„Îmi iubesc patria mai mult decât sufletul.” Niccolo Machiavelli

Principele este expresia scriitoricească reprezentativă a celei mai lucide conştiinţe politice din Renaştere. Niccolo Machiavelli, căci despre acesta este vorba, este considerat cvasi-unanim drept întemeietorul teoriei politice moderne, ideologul definirii politicii ca obţinere şi păstrare a puterii. Examinând cu rigurozitate lecţiile trecutului, cu predilecţie ale Antichităţii, instrument sine qua non pentru a percepe cu acurateţe acţiunile contemporane de pe scena politică, Machiavelli a analizat cu claritate oamenii şi lucrurile „aşa cum nu sunt, nu aşa cum ar trebui să fie”. Înfăţişarea adevărului concret al faptelor este preceptul călăuzitor al demersului său intelectual, o abordare inedită până la epoca sa, preocupată de individualitate, de educarea spiritului şi de cultivarea virtuţilor.

„Adevărat program de redeşteptare naţională, ca un act de încredere în destinul propriei patrii, în realitatea ei, în viitorul ei luminos” (Alexandru Balaci), tratatul De principatibus* a fost redactat într-un context particular. Înjosit de sărăcie şi condamnat la umilinţă după o captivitate care i-a ruinat cariera, îndurerat ca urmare a inactivităţii politice, Machiavelli nădăjduia, în vara anului 1513, că va reintra în graţiile stăpânitorilor Florenţei, familia de Medici, a cărei restauraţie a avut loc în anul anterior. În cel mai nefericit moment al existenţei sale, aflat în exilul de la San Casciano, singura cale pentru a se reîntoarce în slujba cetăţii, de a reveni în miezul problemelor statale, dar şi de a dobândi un venit indispensabil traiului, era de a oferi cârmuitorilor Florenţei cel mai de preţ bun pe care îl poseda – îndelungata sa experienţă în serviciul public. Speranţa lui Machiavelli, cel care îndeplinise funcţia de secretar al celei de-a doua Cancelarii florentine, era că „roadele geniului său” (Miles J. Unger) vor fi trebuincioase ilustrei familii dominante la Roma şi Florenţa. „Dacă această cărticică a mea ar fi citită, s-ar vedea că cei cincisprezece ani cât am învăţat arta de a guverna, nu i-am petrecut nici dormind, nici pierzând vremea; şi oricine ar trebui să fie dornic de a se sluji de cineva care şi-a câştigat experienţa pe cheltuiala altuia” (Machiavelli, în scrisoarea către Vettori).

Cea dintâi consemnare cu caracter oficial datează din 10 decembrie 1513, ziua în care Niccolo Machiavelli îi expediază o epistolă lui Francesco Vettori, ambasadorul florentin pe lângă curtea papei Leon al X-lea Medici, căruia îi menţionează isprăvirea redactării unei scrieri despre „ce este un principat, de câte feluri sunt acestea, cum se deosebesc, cum păstrează, de ce se pierd”. Intenţia sa ab initio a fost de a îi închina scurtul tratat lui Giuliano de Medici, fiu al lui Lorenzo Magnificul şi fratele Suveranului Pontif, însă o chibzuinţă prelungită l-a determinat să renunţe.

Lucrarea avea să fie dăruită oficial lui Lorenzo, fiul lui Piero de Medici şi nepot al Magnificului, căruia Machiavelli îi mărturiseşte, în dedicaţia oficială, dorinţa sa arzătoare ca acesta să cucerească gloria pe care i-a hărăzit-o destinul. Chiar dacă fostul secretar al Republicii se înşelase, iar „măreţia” predestinată nu a fost decât o dezamăgire a istoriei, efortul intelectual al lui Niccolo Machiavelli nu este mai puţin valoros.
Vasta experienţă profesională, precum şi studiul asiduu al pildelor istoriei antice, au facilitat redactarea acestei excepţionale opere de către fostul funcţionar public care tânjea să-şi slujească iarăşi Florenţa, cu acelaşi devotament neţărmurit. Cele douăzeci şi şase de capitole ale Principelui constituie o sumă de recomandări privind conduita demnă de respect şi însuşirile necesare cârmuitorului ideal.

Ilustrul fiu al Florenţei a închipuit şi zugrăvit portretul conducătorului perfect, pe care l-a înzestrat cu virtu, forţa individului care-i permite să conştientizeze oportunitatea unei acţiuni, şi cu fortuna, capacitatea uimitoare de a stăpâni soarta supusă hazardului. Pe parcursul celor optzeci de pagini câte numără cartea, Machiavelli face apel la lecţiile unor strălucite figuri contemporane, precum Ludovic al XII-lea, Ferdinand de Aragon, Iulius al II-lea, Francesco Sforza sau Cesare Borgia, dar şi la exemplele unor împăraţi romani şi principi ai Antichităţii ca Hieron din Siracuza sau Agatocle Sicilianul.
Arhetipul Principelui machiavellian, al omului de stat ambiţios, abil şi energic, îl reprezintă Cesare Borgia, fiul papei Alexandru al VI-lea. Machiavelli, care l-a cunoscut şi studiat îndeaproape în calitate de emisar al guvernului florentin între 1502 şi 1503, i-a purtat acestuia o admiraţie nestinsă. În clipele chinuitoare în care a aşternut pe hârtie tratatul său despre arta guvernării, imaginea lui Borgia – ucis într-un asediu în 1507 – redevenise vie. Cesare Borgia, alias ducele de Valentinois, instaurase în Romagna bunăstarea şi dreptatea, fiind respectat şi apreciat pentru voinţa şi capacitatea sa extraordinară. Cârmuirea înţeleaptă şi justă din Romagna, precum şi virtuţile pe care le poseda fascinantul duce, l-au determinat pe florentin să-l considere „cel ales de Dumnezeu pentru a mântui Italia”. Chiar dacă soarta sa a fost necruţătoare, iar visul lui Machiavelli – eliberarea şi unificarea Italiei – nu a devenit realitate sub comanda lui Cesare Borgia, faptele ducelui sunt exemplificatoare pentru posteritate.

