Moartea lui Nelson Mandela a prilejuit reacții cvasiunanime de apreciere la modul superlativ. A fost evocată contribuția sa deosebită la căderea regimului inuman de apartheid din Africa de Sud. A fost evocat rolul său de arhitect al Comisiei de Adevăr și Reconciliere și felul în care s-a reușit evitarea unui război civil devastator. Au fost rememorate calitățile sale politice și umane, care au orientat Africa de Sud pe o traiectorie democratică și pluralistă.

Toate acestea sunt realizări care, până la un punct, justifică panegiricile curente. Însă toate aceste comemorări elogioase suferă de un viciu: la fel de cvasiunanim este evitată și menționarea, măcar în treacăt, a aspectelor, să le zicem problematice, din biografia lui Mandela. Iar acestea nu sunt puține și nici incidentale. Nelson Mandela a fost un comunist.

Cu ocazia procesului din 1963-1964 (în urma căruia Mandela a petrecut următorii 27 de ani în închisoare) au fost prezentate instanței câteva documente olografe ale lui Mandela, între care Cum să fii un bun comunist. Mandela a recunoscut paternitatea documentului, dar a afirmat că l-a conceput ca un fel de exercițiu de studiu. În orice caz, este un exercițiu riguros din care aflăm, printre altele:

“În țara noastră, lupta celor oprimați este călăuzită de Partidul Comunist din Africa de Sud și inspirată de politicile sale. Țelul PCAS este de a înfrânge guvernul naționalist și de a elibera poporul sud-african de răul discriminării rasiale și al exploatării, și de a făuri o societate fără clase, sau socialistă (…).

Sub un regim comunist Africa de Sud va deveni un tărâm unde va curge lapte și miere (…).

Victoria socialismului din URSS, Republica Populară Chineză, Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia și România, unde condițiile de viață ale oamenilor erau în multe privințe similare sau mai rele decât cele din țara noastră, demonstrează că și noi putem atinge acest obiectiv important.”

Se spune că afilierea comunistă a lui Mandela a fost una de circumstanță, un oportunism pragmatic dictat de necesitatea cooperării cu forțe politice capabile să pună capăt apartheidului. Nu-i așa, te faci frate și cu dracul până treci puntea. Însă Mandela a fost un om al principiilor. După ieșirea din închisoare nu s-a dezis de tovarășii de punte, ba chiar le-a mulțumit călduros și tovărășește.

“Îl salut pe președintele nostru [al Congresului Național African – n. trad.], tovarășul Oliver Tambo, pentru călăuzirea CAN chiar și în cele mai dificile condiții (…).

Îi salut pe combatanții din cadrul Umkhonto we Sizwe, cum ar fi Solomon Mahlangu și Ashley Kriel, care și-au sacrificat viața în scopul atingerii cauzei noastre nobile.

Salut Partidul Comunist din Africa de Sud, pentru strălucita sa contribuție la lupta pentru democrație. Ați supraviețuit celor 40 de ani de persecuție neîntreruptă. Memoria unor mari comuniști precum Moses Kotane, Yusuf Dadoo, Bram Fischer și Moses Mabhida va fi prețuită de generațiile viitoare. Îl salut pe secretarul general Joe Slovo, unul dintre cei mai străluciți patrioți ai noștri. Suntem îmbărbătați de faptul că alianța dintre noi [e vorba de Congresul Național African – n. trad.] și Partid a rămas de nezdruncinat.” – 11 februarie 1990, primul discurs al lui Mandela după eliberarea din închisoare

Pe „secretarul general Joe Slovo” îl puteți vedea în imaginea din stânga sus, luată cu ocazia unui miting al Partidului Comunist din Africa de Sud ținut în Soweto, pe 29 iulie 1990. Joe Slovo s-a născut într-un ștetl din Lituania, la opt ani a emigrat în Africa de Sud, în 1942 s-a înscris în PCAS și în 1961 a înființat, împreună cu Mandela, organizația Umkhonto we Sizwe (Lancea Națiunii), adică filiala teroristă a Congresului Național African. Slovo a fost ales secretar general al PCAS în 1984, iar în 1994 Mandela l-a numit ministru pentru construcția de locuințe.

