Ce bine se potriveşte această asociere eminesciană şi la ultima licitaţie Artmark din acest an, Licitaţia de Crăciun, care a fost organizată total impropriu, la Ateneul Român, poate fiindcă a fost aniversară, 5 ani de existenţă. Dar n-a fost cu nimic mai deosebită decât licitaţiile de la Marriott sau Hilton, dimpotrivă! Ciudat, în această perlă a muzicii, cu o acustică ideală, care salvează şi Festivalul “Enescu”, unde nu de mult l-am auzit pe Radu Lupu şi Murray Perahia, vocea licitatoarei de la Artmark se auzea total deformat. Nici sunetul sălii nu era de acord ca într-un templu al muzicii să se petreacă un eveniment care ţine eminamente de bani, nu de artă.

E adevărat, se licitau tablouri pictate de artişti, de pictori mai mult sau mai puţin cunoscuţi, dar goana era după bani. Iar clienţii, la orice îi întrebai sau la orice observaţie făceai, îţi spuneau invariabil: “E sărăcie, domnule. Nu e bani. Ce să licitezi?!” Sărăcie, într-o ţară aşa de bogată?, în care se vând pământurile pe o nimica toată, în care puşcăriaşii fac literatură, colecţia regală se împrăştie în patru vânturi, un vicepreşedinte ungur e lăsat să fure documente din Arhivele Statului, educaţia la televizor este făcută de curve notorii, în care întreg parlamentul votează să se încalce Constituţia, cine îşi mai permite pe pământ aşa ceva? Numai o ţară bogată, cu oameni fără griji, cu un trai-neneacă îşi poate permite o risipire a averii naţionale într-un asemenea hal, cum nici în stare de ebrietate nu cred că un beţiv ar abandona un chiştoc de ţigară!

Cât am stat eu, timp de aproape 3 ore, strigarea cea mai înaltă a fost legată de micul tablou al lui Nicolae Grigorescu, Natură statică cu struguri, adjudecat cu 24 mii euro, după doar două strigări! Adică Monet al nostru, să spunem, fără nici o dispută, fără nici o competiţie?! Totul a fost ca un fum, ceva plat, ca un lucru insignifiant. Şi el s-a vândut extraordinar de bine faţă de majoritatea tablourilor licitate, la preţuri derizorii. Iată câteva exemple: Eugenia Filotti-Atanasiu, Ghiveci cu primule – 1 600 euro, Constantin Isahie Popescu, Ulcică cu flori – 2000 euro, Max Arnold, Bărci la chei în Douarnenez – 1 600 euro, Ignat Bednarik, În faţa altarului – 2 250 euro, Elena Tacian Baludima, Colţ de mănăstire – 2000 euro, Dimitrie Ştiubei, Navă în derivă (mă aşteptam să-l liciteze Băsescu!) – 2 250, Pan Ioanid, Serbare câmpenească – 2 500 euro, Anton (Tony) Ventzel, Toporaşi – 1 000 euro, Grigore Manea, În parc – 1 400 euro… şi tot aşa. Veţi zice, normal, păi cum să se vândă, cine cumpără tablouri de Geo Cardaş, Nisi (Anisia) Torosian-Stătescu, Dem Iordache, Gheorghe Tudor, Dumitru D. Mirea, cu Car cu boi şi Ciobănaş, pastişe după Grigorescu, Iosif Rosenblut, Erno Tibor, Romeo Storck şi încă o sută de astfel de necunoscuţi?! După cum observăm, singurii artişti “străini” sunt de rasă evreiască! Tot evreii salvează şi arta veche românească, Leon Biju, de pildă, nu? Dar şi Balcic-ul, multe pânze fiind inspirate de această nesecată oază unde s-a retras Regina Maria.

Da, sărăcia mai înseamnă şi o ofertă provincială, învechită, depăşită, scoasă cu forcepsul din anonimat. De, 300 de ani de artă românească! Păi Margaretele lui Dimitrie Mihăilescu, vândute cu 1 400 euro, le-aş putea picta şi eu, mi-a spus o doamnă de alături, care tocmai în aceste zile are un vernisaj la Galeria Odeon. Iar eu mă omor după Paul Miracovici!, a replicat un domn care părea ca ieşit dintr-un sicriu sau se pregătea să intre intr-un sicriu. Dar ce spuneţi de Ştefania Manoliu Bereich?, întrebă tot el. Mai tare e Adam Bălţatu, fiindcă seamănă cu Van Gogh, i-a spus o doamnă care mânca floricele şi sorbea dintr-un pahar mare, cu picior, vin roşu, aproape negru, ca sângele lui Dracula. Spuneau că o să liciteze de Crăciun un Van Gogh! Dragă, noi o să fim oale şi ulcele când în România ai să vezi aşa ceva. Poate nici atunci!

Sărăcie-nebunie! Această sărăcie însă e întreţinută de toţi factorii care iau parte la succesul Artmark, fiindcă Licitaţia a fost un succes („cea mai bună licitaţie a anului”), care a depăşit aşteptările organizatorilor, însă un succes provincial. E timpul să se facă un pas mai departe. Pretenţiile celei mai cotate Case de licitaţii din România trebuie să crească. Chiar dacă nu are concurenţă, e cazul să înveţe şi din ceea ce le mai spun şi alţii, poate mai umblaţi, mai experimentaţi. E timpul să fie un etalon de cultură, în condiţiile în care MNAR şi alte muzee fac figuraţie. Şi să înţeleagă că o licitaţie e un act de cultură, de instruire, care, dacă ar fi televizată, ar trebui să fie un show adevărat, să nu se rezume doar la câştigul mai mult sau mai puţin mascat şi la un pahar cu vin!

