Pr. Gh. Calciu: “Nu avem alt sfant mai mare decat Valeriu Gafencu”

***

“Cine se afirma crestin trebuie sa se poarte ca un crestin“.

“Atitudinea lui Valeriu in fata autoritatilor era plina de demnitate, dar inteleapta, incat nu putea fi acuzat de fapte “contra-revolutionare”, ci de credinta lui. Tocmai credinta dorea el sa o apere, dar incerca sa fie mai iscusit decat prigonitorii sai, sa nu se lase atras intr-o batalie cu totul inegala, in care ar fi fost strivit cu usurinta. De aceea facea din “legea Cezarului” arma sa de aparare. Trebuia sa foloseasca in mod intelept putinele mijloace de lupta pe care le ingaduia temnita. Unii detinuti i-au reprosat aceasta zicand:

– Tie iti merge aceasta atitudine, noua insa nu ni se potriveste! Noi stim ca suntem in razboi cu un dusman total, cumplit si nimicitor si vrem sa castigam acest razboi. Nu noi suntem “banditi”, asa cum ne numesc ei, ci ei sunt, si trebuie sa le-o spunem. Suntem in temnita, dar nu abandonam lupta chiar daca vom muri luptand!

La astfel de argumente Valeriu pleca ochii tristi si plini de intelesuri si raspundea:

– Credeti voi ca eu am abandonat lupta, credeti voi ca eu nu va inteleg? Dar oare trebuie sa murim ca niste prosti? Nu asteapta ei prilejul sa ne loveasca? Ce avem deci de facut? Sa intram de buna voie in gura porcilor turbati? Or sa folosim timpul acesta de osanda pentru a ne salva sufletele si vietile?! E vremea sa ne smerim adanc, sa ne ocupam de problemele cu adevarat importante, sa ne curatim pentru a fi vrednici de Hristos.

La care i se spunea:

– Nu noi, ci ei sunt necurati! Daca ne lasam antrenati de lacrimile pocaintei, dam frau liber tiranilor si pacatosilor!

– E vremea, e vremea pocaintei! raspundea Valeriu. Aveti credinta in voi! Oamenii ne-au parasit. Izbavirea va veni de la Dumnezeu. Jertfele de aici nu vor ramane fara rod!

Dupa trecerea anilor, cuvintele lui Valeriu si-au adeverit intelepciunea si au fost luate de multi ca indreptar.

Adesea se iscau in celula controverse privind orientarile de politica internationala. Majoritatea celor tineri credeau ca occidentalii ne vor salva, ca vor interveni si vor zdrobi comunismul.

– E greu sa credem ca Occidentul, care s-a aliat cu comunistii pentru a-i infrange pe germani, se va intoarce acum contra lor, era de parere Valeriu. Este necesar un proces lung si profund de reorientare a Occidentului, pana va ajunge sa cunoasca si sa infrunte comunismul. Acum suntem abandonati comunismului. Nu stim cat timp va dura criza. Gandirea materialista care guverneaza lumea o adanceste si mai mult. Va trebui sa apara alti oameni, cu o noua orientare. Nemtii au incercat ceva, dar au fost invinsi. Noi suntem alaturi de occidentali, dar si impotriva lor, asa cum am fost alaturi de germani, dar si impotriva lor. Caci noi credem ca de la Hristos va veni pacea in lume. Trebuie sa fim pregatiti pentru o suferinta de lunga durata.

Era considerat defetist, dar timpul i-a dat dreptate in aceasta privinta.

O alta sursa de discutie era tema greselilor colective din trecut. Valeriu spunea:
– Cine se afirma crestin trebuie sa se poarte ca un crestin. Nu e ingaduita crima ca arma de lupta crestina. E necesar sa marturisim public greselile trecutului, pentru a pune un inceput nou. Nu sunt ingaduite nici tirania, faradelegea si abuzul.

Toate acestea erau referiri la unele evenimente din trecut, pe care insa nu toata lumea era pregatita sa le priveasca astfel.

Spovedania lui Valeriu

In tot acest timp Valeriu se spovedea si se cumineca regulat. Duhovnicul sau pe atunci era un preot obisnuit, care insa sesizase cu multa acuitate adanca traire launtrica, impresionanta si de neuitat.