Partidul Comunist din Africa de Sud a fost, asemeni tuturor partidelor comuniste africane (și nu numai), o sucursală sovietică. Această istorie este instructiv detaliată în articolul URSS și lupta anti-apartheid. Din materialul respectiv aflăm că Joe Slovo (împreună cu alți lideri comuniști sud-africani) s-a aflat în URSS în perioada 1963-1965, unde a fost instruit în, citez, aspecte militare. Astfel de aspecte au fost desigur necesare pentru înaintarea în gradul de colonel KGB.

Din materialul respectiv mai aflăm un lucru important: Congresul Național African, organizația anti-apartheid în cadrul căreia a activat și s-a afirmat Nelson Mandela, a devenit și ea o anexă sovietică. În primele trei decenii de existență CNA a reușit să militeze împotriva discriminării negrilor din Africa de Sud fără a subscrie în mod decisiv la o ideologie anume, dar începând cu deceniul 1950 numeroși lideri ai CNA au luat calea Moscovei pentru pregătire doctrinară, instruire tactică și integrare în organismele internaționale moșite de URSS. A fost o perioadă de avânt în formarea de cadre pentru “eliberarea” țărilor din lumea a treia de sub jugul imperialist și capitalist.

Penetrarea CNA de către sovietici s-a evidențiat cu ocazia a două evenimente majore: înabușirea revoltei anticomuniste din Ungaria în 1956 și invazia Cehoslovaciei în 1968. Congresul Național African le-a susținut pe amândouă.

Ce se mai spune despre Mandela? Că s-ar fi opus violenței. Realitatea este exact pe dos.

Congresul Național African sub conducerea lui Albert Luthuli era opus folosirii de mijloace violente. Luthuli a fost marginalizat de Mandela și aliații săi, iar din acel moment (către sfârșitul deceniului 1950) CNA a adoptat terorismul drept o formă legitimă și necesară de opoziție. În 1961 Mandela devine conducător al Umkhonto we Sizwe, în 1962 se deplasează în Algeria pentru a primi instrucție în război de gherilă și acte de sabotaj, iar Lancea Națiunii începe campania de terorism intern. La procesul din 1963-1964 Mandela a recunoscut implicarea sa în 156 acte de violență publică comise de Lancea Națiunii în perioada 1961-1963. A fost probată acuzația conform căreia Mandela administra un arsenal vast (în parte de proveniență sovietică și est-europeană) de grenade, mine, declanșatoare și zeci de tone de substanțe chimice pentru fabricarea de bombe artizanale. Anthony Sampson, jurnalist cu simpatii stângiste și ulterior biograful oficial al lui Mandela, a scris în 1964 pentru ziarul londonez The Observer: “Procesul a avut parte de o bună desfășurare… Judecătorul, dl. Quartus de Wet, a fost scrupulos și corect.”

Cu ocazia raportului de activitate pe 1965 Amnesty International a declinat să preia cazul Mandela, justificând prin aceea că faptele comise nu sunt de natură să îi confere statutul de prizoner politic, sau, așa cum este menționat în raport, de „prizonier de conștiință”.

În 1985 președintele P.W. Botha i-a oferit lui Mandela posibilitatea eliberării timpurii din închisoare, în schimbul promisiunii de a renunța la violență. Mandela a refuzat. În anii 1980 Departamentul de Stat american a desemnat CNA drept o organizație teroristă. Această decizie nu a fost străină de campania de teroare organizată de Congresul Național African împotriva fermierilor boer în perioada 1985-1987.

