Omul n-a mers spre descoperirea semnificaţiei curate a creaţiei, spre descoperirea transparenţei ei pentru Dumnezeu, deci nici spre descoperirea tainei spirituale a sa şi a semenilor săi, care îl putea ajuta să descopere adâncimile lui Dumnezeu cel personal. El a fost ispitit să rămână la suprafaţa naturii sale, să se mulţumească cu satisfacerea plăcerilor pe care i le dă suprafaţa pur materială a lumii. El a rămas la folosirea trupească a naturii, care îi oferă nişte plăceri pe care le socoteşte bune, când de fapt ele îi aduc urmări rele, şi-a scos trupul de sub puterea spiritului, şi deci a rămas la treapta de descompunere a lui, şi chiar la moartea lui. El a lăsat deci acoperită natura ca „pom al vieţii“, văzând-o numai ca „pom al cunoştinţei binelui şi răului“. Aceasta l-a scos din legătura conştientă cu Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, din adevărata raţionalitate imprimată de El creaţiei şi fiinţei omului, ca şi din sentimentul filial faţă de Dumnezeu, din conştiinţa, întreţinută în el de Fiul, că lumea îi este dăruită de Tatăl ceresc, şi din bucuria de acest fapt, dăruită de Duhul. Această împătimire, egoistă şi oarbă, de suprafaţa pur materială a lumii a adus şi o tot mai mare divizare şi luptă între oameni. Chiar Adam şi Eva dau vina unul pe altul pentru căderea lor din viaţa spirituală trăită în comuniune cu Dumnezeu, fapt care a slăbit şi comuniunea dintre ei. Această cădere din unirea prin Cuvântul şi îndepărtarea de „pomul vieţii“ echivalează cu scoaterea oamenilor din Rai, din comuniunea cu Dumnezeu şi întreolaltă.

Ei au formulat o concepţie asupra lumii ca lume de obiecte, a cărei raţionalitate superficială poate fi cunoscută şi întrebuinţată – în tot felul de combinaţii ale energiilor ei materiale descoperite de ei – doar spre folosul lor pur trupesc. Ei şi-au închipuit că puterea lor asupra naturii depinde exclusiv de ei, sau de nişte zei care sunt în fond una cu ei, ca forţe ale naturii de o fiinţă cu forţele lor. Din acest motiv, au creat opere gigantice, care sunt semne amăgitoare ale puterii lor, ei nefiind conştienţi de spiritul lor, prin care pot rămâne în mod real nemuritori. Aşa au înălţat turnul Babel şi piramidele. Orgoliul manifestat în înălţarea turnului Babel i-a condus până la situaţia de a nu mai avea aceeaşi limbă, sau de a nu mai avea cuvintele ca mijloc de unitate, iar cel manifestat în construirea piramidelor, pe cei cu mai mare putere socială şi materială i-a condus la chinuirea celor mai mici, robindu-i, practic, în munca de construire a acestor monumente „păstrătoare“ ale trupurilor lor.

Dar Cuvântul lui Dumnezeu a continuat, în acelaşi timp, să-Şi manifeste puterea Lui în unii oameni, pentru a pregăti omenirea să primească pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, ca prin El să părăsească alipirea la suprafaţa materială şi superficială a lumii, şi să caute – prin trupul curăţit de împătimirea faţă de cele materiale şi prin natura văzută în adâncimea ei spirituală de „pom al vieţii“ – transfigurarea ei şi a trupului şi unirea cu Dumnezeu. Întrucât căderea omului a venit prin creşterea poftelor trupeşti, care-şi caută satisfacerea printr-o natură văzută numai în suprafaţa ei materială, devenită opacă, ridicarea lui din această stare nu putea veni decât printr-o detaşare de această suprafaţă exclusiv materială a lumii, printr-o adâncire în ea ca „pom al vieţii“, prin care se reface unirea lui cu Dumnezeu. Dar trupul nu putea ajunge la această putere decât numai asumat de Însuşi Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu, în Care se trăieşte ca trup al însuşi Ipostasului dumnezeiesc al Fiului, Ce şi-a pus pecetea raţionalităţii şi filiaţiei Sale în el, la creaţie. În această calitate, Cuvântul poate reface şi întări la maximum, în trupul asumat de El însuşi ca Persoană, raţionalitatea acestuia.

