Tinerii care au contribuit la apariţia şi la dezvoltarea protestelor tot mai numeroase din ultimii ani vor să destabilizeze sistemul şi să formeze o nouă clasă politică până în anul 2020.

Traversăm o perioadă dominată de proteste. România n-a mai avut atâţia oameni în stradă din primăvara lui 1990 şi nu pare să fie doar revolta duminicală a unor tineri ecologişti. Tot mai multe voci vorbesc despre trezirea unor reflexe civice amorţite de mai bine de două decenii şi despre un cetăţean care nu mai e dispus să accepte orice şi oricum. În 2012, presiunea străzii a dărâmat un Guvern. În 2013, protestele au ţinut pe loc două proiecte uriaşe (Roşia Montană şi gazele de şist), deşi politicul hotărâse că ele pot să înceapă.

„Adevărul” vă propune o serie de articole care vor căuta să explice apariţia şi dezvoltarea acestui fenomen. Vor fi, de fapt, patru portrete ale unor tineri care au contribuit la naşterea şi dezvoltarea protestelor de stradă din ultimii ani. Cine sunt şi ce vor aceşti oameni? Pe Mihail Bumbeş, Claudiu Crăciun, George Epurescu şi Alexandru Alexe îi găsim acum implicaţi în mitingurile care se opun proiectului Roşia Montană şi exploatării gazelor de şist, dar care ies în stradă demult şi au făcut din asta un mod de viaţă.

Unii i-au acuzat că ar avea interese ascunse, ei spun că nu vor decât să reînvie spiritul civic al românilor şi să provoace o schimbare. Fiecare vorbeşte despre un plan, despre o revoluţie pe etape la capătul căreia România ar trebui să fie cu totul altfel. În acest plan, început la sfârşitul lui 2011 ca o aliniere cu mişcările „Occupy” şi „Indignados”, protestele din ultimele luni sunt pentru ei ceva mai mult decât o mişcare cu scopuri ecologiste. Sunt etapa care urmează protestelor din ianuarie 2012, în care aplică ce au învăţat atunci şi în care construiesc următoarul pas.

Poate să sune exagerat şi pretenţios. Dar dacă ţinem cont că Mihail Bumbeş (primul din seria de patru portrete) a obţinut o finanţare prin care a comandat la IMAS un studiu sociologic privind mecanismele care i-ar determina pe tinerii din România să iasă în stradă, s-ar putea să înţelegem că lucrurile nu se fac chiar la întâmplare. Şi că această revoluţie pe etape ar putea să fie mai mult decât o idee naivă născocită în capul unor tineri prea entuziaşti.

Mihail Bumbeş, omul care şi-a propus să destabilizeze sistemul

În ecuaţia protestelor din ultimele luni, Mihail Bumbeş (32 de ani, foto dreapta) n-a fost doar unul dintre oamenii cu portavocea în mână. A iniţiat pe Facebook evenimentul din 1 septembrie (prima duminică în care s-a ieşit în stradă), a venit cu ideea marşurilor prin cartiere, care a însemnat momentul de apogeu al mişcării, şi a întins identitatea protestelor dincolo de miza ecologistă, construind platforma “Uniţi salvăm”, care s-a implicat în toate mişcările de stradă din ultima vreme.

Tot el a fost cel care, pe 28 august, la o zi după ce Executivul adoptase legea cu privire la Roşia Montană, s-a legat cu cătuşe de gardul Guvernului. Recunoaşte că a fost un gest bine calculat, prin care a vrut să atragă atenţia şi să promoveze protestul din 1 septembrie. Un prieten de-al său a filmat totul şi a pus imaginile pe internet, adunând în câteva zile peste 10.000 de vizualizări. “Acel teaser a contribuit foarte mult la mobilizarea oamenilor care au ieşit în stradă pe 1 septembrie”, spune Bumbeş.

Născut în Curtea de Argeş, Mihail Bumbeş a ajuns la Bucureşti în 2002, când a devenit student al Facultăţii de Istorie. În acelaşi an a constituit, alături de trei colegi, grupul informal „Miliţia Spirituală”, transformat din 2010 în organizaţie non-guvernamentală.

„Îmi amintesc foarte clar. Pe data de 9 mai 2002 eram împreună cu nişte colegi de la Istorie, mâncam covrigi în Piaţa Universităţii. Ne-am trezit cu Emil Boc, Theodor Meleşcanu şi Marko Bela acolo, era Ziua Europei, se amplasase o scenă. Ne-am enervat şi am început să urlăm, să strigăm la ei. Am zis că «ce vin ăştia să confişte piaţa cu discursurile lor demagogice?». Ne-am hotărât să ne organizăm mai bine, atunci a apărut scânteia, ca să spun aşa. Şi am înfiinţat acest grup informal numit «Miliţia Spirituală»”, povesteşte Mihail Bumbeş.

La început, „Miliţia Spirituală” scotoceau prin presa comunistă şi prin arhive şi deconspira lucruri mai puţin ştiute din biografiile unor personaliăţi politice. Textele lor erau afişate pe pereţii facultăţilor, apoi au început să le publice în ziare.

Din 2006, când s-a înfiinţat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Bumbeş a devenit cercetător la această instituţie. Însă în toţi aceşti ani, activitatea de cercetare a mers mână în mână cu acţiunile de stradă pe care le organiza ca preşedinte al „Miliţiei Spirituale”. Proteste pentru accesul la arhivele fostei Securităţi, pentru votul uninominal, pentru problemele cu care se confrunta Bucureştiul. Interferând cu zona politică, acţiunile lor n-au fost scutite de suspiciuni şi de acuzaţii. Bumbeş susţine că „totul pornea din ce ne venea nouă la o bere, «hai să facem, să ne implicăm»”.