Prima persoană ucisă în aceste atacuri a fost Jas Balie, în vărstă de 25 ani, un tractorist negru. În ziua de 27 noiembrie vehiculul lui a trecut peste o mină amplasată pe un drum de țară. O zi sau două mai tărziu a fost ucis alt fermier negru, Philemon Ngcobo, când tractorul său a explodat datorită altei mine. Pe 16 decembrie au fost ucise șase persoane, tot datorită exploziei unei mine la o fermă. Kobie van Eck, împreună cu copiii ei Ignatius (2 ani) și Nellmarie (8 ani), și Marie Denyschen (59 ani) impreună cu nepoții ei Kobus (3 ani) și Karna (9 ani) au pierit în explozie.

La început de ianuarie 1986 Elize de Beer (32 ani) și socrul ei Hubert de Beer (63 ani) au murit după ce vehiculul lor a detonat o mină amplasată la o fermă din apropierea graniței cu Botswana, în regiunea Transvaal-ului de Nord.

Într-o emisiune transmisă de Radio Libertatea pe 26 februarie 1986, Chris Hani, pe atunci comisar politic și comandant adjunct al Umkhonto we Sizwe, a precizat că organizația sa nu țintește în mod deliberat civili albi, dar că fermierii albi sunt ținte legitime: „Umkhonto we Sizwe este o armată revoluționară și nu va declanșa un masacru împotriva albilor, civililor și copiilor, dar vom intensifica atacurile împotriva poliției, armatei, a celor din administrație care terorizează și maltreatează populația noastră, la fel și împotriva fermierilor și altor civili care fac parte din forțele de ordine. Totuși, tovarăși, să fim realiști. Teatrul de acțiune va fi în mijlocul zonelor rezidențiale ale albilor și este inevitabil că vor muri și civili albi.” Congresul Național African și boers

Ce altceva ni se mai spune despre Mandela? Că ar fi fost un om de stat extraordinar (cu O și S mari), dedicat „credinței în libertatea omului și dreptul său la demnitate” (citat din comunicatul transmis de grămăticii regelui Mihai). Să vedem unde și de la cine în lume a găsit Mandela inspirație pentru credința sa.

Cu ocazia vizitei în Cuba din luna mai 1990: „Există o sferă de activitate în cadrul căreia Cuba [lui Fidel Castro – n. trad.] se ridică cu un cap deasupra celorlalte țări – cea a afecțiunii pentru libertate și drepturile omului!”.

La o săptămână după vizita din Cuba Mandela se afla în Libia, unde l-a elogiat pe Gaddafi pentru „dedicația sa în lupta pentru pace și drepturile omului”.

Despre alt viguros luptător pentru libertate: „Che Guevara este o inspirație pentru orice ființă umană care iubește libertatea”.

În 2004, cu ocazia „trecerii în neființă” a unui preten și tovarăș drag : „Yasser Arafat a fost unul dintre cei mai importanți luptători pentru libertate din generația sa, care și-a pus întreaga viață în slujba cauzei poporului palestinian”.

Timp de ani de zile, Mandela nu a găsit nimic de criticat la regimul criminal al lui Robert Mugabe din Zimbabwe. Prin tăcerea sa Mandela s-a făcut complice la brutalitățile, spolierea și foametea impuse asupra unei întregi națiuni de către un satrap sadic. Abia pe 25 iunie 2008 a catadicsit să atingă, tardiv, acest subiect: „În vecinătatea noastră am fost martori la… eșecul tragic al conducerii din Zimbabwe”. Slabă consolare pentru demnitatea nenumăratelor victime ale dictatorului Mugabe.

Un omagiu recent începe prin a observa că „viaţa lui Nelson Mandela nu a avut nimic din simplitatea de carton a unui film hollywoodian”. Într-adevăr, dar simplitatea de carton în care e îmbălsămată viața lui Mandela nu provine de la Hollywood, ci din șuvoiul nestăvilit de elogii simpliste care se revarsă în aceste zile.

Emil Borcean – În linie dreaptă