Pregătirea pentru această înţelegere a căii spre mântuire o va face Cuvântul lui Dumnezeu cu conlucrarea unora dintre oameni, ba chiar cu a unui popor întreg, poporul ales. Ea este preînchipuită, oarecum simbolic, de detaşarea lui de lumea aceasta „egipteană“ şi de eliberarea de robia ei prin trecerea, printr-o pustie, spre ţara unde va sluji liber lui Dumnezeu şi va trăi în deplina unitate a credinţei, sau a legăturii cu El şi între ei. Ei se vor dezlipi, printr-o asceză anevoioasă, de robia egipteană care le produce plăcere prin „căldările ei cu carne“, mişcându-se într-o pustie patruzeci de ani, ceea ce simbolizează toată viaţa matură a unui om, pentru a ajunge în pământul veşnic al făgăduinţei, sau în Canaan. Faptul că Cel ce ocroteşte ieşirea aceasta simbolică a poporului evreu din ataşarea la lume este Cuvântul, şi că El îl va scăpa de moarte prin jertfa Sa, se arată în simbolul mielului pascal. El se prevesteşte pe Sine mai lămurit, ca Mântuitor viitor, prin cuvintele comunicate prin Proroci. Omenirea este pregătită pentru primirea Lui ca om prin revelaţia Vechiului Testament, care este opera lui Dumnezeu prin Cuvântul. Acesta Se va face de fapt om, luând trup prin care va practica cea mai desăvârşită asceză a detaşării de lume, ca să poată reveni ca om în Rai, dar nu ocolind moartea, ci biruind-o prin suportarea ei, ca ultimul act al detaşării de lumea ca „pom al cunoştinţei“, pentru a intra în viaţa veşnică, fără de moarte, prin învierea cu trupul.

Fiul lui Dumnezeu cel înviat, după o astfel de viaţă dezlipită de lumea superficială, va ajuta şi celor ce se vor alipi Lui să parcurgă acest drum al Lui, ca să treacă prin moarte cu sufletul în Rai, iar la sfârşitul lumii întregi, în forma ei actuală îngroşată, să învie la viaţa veşnică şi cu trupul, cu întreaga fiinţă omenească.

Dar unii oameni nu vor accepta această cale a lui Hristos. Şi, în general, mulţi oameni vor continua să se lase ispitiţi, şi după venirea Lui, de descoperirea energiilor cosmice şi de combinarea lor în noi forme de gigantism, prin care cred că-şi uşurează şi-şi fac mai plăcută viaţa trupească în lume.
Scopul ultim al creaţiei după cădere: reunificarea în Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Cel întrupat şi pregătirea ei prin El pentru aceasta

Din cele spuse s-a văzut că, prin creaţie, Dumnezeu a dat lumii ca scop unitatea ei în El. După cădere, Dumnezeu urmăreşte împlinirea aceluiaşi scop: reunificarea creaţiei în El. Se adevereşte astfel că este un scop plin de iubire. Iar ca Dumnezeu să urmărească acest scop, trebuie ca El însuşi să fie un Dumnezeu al iubirii, sau să cunoască iubirea în Sine din veci. Din faptul că Dumnezeu este Treime iubitoare de Persoane se explică astfel însăşi crearea lumii şi scopul creării ei. Dar faptul că este Treime nu-L obligă pe Dumnezeu să creeze lumea, căci aceasta n-ar mai fi cu adevărat iubire, însă o explică.

De aceea, Sfinţii Părinţi precizează ca scop al creării lumii, şi al conducerii ei spre Sine, dorinţa de a împărtăşi lumii iubirea pe care Tatăl o are faţă de Fiul Său, şi ca fiinţele create conştiente să-I răspundă cu iubirea lor filială, care le vine din alipirea la Fiul Său Unul-Născut făcut om.

