De sărbători am primit o carte, Un Pitbull printre filme (Ed. Tracus Arte, 2013), cartea de debut a mai tânărului confrate Mihnea Columbeanu, care nu mai e demult tânăr, are 54 de ani. Un debut târziu, târzior, ca şi personajele principale ale cărţii, bătrâiorii tineri şi dragi ai frumoasei noastre cinematografii.

Dar cărţile de film sunt rare şi m-a bucurat că, iată, cineva se mai arată pe piaţă şi cu o carte. Ba chiar la lansarea cărţii de la Librăria “Sadoveanu”, l-am felicitat pe editor că investeşte într-o carte de film, deşi calitatea tipăriturii lasă de dorit. Evident, e un risc, fiindcă noii cineaşti, cărora cartea li se adresează, au lipsit cu desăvârşite, iar cei prezenţi la lansare, în total 7 oameni, erau prieteni de-ai autorului. Exact aşa cum se întâmplă şi la filmul românesc, care rulează pentru amici, fără spectatori plătitori şi e scos de pe piaţă în prima săptămână de la premieră.

Evident, dacă după 24 de ani de la revoluţie, oamenii ies în stradă alarmaţi mai rău decât atunci, e limpede că aceşti 24 de ani n-au însemnat nimic, că au fost ca un fum, deşi mulţi consideră că am dat înapoi, că nu ne-am procopsit cu nimic, că o mie şi ceva de tineri au murit în zadar dacă s-a pus în loc de dreptate şi libertate, răul, corupţia, minciuna, mizeria, imitaţia, nici un strop de democraţie adevărată, o presă neprofesionistă, care minte non-stop, plină de exagerări şi diversiuni, care face numai jocurile corupţilor. E o sfidare a populaţiei, disperată de farfuria tot mai goală.

În aceste condiţii, cine să mai meargă la un vernisaj, la o premieră, la o lansare, fiindcă distracţia, cultura în general, presupune o existenţă asigurată, aşezată, un nivel de trai rezonabil. La noi, distracţia e un lux. Iar cei cu lux preferă cazinourile, plaisir-ul d’amour, casele de vacanţă sau toleranţă, au ei alte distracţii! Iar un aşa zis filosof se distrează cu oribilităţi, are perversiunea lichelelor şi turnătorilor. Alţii se distrează cu festivaluri, fac festivaluri de film, total inutile, pentru o mână de oameni, deşi la unele, precum festivalul experimental, intrarea e liberă. Dar s-ar face vreun festival dacă nu ar fi vaca de muls, adică hulitul sistem comunist, pe baza căruia se sponsorizează tot ce e cultură în România?

Cam despre aşa ceva s-a discutat şi la lansarea cărţii. S-a discutat şi despre Noul Cinema românesc, dar unii erau total dezinformaţi şi nu înţelegeau ce e cu minimalismul! Cineva a întrebat, la un moment dat, dacă ar avea bani, cineaştii Noului Val ar mai face filme minimaliste? Mihnea a enumerat vreo 8 regizori care sigur ar face şi filme de anvergură. Eu am răspuns că mă îndoiesc, nu avem semne, deocamdată îi consider pe tinerii cineaşti în faza de promisiuni. Cu un film sau două, într-un stil şcolăresc, experimental, nu poţi să ai pretenţia să fii autor. Abia de la al 15-lea film se poate spune că un cineast devine autor, că poţi să-i descoperi un stil, forţa cinematografică. Până acum, din ceea ce au produs tinerii cineaşti, nu s-a remarcat nici unul care să aibă această forţă, să-l poţi numi autor.

În primul rând, cinematograful înseamnă industrie. Se face cu bani. Bani mulţi. În America, el concurează fabricile de armament şi automobile. Ori de unde iei bani, Puiule, dragă, cât timp o să mai mulgi vaca CNC, dacă nu ai spectatori, dacă încasările sunt… minimaliste? Majoritatea filmelor Noului Val adună cam o mie de spectatori pe an. Dar sunt şi cazuri precum Faraonul (2005) al lui Sinişa Dragin, care a adunat într-un an… 298 spectatori! Mihnea are o explicaţie: din cauză că publicul nu este educat. Dar ce fel de educaţie trebuie ca să vezi Sindromul Timişoara? Un film al revoluţiei, nu? Şi a adunat într-un an 568 spectatori! Iar “celebrul” Marfa şi banii (2001), de la care Cristi Puiu spune că începe istoria filmului românesc, după un subiect furat de la Lucian Pitnilie, ştiţi cât a adunat cu tot tam-tam-ul lui? 4 246 spectatori! Nu mai continui cu exemplele, că le fac reclamă şi se duce lumea buluc! Ba am să mai iau un caz. Am căutat să văd debutul numit Matei, copil miner (2013), am insistat, dar mi-a fost imposibil să-l văd, fiindcă, la cinema “Studio”, unde a fost programat, de câte ori m-am dus, nu a rulat din lipsă de spectatori (condiţia e ca la o proiecţie să fie cel puţin 5 spectatori). Nu au venit nici măcar… amicii! Ce mitocani! Câtă lipsă de educaţie!