– Sunt impresionat! ne-a marturisit el dupa moartea lui Valeriu. Spovedania lui era o cercetare minutioasa a adancurilor sufletesti, o fina deosebire a duhurilor si o dovada a statornicirii lui in cea mai aleasa vietuire crestina. Desi nu pacate avea de marturisit, ci trairi, unele mai inalte ca altele, totusi se smerea pe sine cu asprime. Imi zicea: “Doresc sa nu am nici o clipa de indoiala, in asa fel incat sa nu vina satana si sa-mi ia sufletul chiar atunci”. Cu toate ca suferea mult, era plin de bucurie tainica. Rugaciunea lui era un suspin necurmat, o dorire nestinsa, o neincetata unire cu Hristos. Niciodata nu ar fi acceptat nici cea mai mica stirbire a Adevarului. Judecata lui era dreapta si sincera.

Si preotul a conchis, transfigurat:

– Hristos era viu in el.

“Nu sunt judecatorul altora, ci sunt marturisitorul lui Dumnezeu!”

Intr-una din zile lui Valeriu i-a fost atat de rau, incat credeam ca se va sfarsi. Pe langa toate afectiunile de care suferea, facuse o apendicita acuta. L-ar fi putut lasa sa moara, dar nu era “umanitar”. Umanitarismul este ipocrizia cruzimii, el puncteaza cu lozinci si vesminte frumoase campul otravit si jalnic al revolutiei. Deci medicul a facut raport catre conducere, ca sa fie transportat de urgenta la spitalul din oras, pentru operatie. Politrucul penitenciarului a venit la el si i-a spus:

– Viata ta este in mainile mele. Daca nu vei fi operat, vei muri.

Valeriu a zambit ingaduitor si i-a raspuns:

– Daca viata unui om depinde de alt om, grea raspundere are acest om! Iar daca toti oamenii ar sti ca viata lor depinde de Dumnezeu, atunci fiecare ar pretui viata semenului sau!

– Esti nebun, i-a zis politrucul, si l-a trimis sub paza strasnica sa faca operatia.

Cand a revenit la sanatoriu l-a oprit iar:

– Hei, ai vazut moartea cu ochii! Vezi, am vrut sa-ti aratam ca viata ta e in mainile noastre. Poate te-ai razgandit si de acum vei lucra cu noi. Iti dam streptomicina! Vei primi si pachete de la familie. Si mai stii ce poate urma?… Esti un om inteligent si poti sa ne fii de folos. Stim ca nu te preocupa politica, ci religia, dar nu este Patriarhul vostru cu toti popii lui de partea noastra? De ce nu treci si tu cu noi? Ai ce castiga!

– Va multumesc ca ati ingaduit sa fiu operat. De aici inainte mi se vor prelungi chinurile… Cat despre restul,intre mine si dumneavoastra sta constiinta. Dumnezeu nu este de vanzare. Tranzactii de constiinta nu se pot face. Pentru libertatea mea sufleteasca iau decizia de a muri. Este bine sa se spuna raspicat adevarul, si eu adevarul il slujesc. Nu sunt judecatorul altora, ci sunt marturisitorul lui Dumnezeu. Nu exista zidire sub soare care sa dureze fara Dumnezeu. Dumneavoastra nu vreti sa-L primiti pe Hristos, eu nu pot primi moartea sufleteasca.

– Ti-am spus ca esti nebun! a racnit politrucul. Voi face raport. Esti un incrancenat, un fascist, un dusman al poporului, platit de banditii de americani. Avem noi ac de cojocul vostru! Esti bun numai de moarte! Du-te si mori cu Hristos al tau cu tot. Nu ne impiedicam nici de El si nici de unul ca tine!

– Pe mine ma puteti ucide acum, pe El nu-L mai poate ucide nimeni si El este piatra de poticnire a tuturor semetiilor. Intelegeti bine ca Hristos este singura putere care poate izbavi omenirea din suferinta si pacat!

– Lasa tu prostiile astea. Adevarul e de partea noastra!

– Adevarul este dragostea care se jertfeste pentru cei saraci si prigoniti!

– Ba, tu stai cu moartea pe buze si-mi tii mie predici mistice?! Ce, vrei sa ma convingi si pe mine? Ia vezi, ca te-ai intins prea mult!

Valeriu se trudea sa-l priveasca, caci pleoapele ii erau grele. Se simtea stins trupeste, dar o bucurie launtrica il facea sa vorbeasca despre credinta, pentru a ramane o marturie in veac. Zambetul iubirii sale nemasurate ii inflorea pe obraji. Se ruga in taina pentru acest nefericit om si pentru ca Dumnezeu sa izbaveasca lumea de stapani ca el. Politrucul era incurcat. A tras o tirada de injuraturi, apoi a ordonat sa-l duca pe Valeriu la locul lui.