Acesta este şi rostul pozitiv al timpului. Fără Cuvântul, şi mai ales fără Cuvântul întrupat, făcut om ca să-i conducă pe oameni în timp spre iubirea pe care o are El faţă de Tatăl, timpul n-ar avea nici un rost. Timpul poartă pecetea Cuvântului şi va fi asumat de Cuvântul întrupat, spre a-l conduce spre veşnicie, sau spre sfârşitul lui, fără a se pierde cele bune câştigate în decursul lui, ceea ce înseamnă conducerea oamenilor în timp spre veşnicia lor în El. Deci lumea nu numai că a fost creată prin Cuvântul (Cel) dinainte de veci, ci şi pentru Cuvântul, Care Se va întrupa ca să adune lumea în veşnica unire cu Sine şi, prin Sine, cu întreaga Sfântă Treime.

Lumea, care se compune din natură şi oameni, este chemată la aceasta. Natura inconştientă e făcută pentru oameni, iar oamenii, pentru a urca în comuniunea filială cu Dumnezeu cel în Treime, prin adunarea lor în Fiul Tatălui. Natura e făcută pentru oameni, ca ei să fie ajutaţi de ea să urce în comuniunea între ei şi cu Dumnezeu, dar şi ca ei să o ridice şi pe ea la treapta unui tot mai vădit mediu transparent al lui Dumnezeu. Fără om, natura n-ar avea nici un rost şi n-ar avea nevoie nici de un timp, cu sens progresiv, pentru a creşte în unirea cu Dumnezeu. N-ar exista decât un timp al repetiţiei monotone. În urcuşul lui spre Dumnezeu, în vederea creşterii lui spirituale, omul este ajutat de natură. El e cel ce adună din ea sensurile originii ei de la Dumnezeu şi o foloseşte ca mijloc al comuniunii tot mai sporite cu semenii săi, fapt care-l ajută să crească şi în comuniunea cu Dumnezeu – Izvorul iubirii dintre oameni.

Umanul e chemat să urce în mod conştient şi liber, condus de Înţelepciunea ipostatică – Care e totodată Fiul lui Dumnezeu -, până la a fi făcut umanul Persoanei Lui, prin faptul că El Se face om între oameni, rămânând şi Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu. Omul este coroana creaţiei mai ales întrucât Însuşi Fiul lui Dumnezeu Se poate face, ca om, o astfel de coroană. Dumnezeu nu creează lumea pentru a o privi de sus şi pentru ca ea să-L privească de la distanţă, ci pentru ca ea să ajungă, prin umanitatea asumată de El, conţinut al vieţii Fiului Său, şi ca viaţa dumnezeiască din Fiul Său să devină conţinut al ei. Iar Fiul Său adună în Sine, ca om, toată creaţia, şi actualizează în omul unit cu Sine calitatea lui de coroană a creaţiei.

Omul este creat ca viaţa lui să devină viaţa lui Dumnezeu Cuvântul. Viaţa lui, care uneşte spiritul cu materia, devenind viaţa omenească a lui Dumnezeu Cuvântul, devine a Lui şi lumea materială, mediu de manifestare al Persoanei dumnezeieşti.

Am văzut că însăşi observaţia imprimă subiectivitatea sau puterea spirituală a omului în mişcarea naturii. Nu e greu deci de admis că natura poate fi dusă, de oameni puternici în duh, spre transfigurarea ei prin Dumnezeu Cel lucrător în ei. Dar numai în Hristos şi prin El, Dumnezeu lucrează deplin în umanitate.