Dacă vrei să vezi un film românesc, nu ai unde. Nu e nicăieri programat. Iată marea ispravă a Noului Val, a omorât audienţa! Ar fi bine să existe un cinematograf special pentru producţia Noului Val, care până acum s-a dovedit un cinema imberb, de probă, de laborator. Foarte bine, e nevoie şi de aşa ceva, dar lipseşte cu desăvârşire filmul de public. Puţine filme au trecut de 10 mii de spectatori, prag care a devenit magic! Un singur film al lui Sergiu Nicolaescu a adunat spectatori cât toate filmele Noului Val la un loc. Da, zicea un cititor, unul din cei 7 prezenţi, care s-a dat scenarist, “dar aia nu e artă. Tinerii cineaşti fac artă”.

E ridicol. Aruncăm vorbe. Nu mai ştim ce înseamnă arta! Nu există nici un film de artă, o valoare pur estetică, din cele 200 pe care le-au făcut tinerii. Plouă cu experimente inspirate din Epoca de Aur. Nici unul nu stă cu faţa spre viitor sau care să fie cu adevărat de actualitate, inspirat din generoasele gafe actuale de pe scena politică. Ce comedie ar fi ieşit din “suspendatul demis”! Însuşi filmul 432 a primit Palme d’Or pe criterii ideologice, “iată ce se întâmpla în România comunistă, cum tinerele curve îşi pierdeau identitatea”, cum crede şi Mihnea, care apasă pe „dezumanizare”, deşi e vorba despre crimă (avortul fiind interzis şi de biserică)! Dar să zicem că toate sau o mare parte din cele 200 de filme sunt de artă. Bun, tinerii bătrâiori fac artă. Şi pentru cine o fac?, l-am întrebat pe necunoscutul ce se dădea scenarist. Le fac pentru ei. Iau milioane de lei din buzunarul cârpit al contribuabilului român ca să se autoaduleze! Se văd ei între ei. Artă facem şi noi aici, între noi, dar să faci un film de război, să spunem, care să aducă în săli un milion de spectatori, de-acolo începe arta, monşer!

Se ignoră în prostie ideea de film de public. Dar nu există producător să nu viseze decât la filmul de public. Cinematograful e o industrie tocmai fiindcă este creat de public larg, se face cu banii câştigaţi de la spectator. De aceea rolul lui principal este să fie un mijloc de educaţie. Şi filmul de artă este şi el un film de public. Ce film de artă valoros nu a avut public? Iar dacă e experimental, se face pentru un interes particular, pentru festivaluri de film independent, cum este Tribeca Film Festival, cu filme minunate, remarcabile, dar care nu rulează pe piaţă, nici un cinematograf nu difuzează filme care nu-şi scot investiţia. La noi încă nu există o lege care să sancţioneze falimentul. CNC ar avea atunci de unde să reinvestească!

Cred că mai serios s-a ajuns să se discute despre noul film românesc decât este el în realitate, fiindcă tinerii cineaşti nu se iau în serios, ei înşişi contestă cinematografia tânără, o consideră şubredă, deja un Tudor Giurgiu îi trage clopotele. Ei atacă acum vaca CNC cu toate forţele, pe toate căile, fiindcă urmăresc să aibă numai ei tot laptele. România de azi nu e pregătită să aibă o cinematografie de anvergură. Ea nu are o situaţie normală, nu este o ţară aşezată. Dovadă că toţi regizorii capabili să facă filme de casă, după ’89 au renunţat, adică nu s-au încurcat să facă filme minimaliste, să mai facă filme în stil studenţesc, cu resturi şi cârpeli. Unii au plecat din ţară, alţii au murit sau s-au întors în ţară şi au făcut filme anti-româneşti, comandate, ca Radu Gabrea. Ce ruşine! Nici un regizor important, ca Piţa, Saizescu, Urşianu, Mureşan sau Nicolaescu, nu a mai făcut un film la nivelul celor care l-au consacrat.