Eu refuz tot ce e mascaradă. În primul rând este deprimant să vezi că la o asemenea licitaţie de elită, atmosfera e stricată de paranghelişti. E o imagine cu care nu mă pot împăca. Am fugit de ea ca de dracu’. Această categorie de indivizi există şi în America, dar sunt discreţi, nu-i observi. Aici sunt obraznici. Nu fac nimic pentru cultură, doar consumă. De aia nu vreau să mai fac evenimente, fiindcă te trezeşti cu ei, cu obrăznicia lor, îţi dau lecţii, se dau mari oameni de cultură, ca Gigel! Sigur, PNL ne-a oferit iar de mâncare, ne-a dat, cu iresponsabilitatea caracteristică puterii, materie primară, să mai scriem un tom despre noul Gigel al culturii.

Şi totul pe fondul aplanării scandalului politic numit divorţul iminent al USL, care a produs declaraţii şi schimbări aberante, un ungur vicepreşedinte la ICR, un nou director al TVR, un nou ministru al culturii, acest Gigel tras prin inel, e incredibil, spunea domana cu popcorn, ce mascaradă fac liberalii, care au în algoritm cultura, dar nu au oameni, nu au valori! Dragă, zice bărbatul cadaveric, totul se face pe criterii politice, nu de valoare. Uite, ce valoare e jignel al nostru, ce a produs, ce a învăţat lumea de la el, dar e vicepresedintele ICR! Îţi dai seama cine face propaganda culturii româneşti în lume?! Brrr! Noi îl ştim de când era de-o şchioapă, sărăcuţul, abia mergea, se ţinea de gard, îi ştim cariera. O, mie-mi spui de tenacitatea cu care a urmărit el puterea? De mic se zbate să ajungă aici. Şi a ajuns în vârf, dar pe ce criterii? El e exemplul care ne arată viitorul. Ce contrast, ce paradox! Sărăcia şi nebunia într-o casă a muzicii, unde a cântat Enescu, un palat, ce fericire! O licitaţie trebuie să fie un spectacol, dar aici spectacolul a fost numai pe pereţi şi pe cupola Ateneului. Fiindcă ce se întâmpla pe scenă era anti-spectacol.

Imaginaţi-vă o frumuseţe blondă care turuie întruna, licitând în draci, fără pauză, timp de trei ore, poate şi mai mult, din tablou în tablou, unul după altul, peste 200 de loturi, în valoare de peste 1, 5 milioane euro, ca într-un malaxor, să se vândă, nu contează cu cât, numai să se vândă. Nu mai conta nici cu cât era estimat un tablou, se vindea şi sub preţul de estimare (dovadă că nu s-a atins valoarea estimată, cifra finală furnizată fiind de 1, 2 milioane euro). În sala de la Marriott parcă mai merge aşa ceva, dar aici, contextul impunea un alt stil, o adaptare la Ateneu. Ar fi trebui să se liciteze numai piesele grele, fiindcă tot am fost la o Licitaţie de Crăciun, nu-i aşa? Trebuia să se focalizeze totul, inclusiv banii colecţionarilor, spre piesele grele ale Artmark, spre tablourile lui Grigorescu, Tonitza, Luchian, Pallady, Petraşcu, Ţuculescu, Dărăscu, Baba, Camil Ressu, din cele expuse de organizatori, unele provenite de la MNAR, o altă comoară risipită!, care erau estimate de la 25 mii euro în sus, până la 220 mii euro.

O astfel de licitaţie ar fi presupus un spectacol aparte. Şi sigur Amurg peste Cetatea Neamţului de Pallady nu s-ar fi dat doar cu 8 000 de euro, iar Case la Silistra de Petraşcu cu 13 000 euro. Şi ce spuneţi de Peisaj de vară al lui Lucian Grigorescu adjudecat cu doar 2 000 euro!? Şi s-a întâmplat aşa ceva întrucât valoarea acestor piese a fost anulată brutal, fiindcă tablourile de valoare au fost licitate la grămadă, printre maculatură, în noianul de piese fără valoare. Deşi şi printre aceste piese se aflau autori insoliţi, precum Leon Biju sau Paul Scorţescu, dar nimeni nu a auzit de ei, dovadă că s-au vândut cu preţuri derizorii, precum Sedusă, cu o mie euro, şi Adormită, cu două mii, fiindcă Artmark nu a înţeles că, atunci când licitează, trebuie să-i prezinte într-o frază măcar şi pe autorii lucrărilor.

Sigur, se ştie că publicul cumpărător vine cu lecţia cunoscută de acasă, că el are timp să se gândească, vizitează piesele la casa de licitaţii, la sediul ei, are un catalog din care se poate informa, iar licitaţia propriu-zisă are ca scop doar vânzarea, actul de a licita preţul. Şi o vorbă printre colecţionari spune că nu se licitează valoarea, ci preţul. La cât e cotat un autor sau altul.

Dar spectacolul licitaţiei presupune un ritual, am văzut asta la Sotheby’s şi Christie’s, la New York, aici însă totul e fără nici un ritual. Supertehnicist. O moară de strâns euroi. E un tăvălug. Un malaxor, un Moloh, care înghite pruncii pe nemestecate.

Grid Modorcea