Numai pentru că omul are nevoie de o creştere spirituală pentru unirea cu Dumnezeu – pentru că nu a fost emanat dintr-o desăvârşire asemenea Lui, sau într-o nedesăvârşire de nedepăşit -, are timpul (cu) un sens sau (cu) un rost. Altfel, timpul nu ar avea nici un sens sau rost. Şi întrucât creşterea spirituală a fiecărui om e legată de natură şi de semenii săi, s-a dat întregii creaţii un timp. Şi fiecare om e adus de Dumnezeu Cuvântul la existenţă într-un timp deosebit al lui, în care să poată creşte ca persoană deosebită în alt moment al istoriei, şi în legătură cu alte persoane, şi pregătit de alţi predecesori. Toate aceste timpuri personale sunt încadrate într-un timp al lumii ca întreg, în care fiecare om îşi are locul lui, cu responsabilitatea şi îndatoririle lui, care se leagă într-un întreg al istoriei, şi fiecare va avea să răspundă în ce măsură a contribuit la înaintarea ei în bine sau la buna înţelegere între oameni, sau în rău, în divizarea iraţională dintre oameni, adică la conducerea ei spre adunarea în Ipostasul Cuvântului sau Raţiunii ipostatice a lui Dumnezeu, sau contrar acestei adunări, după ce Acesta a venit în întâmpinarea şi în ajutorul nostru, făcându-Se om între oameni, sau partenerul nostru de dialog la nivel intim şi egal, având puterea de a ne înălţa la nivelul îndumnezeit pe care l-a imprimat umanităţii asumate de El. În acest scop, Dumnezeu l-a creat pe om ca partener posibil al Lui, pentru ca El să poată lua loc între oameni, ca să-i poată ridica prin har la îndumnezeire. Şi, în legătură cu omul, a creat toată natura materială capabilă de a fi purtată de El, transfigurată de El, făcută mediu străveziu de manifestare a Lui; dar nu dintr-o necesitate a Lui, ci dintr-o iubire aşa de mare faţă de creaţie, încât a fost în stare să Se facă El Însuşi purtătorul ei, făcând-o mediu comunicabil al Lui.

Dacă Dumnezeu a creat lumea prin Cuvântul, după căderea ei sau după slăbirea legăturii ei cu El, care însă nu a încetat cu totul, tot prin El o conduce ca să poată primi pe Cuvântul întrupat în maximă intimitate cu oamenii, ca Acesta să scape pe oameni de moarte şi să-i unească cu Sine, ducându-i la îndumnezeirea după har şi la viaţa veşnică întru desăvârşire. În aceste roluri Îl prezintă Sfântul Apostol Pavel pe Cuvântul întrupat la plinirea vremii, atunci când scrie: „Precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui“ (Efeseni 1, 4).

Dar aceasta, iarăşi, nu înseamnă că, dacă Tatăl a născut din veci pe Fiul Său, a trebuit să creeze numaidecât lumea. Ba, odată ce a creat-o, nici măcar n-a trebuit numaidecât să Se şi întrupeze Fiul Său. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune direct că, dacă lumea n-ar fi căzut, Dumnezeu ar fi dus-o în alt mod la unirea definitivă cu El, odată ce a fost unită prin creaţie cu Fiul şi Cuvântul Său. El zice: „Căci trebuia ca, odată ce Dumnezeu ne-a făcut asemenea Lui (prin aceea că avem prin împărtăşire trăsăturile exacte ale bunătăţii Lui şi a plănuit dinainte de veacuri să fim în El), să ne şi ducă la acest sfârşit prea fericit, dându-ne ca mod buna folosire a puterilor naturale; dar omul, refuzând acest mod prin reaua întrebuinţare a puterilor naturale, ca să nu se îndepărteze de Dumnezeu, înstrăinându-se, trebuia să introducă alt mod, cu atât mai minunat şi mai dumnezeiesc decât cel dintâi, cu cât ceea ce e mai presus de fire e mai înalt decât ceea ce e după fire. Şi acest mod e taina venirii atottainice a lui Dumnezeu la oameni, precum credem toţi. «Căci dacă (testamentul) cel dintâi ar fi rămas fără prihană – zice Apostolul – nu s-ar mai fi căutat loc pentru al doilea» (Evrei 8, 7). Şi, de fapt, este vădit tuturor că taina ce s-a săvârşit în Hristos la sfârşitul veacurilor este dovada şi urmarea greşelii protopărintelui de la începutul veacurilor.“ 1

Deci, vorbind despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi cugetă, în concret, la situaţia lumii căzute, punând în legătură întruparea cu crearea lumii. La situaţia aceasta cugetă ei, când văd întruparea condiţionată, dinainte de veci, de existenţa unei Fecioare preacurate şi de jertfa pe care avea să o aducă Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat.