De aceea a şi apărut această generaţie minimalistă sau fuck you, a avut teren gol, fiindcă marii regizori s-au retras. Cazul Daneliuc este emblematic. El e singurul care a premers filmul minimalist şi acest gen i-a frânt coloana. Nu era firesc ca în libertate, regizori ca Liviu Ciulei sau Lucan Pintilie să arate ce pot, să-şi împlinească nişte visuri? Dar cu ce? Ciulei îmi spunea la premiera unui spectacol după Pirandello că aşteaptă propuneri de la noii culturnici. Au venit? Nicidecum. Sau ce proiecte avea un Dinu Cocea, care se stabilise la Paris, dar revenea mereu în ţară? El era un regizor eminamente de public. Dar nimeni nu a avut nevoie de el. Dimpotrivă, am auzit voci imberbe, “dar ce mai caută ăsta pe aici?” Aşa cum despre Nicolaescu spuneau: “Nu mai moare ăsta odată?!” Uite că au murit. Aşa că tinerii au rămas fără concurenţă, pe un teren viran. Ca maidanezii.
Nici unul nu s-a dovedit însă un câine de rasă. Un Pitbull. Nu e greu de dedus că abordarea Noului Cinema în cărţile de critică este net superioară obiectului studiat. Iar cartea lui Mihnea este mai bună decât toate filmele Noului Val, dar cui foloseşte, cine o cumpără, cine o citeşte, dacă cei cărora li se adresează sunt absenţi? Mihnea a spus că a scris-o pentru ei, că e o carte de analiză cinematografică, adresată lor, scrisă cu gândul să le folosească, dar ei n-au nevoie, ei au cărţile lor!

Mă îndoiesc profund că vreo unul din noii cineaşti îl iau în serios pe Mihnea Columbeanu sau că îi înţeleg pasiunea. Dar eu spun că acum Noul Val are şi un critic, criticul pe care îl merită, deşi unii îl consideră un regizor ratat, cu toate că singurul film pe care l-a realizat, Neînvinsă-i dragostea (1994), a adunat peste 28 de mii de spectatori, cât cel mai titrat film al Noului Val, Moartea domnului Lăzărescu, mai mulţi decât spectatorii de la majoritatea filmelor realizate de mai tinerii şi mult premiaţii săi confraţi. Rataţi sunt deja mulţi dintre ei, care s-au apucat de abţibilduri şi de mâzgălit hârtia. Şi, vorba lui Florian Potra, “un regizor ratat devine critic”. Sau profesor, cum sunt profesorii de la UNATC, regizori rataţi unul şi unul!

Nu este cazul lui Mihnea, deşi şi el predă pe la nu ştiu ce club sau ţine cursuri înfocate pe forum. Cei despre care a scris, nu vor înţelege niciodată efortul acestui formidabil traducător (a tradus câteva sute de cărţi din şi în engleză), care a renunţat adesea la comanzi, ridicându-se din faţa computerului şi fugind să le vadă filmele. Iar dacă el nu mai face film, e din cauza farfuriei prea goale sau a luptelor intestine din sânul Noului Val, pe care, în chip paradoxal, a ajuns să-l îmbrăţişeze cu patimă, uneori oarbă. De foame, Charlot, cel din Goana după aur, vedea în ghetele sale scofâlcite curcani de basm, din care mânca într-o transă gurmandă, probabil că şi Mihnea vede în sărăcăcioasele filme ale Noului Cinema românesc capodopere aka curcani de vis!

*
Istoria Noului Cinema se scrie aşa: tinerii cineaşti şi-au propus să câştige lauri internaţionali, ignorând publicul din ţară şi istoria filmului românesc. Foarte bine, au obţinut lauri. Mi-aduc aminte cu ce emoţie am privit rezultatele premiilor de la Cannes din 2007. Când filmul lui Mungiu a fost anunţat cu Palme d’Or, toată familia mea, părinţi şi copii, ne-am îmbrăţişat, eram nespuşi de mândri, de fericiţi. Dar apoi a urmat faţa cealaltă a medaliei, când am văzut filmul şi ne-a decepţionat. Apoi a urmat analiza, cum de un astfel de film modest a primit aceşti lauri? Fiindcă cu tot tam-tamul, filmul a fost un fiasco la public. Atunci a apărut ideea că premiul a fost dat pe criterii extra-estetice, că Ilustrate cu flori de câmp e mai bun. Pe cei interesaţi, îi trimit pentru amănunte la Dicţionarul critic.