– Ba, sa nu zici ca nu m-am purtat omeneste cu tine, a mai adaugat. Ti-am oferit viata, dar tu vrei moartea. Dracu’ sa mai inteleaga toate astea!

Asa s-au despartit. De atunci nu l-a mai deranjat niciodata dar de cate ori venea in camera se uita lung la el.

“Aici s-a terminat cu Hristos!”

Valeriu stia ca nu va obtine nimic de la politruci, dar isi facea datoria sa le vorbeasca:

– Sunt aici oameni de mare valoare, care pot fi de folos tarii, spunea el, dar care mor pentru ca nu au streptomicina si nici vesti de la familiile lor. Puteti sa-i salvati!

Ei insa nu doreau sa-i salveze. In conceptia lor omul nu conta, caci orice om poate fi inlocuit cu un altul, conta numai sistemul. Or, ideile acestor oameni minau tocmai sistemul si deci sentintele erau definitive. O singura data a mai avut o discutie pe aceasta tema cu un inspector. Acesta venise de la Bucuresti. S-a oprit la patul lui Valeriu si l-a intrebat:

– Cum te cheama, detinut?

– Sa traiti, domnule inspector, sunt detinutul Valeriu Gafencu, a raspuns el cu formula obligatorie.

– Aha, a exclamat politrucul privindu-l cenusiu.

– Domnule inspector, va rugam sa ne acordati drepturile pe care le-au avut si detinutii comunisti aici!

– Noi nu vom repeta greselile trecutului, a raspuns sec inspectorul. Umanismul nostru nu se aplica reactionarilor.

– Domnule, a continuat Valeriu, aici suntem oameni bolnavi, neputinciosi, zilnic moare cate unul dintre noi si pe langa toate acestea, suntem supusi amenintarii cu teroarea si tortura.

– Cum indraznesti sa vorbesti astfel cu mine? Nu pricepi ca nu vrem sa facem din voi eroi? Vom face din voi delatori, iar din nevestele si surorile voastre prostituate!

Valeriu era adanc indurerat si a raspuns:

– Pacatele lumii acesteia trebuie ispasite. Noi ispasim aici multe pacate. Cu totii insa suntem in mainile lui Dumnezeu.

– Esti un bandit mistic! Aici vei muri! Sa nu crezi ca o sa scapi cu viata! Asa cum esti, va trebui sa primesti reeducarea!

– Asa cum sunt este o binefacere, a raspuns Valeriu, caci nu voi rezista mult, sunt suficiente cateva lovituri ca sa ma doboare.

– Du-te dracului! A urlat inspectorul. Vom avea grija sa mori incet, chinuit, pana ce vei renunta la Hristosul acela cu care vrei sa ne sperii. Pe El si pe tine, pe voi toti va uram, ba, si va vom distruge! Aici s-a terminat cu Hristos, si Cel mort si Cel inviat! Vom avea grija ca generatiile viitoare sa nu mai stie minciunile Lui si ale voastre. Noi, ba, noi suntem hristosul lumii acesteia!

– Dumnezeu sa va ierte, domnule, a raspuns Valeriu si a plecat capul in rugaciune, asteptand porunca sa fie zdrobit.

Dar n-a fost ucis atunci. Calvarul lui a mai durat o vreme”.

[1]Tot astfel le-a privit, dupa ani lungi de suferinta, si Maica Mihaela – Marieta Iordache, fosta sefa a Corpului de legionare “Razlete”, care in 1963 lasa in inchisoarea de la Miecurea-Ciuc, prin Morse, urmatorul testament: “Daca am gresit ca am scos sabia, am si acceptat sa fim rapusi de ea. (…) Acum suntem total ai lui Hristos. Si alaturi de El drumul nostru inseamna dragoste, numai dragoste si lasarea celorlalte si a razbunarii in seama lui Dumnezeu. Iar grija noastra sa fie una singura: aceea de a cunoaste voia Lui si apoi de a o indeplini intocmai” (cf. Lacrima prigoanei, 1994, pp. 17-18)

(din Ioan Ianolide, “Intoarcerea la Hristos“, Editura Christiana, Bucuresti, 2006), Sursa: Război Întru cuvânt