plimbă până undeva prin spate.

Trupe Berkut au început să vină și din spatele baricadaților. Un fotograf ucrainean de pe lângă mine trage ca disperatul dintr-o țigară fără filtru. This is Ukrainean sanvish. With pizdetz extratopping! HAHAHAHAH.

După nici două ore de scandal, atmosfera s-a mai domolit. Polițiștii au înconjurat tot Maidanul și au curățat complet două dintre baricadele cele mai sănătoase. Se pregătesc să evacueze clădirea ocupată a Casei Sindicatelor și a Primăriei.

În Primărie oamenii urlă ca descreierații. Aleargă înarmați cu bâte și bucăți de țevi, își lovesc căștile de protecție ca să-și facă nervi pe care să și-i verse pe polițiștii care se pregătesc chiar acum să intre în clădire.

Pe gemulețul din baia de la parter se evacuează voluntarii de la bucătărie, apoi copiii și bătrânii. Un pensionar cu cască de război și mască de gaze mă ia de mână și mă duce la mesele pe care stau farfuriile cu mâncare. Look! We no criminals! Foto! Make Foto to food!

Oameni în camuflaj aruncă săpun lichid și apă pe scările interioare care duc spre sala unde stau baricadați câteva sute de oameni. La geamurile de la etajul întâi se îmbulzesc cei mai curajoși dintre ocupanți. De pe un geam se trage cu apă din furtunul de la un hidrant, de pe altul se urlă la o portavoce. În fața clădirii înconjurată de autobuze ale miliției s-au adunat deja câteva mii de oameni pregătiți să sară în ajutorul celor baricadați înăuntru.

Sunt singurul jurnalist din clădire. Mai e un fotograf pololez, dar s-a ascuns cu niște gagici în spatele unei mese de pe un podium.
De afară se aud bubuituri. Polițiștii au spart un geam și au aruncat o grenadă cu fum în hol. Urc pe baricada de la capătul scărilor interioare, să văd dacă au reușit să intre.
Bucățile din mobilă de sub mine se prăbușesc, jumătate dintre ele o iau de-a dura pe scări și sună de parcă se trage cu mitraliera.

Se face liniște în Primărie.

Vin toți nebunii spre mine și mă înconjoară. Bătrânul care m-a dus să fac poze la mâncare mă smulge din mulțime și mă trimite să stau cu fotograful polonez. Mă pun în spatele mesei și-mi dau geaca jos. Pe spate am o urmă de bocanc. Am scăpat ieftin.

Demonstranții de-afară au intrat în clădire. Polițiștii s-au retras după ce au fost udați cu apă rece pe -10 grade. Câțiva pațani viteji au adus cu ei scuturi furate de la milițieni în timpul pizdetzului de pe baricade.
În fața clădirii se cântă la mandolină.

Radu Ciorniciuc, Casa Jurnalistului