Şi această schemă s-a repetat cu fiecare film al Noului Val: pleca regizorul cu el la 50 de festivaluri, să spunem, şi se întorcea cu un premiu, două sau nouă, apoi era dat şi pe piaţa românească. O schemă ce desconsidera publicul românesc, care a sancţionat aspru producţia Noului Val, repetentă la acest capitol. Iar unii cineaşti tineri, care n-au mai avut suflu, au devenit profesori. Puiu, Porumboiu et co. au cochetat cu catedra sau au trecut pe acolo. Dar n-a fost loc de învârteală din cauza lui alde Moscu, Nichituş, Şopterean, alţi foşti tineri fără operă, ajunşi ca şi ei profesori. Apoi s-au apucat de abţibilduri.

Mi-aduc aminte ce spunea Robert de Niro când i s-a acordat Oscar pentru întreaga activitate: pentru acest premiu, a zis el, mulţumesc în primul rând criticii, care m-a apreciat, mi-a analizat munca, mi-a pus oglinda în faţă, a făcut să mă cunosc mai bine, în al doilea rând, mulţumesc publicului american, fără de care nu aş fi ajuns unde sunt, şi în al treilea rând, juriului Oscar care mi-a acordat acest premiu. Dar premiile nu sunt importante, dacă valoarea ta nu e recunoscută de public şi de critică. Deci ordinea în stabilirea unei valori ar fi aceasta: critica, publicul, premiile.

Ai noştri tineri au început cu premiile. Din păcate, la celelalte două capitole importante stau foarte prost. Mihnea însă, cum am spus, consideră că filmul românesc nu are spectatori fiindcă publicul este neeeducat. Dar cine face film pentru acest public needucat? De ce filmul românesc nu-l educă? Are filmul american public în România? Nu are. Sunt filme de top, care rulează în America cu casa închisă, iar la noi cu trei spectatori în sală. Am prezentat atâtea exemple, mai ales în cazul cinematografului Patria. Se uită că România nu este America. România e Pungeşti, nu Chevron. Filmul american este făcut înainte de toate pentru publicul american. Apoi pentru alte pieţe. Filmul american a devenit şcoală, aşa cum l-au privit pionierii, care vedeau în el un mijloc serios de educaţie. Când va educa filmul românesc noul public needucat al României? Văd că pe posturile TV se reiau masiv numai filme socialiste, non-stop. Unde-s noile filme de public? Filmul comerical este o batjocură, o imitaţie jalnică, precum Ho Ho Ho. O hăhăială. România a devenit o ţară a imitaţiilor, iar tavălugul nu mai poate fi oprit. Imită tot, mai ales ce este american, toată spoiala, fiindcă esenţa e în altă parte.

Aşadar, să reţinem din cartea lui Mihnea că Noul Cinema este film de artă, făcut pentru un public educat, stilat, dar care nu merge la cinema. Cine să-l scoată din casă? Poate o nouă revoluţie. Şi un nou cinematograf, care ar trebui să meargă pe calea filmului de public, să facă educaţia publicului needucat. Ceea ce nu se va întâmpla niciodată.
Nu e prima oară când spun că singura salvare pentru filmul românesc rămâne tradiţia românească, calea naţională, spre sevele mitice, populare, spre istoria ţării, fabuloasa istorie din piesele lui Eminescu, dar mai ales ar trebui să se orienteze spre marea literatură. Deocamdată, frunzişul filmului românesc este desţărat, fără patrie. El nu va putea fiinţa vreodată ca un arbore cu o coroană viabilă dacă nu are rădăcini.

Ar fi un miracol să vedem un nou val al filmului românesc care valorifică fabuloasa mitologie naţională, fabuloasele valori populare şi culte ale neamului! Dar oare nu acel hulit “public needucat” le-a creat? Eu cred că dacă filmul românesc nu are spectatori, se datorează faptului că nu publicul, ci ei, cineaştii, sunt needucaţi, nu deţin încă abecedarul cunoaşterii estetice, să facă filmul adevărat care trebuie, nici prea minimal, dar nici prea populist. Nu întotdeauna valoarea estetică se măsoară cu audienţa, dar e bine să existe o cale de mijloc, o armonizare a extremelor.

Despre toate aceste aspecte nu veţi găsi un rând în cartea lui Mihnea, din ea veţi învăţa ce mari sunt cineaştii români tineri faţă de cei rataţi de odinioară, ce valori incontestabile ne furnică pielea, ce şcoală de elită ne-a dus vestea în lume, dar neînţeleasă de publicul neaoş, aflat mereu pe stradă, pe baricade, ocupat cu proteste şi revendicări, ca un câine hămesit, ca Un pitbull printre filme, carte pe care v-o recomand ca fiind a unui maidanez de rasă, aşa cum am să explic cu alt prilej, când se va mai umple farfuria.

Grid Modorcea