Cu precizările acestea, se poate spune că gândirea dinainte de veci a lui Dumnezeu la lume şi la timpul şi la crearea ei e legată de Cuvântul lui Dumnezeu, de întruparea Lui, de adunarea lumii în Hristos Cel înviat şi, prin aceasta, de relaţia noastră filială cu Tatăl în Duhul Sfânt. Hristos este, în calitate de Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, „Viaţa“ şi „Lumina“ desăvârşită şi veşnică a lumii, spre care e condusă de El. El e „Calea“ prin care înaintăm şi ţinta căii, sau „odihna“ veşnică şi fericită a plenitudinii, spre care sunt conduşi cei ce se alipesc de El prin credinţă. Fără El, lumea n-ar avea nici un înţeles. Cine nu ştie de El umblă într-un întuneric total: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8, 12). Acela, socotind că se va topi în esenţa lumii, nu vede şi nu va vedea nici un sens al existenţei lui. Iar declarându-Se El însuşi „odihna“ veşnică a tuturor, zice: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi“ (Matei 11, 28). Numai o persoană odihneşte cu dragostea ei; şi numai Persoana care are în Ea dragostea şi viaţa desăvârşită poate odihni deplin şi veşnic pe toţi cei ce vin la Ea. Mântuitorul spune că această odihnă constă în a-L avea pe Dumnezeu ca Tată; dar eu nu-L pot avea pe Dumnezeu ca Tată, dacă nu-L am pe Fiul Lui ca Frate. Iar aceasta ni S-a făcut El, întrupându-Se: „Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere“ (Matei 11, 27). Cine nu a cunoscut pe Hristos ca Fiu al Tatălui ceresc nu-L poate cunoaşte pe Tatăl ceresc ca Tată, deci nu poate ajunge la odihna în El.

Oamenii nu pot găsi „viaţa“ fără sfârşit, deci „odihna“ de frământările şi îndoielile lor cu rost şi fără rost, decât în Tatăl – ca Izvorul nesfârşit a toată „viaţa“, sau Izvorul iubirii. Numai Tatăl uneşte în Sine izvorul vieţii nesfârşite cu izvorul iubirii nesfârşite. Iar în El nu putem ajunge şi nu ne putem simţi fericiţi decât în calitate de fii. Iar calitatea aceasta n-o putem dobândi decât în unire cu Fiul Lui Unul-Născut, făcut om.

Sfântul Maxim Mărturisitorul a văzut progresul fiinţelor conştiente create în înaintarea, de la „existenţa“ ce li s-a dat de Dumnezeu, la ţinta ei: „existenţa fericită“, sau „existenţa veşnic fericită“2. Dar existenţa nu poate deveni bună decât în relaţie cu alte persoane. Iar „veşnic bună“ nu poate deveni decât ca persoană eternizată în relaţie cu o comuniune de Persoane eterne prin Sine, adică (în relaţie) cu Sfânta Treime. Această aspiraţie a persoanei umane e o dovadă că există Persoane eterne prin Sine şi în fericită comuniune desăvârşită, Care pot crea şi alte persoane care să voiască şi să poată deveni veşnic bune, în relaţie cu Ele, dar şi întreolaltă. Ca să se iubească şi ele între ele cu o iubire veşnică, trebuie să se poată bucura de iubirea unor Persoane care au în Sine, din veci, iubirea desăvârşită între Ele. Dar la iubirea Persoanelor eterne şi, prin ea, la iubirea persoanelor umane ajungem prin Hristos, Care e una din Persoanele comuniunii iubitoare eterne Ce S-a făcut om, aducând acea iubire şi în relaţie cu persoanele umane create. Căci El a umplut de iubirea Sa eternă faţă de celelalte două Persoane divine şi umanitatea pe care Şi-a făcut-o proprie. Prin ea a arătat această iubire a Sa, ca Persoană divină, şi în relaţia cu cei dintre care s-a făcut unul după firea asumată, încălzindu-ne şi pe noi de iubirea Lui faţă de Celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi şi faţă de oameni. Prin aceasta, Hristos a devenit Persoana care a extins iubirea dintre Persoanele divine – ca iubire între El, ca Persoană divină devenită şi umană, şi Celelalte două Persoane divine – şi între Ea şi persoanele umane. Aceasta este „odihna“ spre care conduce pe toţi cei ce se alipesc Lui.

