Între Crăciun şi Anul Nou, ca să mai atenuez din euforia sărbătorilor, am citit o incitantă carte „Rănile Memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi” scrisă de Aurora Liiceanu şi tipărită la editura Polirom, în 2013. Aurora Liiceanu este o cercetătoare specializată pe psihologia istoriei,  care a obţinut un doctorat în psihologie. Lucrarea se bazează pe memorialistica supravieţuitorilor grupului armat de partizani anticomunişti de pe raza comunei Nucşoara şi din zona de sud a Munţilor Făgăraş, precum şi pe dosarele CNSAS. Autoarea reuşeşte o inspirată analiză psihologică a grupului de partizani anticomunişti: colonelul Gh. Arsenescu şi fraţii Arnăuţoiu. La prima vedere cartea pare o lucrare în spiritul demitizării istoriei a lui Lucian Boia, un fel de „compromitere” psihologică a portretului partizanului anticomunist din anii 50. Aurora Liicenau analizează procesul pshiologic de grup al rezistenţei de la Nucşoara, în momente cheie ale partizanilor, între deznădejde şi limitele spiritului uman. Partizanii redescoperiţi de Aurora Liiceanu nu sunt portretele eroice şi romantice descrise de Ion Gavrilă Ogoranu, în „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, dar nici nişte tineri surâzători şi idealişti din filmul „Portretul luptătorului la tinereţe” a lui Constantin Popescu. Aurora Liiceanu prezintă brut procesele psihologice ale unor oameni curajoşi, dar hăituiţi şi înfometaţi de trupele de securitate timp de peste 10 ani. Pentru a supravieţui grupurile de partizani de la Nucşoara trebuiau să doarmă cu arma între picioare, să îşi construiască o reţea de susţinători în satele Făgăraşilor, celebrele gazde ce ofereau adăpost, haine, alimente şi informaţii şi, mai ales, să-i elimine cu sânge rece pe trădători. Pentru colaboraţioniştii comuniştilor partizanii nu aveau nicio milă. Rezistenţa antiocomunistă supravieţuia datorită existenţei unei ierarhii stricte şi eliminarea prin moarte a trădătorilor sau verigii umane slabe, predispuse la concesii cu comuniştii sau Securitatea. Aceste grupări paramilitare anticomuniste nu aveau nimic eroic, în sens mitologic hollywood-ian, supravieţuirea lor era o chestiune de disciplină şi morală creştină superioară în războiul cu statul ateu comunist. Cei care formau grupările de rezistenţă armată erau oameni care trecuseră prin război, foşti ofiţeri, care au ucis oameni sau soldaţi pe frontul de est, şi acum se apărau cu arma în mână ucigând activişti comunişti şi securişti pe frontul intern în lupta împotriva instaurării comunismului. Gheorghe Arsenescu a fost colonel, un ofiţer cu reale calităţi războinice şi liderul grupului în 1949. El a fost recunoscut conducătorul rezistenţei armate din Făgăraşii de Sud, devenind o legendă pentru ţăranii locului. Alături de el au venit în 1948 fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, foşti ofiţeri ai armatei române, precum şi o serie de tineri dispuşi să-şi sacrifice viaţa împotriva regimului stalinist. Viaţa de „hăituiţi” a dus prin 1951 la neînţelegeri şi dezmembrarea grupului în două unităţi de luptă. Colonelul Arsenescu a plecat cu alţi camarazi în zona Câmpulung, iar fraţii Arnăuţoiu au rămas să lupte în zona Nucşoara. În acei ani cădeau pe capete ucişi de partizani activiştii de partid, preşedinţii de cooperative, brigadierii silvici comunişti şi erau asasinaţi „turiştii”, de fapt ofiţerii de securitate deghizaţi. Ministerul de Interne şi Armata a trimis batalioane întregi să-i prindă pe partizani şi nu au reuşit. Partizanii erau foarte buni luptători care reuşeau să spargă cu succes încercuirea armatei şi a securiştilor. Rezistenţa anticomunistă armată a ţinut până în 1958 datorită faptului că exista o reţea de susţinători în rândul sătenilor, care le ofereau cele necesare traiului, cu riscul dacă erau prinşi să fie închişi pe viaţă sau împuşcaţi de regimul comunist. Dincolo de propaganda comunistă, preoţii ortodocşi au fost susţinători activi ai partizanilor, păstrând arme şi muniţie în podul bisericilor. Cel mai bun exemplu de colaborare preoţi/partizani au fost preoţii Nicolae Andreescu şi Ion Constantinescu din arealul montan. Grupurile de partizani au căzut târziu, în urma unei imense operaţiuni informative ale Securităţii, care au favorizat trădarea. Când un membru al partizanilor nu asculta ordinele s-au se dovedea prea dur în lupta cu trupele de securitate era redus la tăcere prin împuşcare sau ucis cu toporul. Ion Chircă zis Dezertoru era un fost soldat „carlist” fugit în anii 30 din Armată, el nu asculta ordinele Arnăuţoilor, lipsa disciplinei, putând duce la căderea grupului armat, deşi el cunoştea cel mai bine secretele munţilor.  