Paradigma Cesare Borgia poate fi utilă, potrivit fostului secretar al celei de-a doua Cancelarii florentine, celui care, „într-un stat nou, socoteşte că este necesar să se asigure împotriva duşmanilor, să-şi câştige prieteni, să învingă fie prin forţă, fie prin înşelăciune, să se facă iubit şi temut de popor, urmat şi respectat de soldaţi, să-i nimicească pe cei care pot sau trebuie să-i dăuneze, să înnoiască prin legiuiri noi vechile orânduiri, să fie sever şi recunoscător, mărinimos şi darnic, să nimicească armata necredincioasă, să-şi alcătuiască o alta, să-şi păstreze prietenia regilor şi a principilor în aşa fel încât aceştia să-i facă bucuros favoruri sau să-i facă răul cu teamă”.

Nicolo-Machiavelli-2-1024x768Principele este manualul omului de stat activ, înţelept şi patriot. Însărcinat cu misiuni diplomatice şi martor atent al deciziilor şi acţiunilor suveranilor europeni, Machiavelli a vizat să-şi pună întreaga cunoaştere şi experienţă la dispoziţia principelui care va înfăptui unitatea Italiei. Ilustrul florentin a atribuit politicii o eticăsui-generis, fundamentată după canoane distincte, care nu trebuie confundate cu normele morale ale vieţii în societate. Machiavelli pledează pentru o delimitare netă a politicii de imperativele morale convenţionale. Atât timp cât o faptă este utilă binelui public şi serveşte interesului naţional, aceasta nu poate fi evaluată conform regulilor conduitei acceptate în societate, într-o epocă dată.
Faimosul dicton „scopul scuză mijloacele”, al cărui sens este mai curând peiorativ, a fost atribuit incorect lui Niccolo Machiavelli. Această formulă devenită proverb nu este prezentă efectiv în niciuna dintre scrierile lui Machiavelli, aşadar nici în Principele. Realismul utilitarist al florentinului, care considera morala convenţională doar un instrument pentru atingerea binelui suprem (dezvoltarea statului), a fost răstălmăcit şi a dat naştere unei etichete la fel de celebre şi cu un înţeles la fel de depreciativ – „machiavellismul”.

În mentalul colectiv, „scopul scuză mijloacele” şi „machiavellismul” au devenit cvasi-sinonime. Aproape orice acţiune a politicienilor lipsiţi de scrupule, corupţi şi ahtiaţi după putere este identificată drept machiavellism. Niccolo Machiavelli şiPrincipele au beneficiat de o popularitate inegalabilă în aria vastă a teoriei şi practicii politice, pe fondul denaturării şi al unei explorări trunchiate a operei sale. Păcatul de care se face „vinovat” întemeietorul teoriei politice moderne este, paradoxal, tocmai stilul franc şi direct cu care descrie comportamentul unui principe sau al altuia, precum şi ansamblul de învăţături privind o guvernare eficientă, în slujba colectivităţii.

Întregul tratat despre arta cârmuirii este pledoaria unui erudit care îşi iubea pământul natal şi care aspira la unificarea cetăţilor italiene într-un stat puternic şi centralizat. Ceea ce defăimătorii şi ignoranţii consideră machiavellism este, de fapt, un realism nu de puţine ori cinic şi feroce, însă, categoric, însufleţit de patriotism.

În ultimul capitol al Principelui, este sintetizat preceptul dominant al cărţii. Intitulat evocator „Îndemn spre a uni şi a elibera Italia din mâinile barbarilor”, Machiavelli afirmă că au fost create condiţiile necesare apariţiei principelui unificator. Apelul către Casa de Medici, de a înfăptui acest înalt deziderat, este grăitor. Identificarea acestui prilej favorabil este în sine o chemare la acţiune, condiţionată, însă, de cunoaşterea şi imitarea exemplelor din trecutul recent (Cesare Borgia) şi Antichitate. Rolul familiei stăpânitoare la Florenţa şi Roma era astfel de importanţă istorică. Teza armatei proprii este inseparabilă de persoana „izbăvitorului”, cel care va dezrobi Italia şi va acţiona virtuos, având fortuna de partea sa, pentru înălţarea patriei.

Dacă pragmatismul şi sinceritatea sa brutală au fost sluţite şi interpretate eronat, dragostea lui Niccolo Machiavelli faţă de o Italie unificată este învederată şi nu poate fi supusă unor tălmăciri defăimătoare. Acest spirit renascentist chinuit de năzuinţa naţională impune solemnitate şi preţuire.

Dragoş Moldoveanu – Rost

* Acesta este titlul iniţial al Principelui. Cartea a fost publicată pentru prima dată în 1532, la cinci ani după moartea lui Machiavelli.