Că lumea e creată pentru Hristos şi prin El, pentru iubirea între oameni şi Sfânta Treime şi între ei înşişi, pentru că există Fiul Tatălui din veci, Care se va face om, sau pentru că Sfânta Treime vrea să extindă iubirea dintre Persoanele Ei şi la oameni, deci şi între ei înşişi şi între ei şi Ea, o spune Sfântul Maxim Mărturisitorul în următoarele: „Aceasta este taina cea mare şi ascunsă. Aceasta este ţinta fericită (sfârşitul) pentru care s-au întemeiat toate. Acesta este scopul dumnezeiesc, cugetat mai înainte de începutul lucrurilor, pe care, definindu-l, spunem că este ţinta finală mai înainte cugetată pentru care sunt toate, iar ea pentru nici una. Spre această ţintă finală privind, Dumnezeu a adus la existenţă fiinţele lucrurilor. Aceasta este cu adevărat ţinta finală a Providenţei cu privire la cele providenţiate, când se vor aduna (recapitula) în Dumnezeu toate cele făcute de El. Aceasta este taina care îmbrăţişează toate veacurile şi descoperă sfatul suprainfinit al lui Dumnezeu, Care există de infinite ori infinit înainte de veacuri. Iar Vestitor (înger) al lui S-a făcut Însuşi Cuvântul fiinţial al lui Dumnezeu făcut om. Căci Acesta a dezvăluit, dacă e îngăduit să spunem, însuşi adâncul cel mai dinlăuntru al bunătăţii părinteşti şi a arătat în Sine sfârşitul pentru care au primit făpturile începutul existenţei. Fiindcă pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit începutul existenţei toate veacurile şi cele aflătoare înlăuntrul veacurilor începutul existenţei şi sfârşitul în Hristos. Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată şi rânduită unirea hotărniciei (definitului) şi nehotărniciei (indefinitului), a măsurii şi a lipsei de măsură, a mărginirii şi a nemărginirii, a Creatorului şi a creaturii, a stabilităţii şi a mişcării. Iar această taină s-a înfăptuit în Hristos, Care s-a arătat în timpurile cele din urmă, aducând prin ea împlinire hotărârii celei de mai înainte a lui Dumnezeu. Aceasta, pentru ca cele ce se mişcă după fire să găsească odihna în jurul Aceluia care este după fiinţă cu totul nemişcat, ieşind din mişcarea faţă de ele înseşi şi una faţă de alta; de asemenea, ca să primească prin experienţă cunoştinţa trăită a Aceluia în Care s-au învrednicit să se odihnească, cunoştinţă care le oferă posesiunea fericită, neschimbată şi statornică a Celui cunoscut de ele.“3 Sfârşitul spre care sunt duse toate în Hristos este una cu îndumnezeirea lor, sau cu ridicarea lor peste insuficienţele pentru a căror depăşire le e dat timpul. Iar „îndumnezeirea, ca să spun pe scurt, este concentrarea şi sfârşitul tuturor timpurilor şi veacurilor, şi a celor din timp şi din veac. Iar concentrarea şi sfârşitul timpurilor şi veacurilor şi a celor din ele este unirea nedespărţită a începutului adevărat şi propriu cu sfârşitul adevărat şi propriu în cei mântuiţi“.4

* Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu din om, Editura Basilica, Bucureşti, 2013, pp. 528-540. (Titlul şi sublinierile din text aparţin redacţiei)

note

1 Ambigua, cap. 7 k, pp. 143-144.

2 Ambigua, cap. 7 b, p. 106 (text şi n. 30).

3 Răspunsuri către Talasie, 60, Filocalia, III, pp. 372-374.

4 Răspunsuri către Talasie, 59, Filocalia, III, p. 361.