Este împuşcat imediat. Când Ion Marinescu devenise din luptător un terorist care omora activişti comunişti fără discernământ,  riscând compromiterea grupului, acesta este ucis prin lovirea cu toporul în cap. Un anumit Gh. Mămăligă, care juca dublu, este omorât pe la spate, fără millă. Lupta armată anticomunistă nu ar fi fost o rezistenţă îndelungată fără o disciplină de fier, fapt ce a dus la anumite sechele psihologice pentru  membrii grupului. Când Securitatea a văzut că prin luptă armată nu înfrânge rezistenţa montană au introdus timp de 10 ani informatori în comuna Nucşoara. Puţină lume ştie că surorile Anca Simion şi Marinica Chirca au fost mult mai implicate decât celebra partizană anticomunistă Elisabeta Rizea, popularizată după 1990, în sprijinirea armatei anticomuniste din Munţii Făgăraş. Securitatea a reuşit pe lângă introducerea tehnicii operative TO în case personale să creeze un personaj, un ofiţer acoperit, care a câştigat încrederea Ancăi Simion, şi a acceptat să-i devină logodnic şi apoi să se căsătorească. Aşa de devotate de partizani erau cele două surori că nici măcar viitorul soţ nu a aflat unde este ascunzătoarea partizanilor, doar numai că Anca mergea noaptea să le ducă haine şi alimente. În urma unei diversiuni a Securităţii într-un tren personal Anca Simion îşi dă seama că de fapt viitorul soţ, care i-a câştigat parţial încrederea, este securist, ea fuge din faţa trupelor de securitate şi se ascunde cu sora sa Marinica Chirca în podul unei case a unui ţigan căsătorit cu o româncă, unde stau ascunse cinci ani, din 1957 până în 1962. Ele sunt prinse în urma unei trădări. Sunt condamnate pe viaţă la puşcărie, dar eliberate în urma decretului din 1964. Tot în urma unei trădări colonelul Gh. Arsenescu este prins în pivniţa unei case din Câmpulung, unde locuia la nişte bătrâni pe care îi ajuta la ţesut covoare, şi ieşea numai noaptea afară. E condamnat la moarte şi împuşcat. Fraţii Arnăuţoiu sunt prinşi pentru că au fost trădaţi de un sătean homosexual şi ateu  Grigore Ponăreanu, care le pune somnifer în ţuică. S-au trezit dimineaţa în arestul Miliţiei. După proces au fost împuşcaţi.Partizana Maria Plop este prinsă într-un refugiu de la bordei. Avea un copil minor făcut cu unul dintre fraţii Arnăuţoiu, care ajunge la casa de copii. Titu Jubleanu nu vrea să se predea şi e împuşcat de către securişti. Maria Plop moare în puşcărie în urma bătăilor şi bolii.

Drama psihologică a Nucşoarei a continuat şi după 1960, deoarece satul a devenit în comunism un obiectiv strategic de control al Securităţii, ca şi satul Răchiţele în Munţii Apuseni. După 1990 urmaşii activiştilor de partid, securiştilor şi informatorilor au gestionat puterea locală şi reforma agrară în defavoarea urmaşilor partizanilor anticomunişti. Din cartea Aurorei Liiceanu descoperim mecanismele psihologice ale rezistenţei anti-comuniste, dar şi naivitatea încrederii în lozinca „Vin americanii!” Logica partizanilor era să creeze centre de rezistenţă armată în munţi, aşa cum au făcut Şuşmanii în Apuseni sau Gavrilă Ogoranu pe versantul nordic al Făgăraşilor, pentru ca să sprijine ofensiva militară americană când va începe războiul dintre SUA şi URSS. Americanii nu au mai sosit, deoarece Churchill, Stalin şi Roosevelt se înţeleseră la Teheran, Moscova şi Yalta cum să împartă Europa, iar partizanii şi-au pierdut susţinerea unor gazde care au acceptat, datorită deznădejdii că regimul comunist nu cade, să trădeze pe luptători. Meritul cărţii Aurorei Liiceanu e că nu a „eroizat” pe patizani, ci i-a prezentat în complicatele evenimente ale instaurării brutale a comunismului aşa cum au fost ei: nişte luptători neînfricaţi şi fără milă cu duşmanul comunist sau cu trădătorii. Nici până astăzi nu există construit de către autorităţi un mare monument al partizanilor anticomunişti în Munţii Carpaţi, fapt ce dovedeşte că din punct de vedere al „duratei istorice lungi” regimul post-decembrist este doar o continuare sub o altă formă „europeană” a regimului securităţii şi structurilor partidului comunist. Rănile memoriei sunt adânci şi vii la Nucşoara.

Ionuţ Ţene