2011, prima cărămidă

Mihail Bumbeş a depăşit această etapă şi are acum nişte idei clare: „Da, eu încerc să destabilizez la propriu sistemul ăsta mafiotizat şi îmi asum public acest lucru. Dar destabilizăm nu doar lovind verbal, prin proteste, ci în primul rând construind cetăţeni. Nu poţi să schimbi sistemul decât punând cărămidă peste cărămidă. OK, ne dorim o schimbare, dar trebuie făcută în timp, nu se poate peste noapte oricât de mult ne-am dori. Şi atunci începi să construieşti, începi să formezi grupuleţe care să acţioneze în sensul acesta. Revoluţia se gândeşte în timp şi e un proces, nu e o revoltă de o zi”.

În mai 2011, când în Spania a apărut fenomenul „Indignados”, Bumbeş a încercat să organizeze ceva similar în Bucureşti. „Începuse nebunia în Spania şi am preluat şi noi. Am ieşit vreo trei duminici la rând pe esplanada Teatrului Naţional. Ne întâlneam şi stăteam de vorbă cu oamenii despre problemele societăţii.

O jumătate de an mai târziu, în noiembrie, câţiva tineri refuzau să mai părăsească amfiteatrul după o dezbatere desfăşurată la Facultatea de Istorie şi declanşau un protest spontan care s-a stins după câteva zile. În fruntea lor se afla Mihail Bumbeş: „Era discuţia atunci ca Educaţia să primească undeva la 2%. Aveam nişte prieteni studenţi la Istorie şi le-am spus: «Hai să facem ceva, hai să ocupăm facultatea». Aşa am pus la cale toată povestea cu ocuparea facultăţii pentru 100 de ore”.

Cam în acelaşi timp, George Epurescu şi Alexandru Alexe (primul cercetător la Institutul de Fizică de la Măgurele, iar al doilea fără ocupaţie) încercau să pună bazele unei mişcări numite „Occupy România”, însă nu reuşeau să organizeze decât nişte manifestaţii anemice, cu câteva zeci de oameni, mai degrabă curioşi decât indignaţi.

Protestul de la Facultatea de Istorie n-a fost nici el vreun mare succes. Multă lume nici n-a aflat de existenţa lui, iar presa l-a considerat o încercare naivă şi uşor de trecut cu vederea. Însă Mihail Bumbeş a fost convins atunci că a reuşit să aşeze o primă cărămidă din construcţia pe care şi-o pusese în cap.

„Protestul de la Istorie a fost un exerciţiu foarte util pentru că pe mulţi dintre cei care au participat la ocuparea facultăţii în 2011 i-am văzut în Piaţa Universităţii în 2012. Iar pe cei din ianuarie 2012 i-am văzut în Piaţa Universităţii 2013. A fost un precedent care a contribuit la ce se întâmplă astăzi. Cultura protestului se construieşte din aproape în aproape”.

Cine i-a transmis lui Bumbeş să redeştepte tinerii din România

Ianuarie 2012. Zdruncinaţi de criza financiară şi de măsurile de austeritate impuse de Guvernul Boc, mii de români au ieşit în stradă. Mihail Bumbeş a fost nelipsit din Piaţa Universităţii. „Pe 13 ianuarie, în prima seară, m-am dus în mijlocul oamenilor şi am spus: «Toată lumea spre Cotroceni!». Am avut ideea asta pentru că altfel se spărgea protestul. Au existat, în ianuarie 2012, şi oameni plătiţi de USL, dar piaţa nu a fost controlată de ei, cum s-a spus. O mare parte din oameni chiar au venit sincer”.

Acţiunile sale din timpul protestelor n-au rămas fără urmări. În martie 2012, câţiva agenţi de poliţie au mers la Curtea de Argeş, oraşul natal al lui Bumbeş, unde i-au interogat pe părinţii acestuia, încercând să afle dacă fiul lor deţine arme de foc. „Sunt nişte tactici de intimidare”, spune el.

Era clar că, pentru autorităţi, Mihail Bumbeş devenise mai mult decât un om care iese în stradă. Mai ales că între noiembrie 2011 şi ianuarie 2012 acesta derulase, prin „Miliţia Spirituală”, un program numit „Geografia activismului la tineri”, care şi-a propus să cuantifice nivelul implicării civice a tinerilor din România, precum şi identificarea ideilor care i-ar face să reacţioneze.

Concret, „Miliţia Spirituală” a obţinut o finanţare de 30.000 de dolari din partea CEE Trust („Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe”), o platformă de ONG-uri finanţată, între alţii, de magnatul american George Soros, prin care a comandat la IMAS un studiu sociologic amănunţit despre mecanismele care i-ar face pe tineri să se implice în acţiuni civice.

Bumbeş spune că tocmai cei de la CEE Trust (cu sediul central în Polonia) i-au sugerat să facă studiul: „M-au chemat acolo şi mi-au spus că ar trebui să fac o cercetare, «fă un studiu sociologic, să vii cu nişte măsuri să redeştepţi tinerii. Vezi exact unde e problema». Am făcut şi ei mi l-au finanţat”.

Una dintre concluziile studiului a fost că tinerii socializează tot mai puţin şi nu mai formează grupurile sociale care stau la baza protestelor de stradă. Aşa că, în vara acestui an, „Miliţia Spirituală” a mai obţinut o finanţare de la CEE Trust (75.000 de dolari), graţie căreia a derulat proiectul CRIM, o şcoală de activism civic bazată pe creativitate, care şi-a propus „să asambleze laboratoare sociale alternative capabile să stimuleze dialogul civic între participanţi”.

Toate acestea au provocat o serie de teorii conspiraţioniste ţesute în jurul lui Mihail Bumbeş, inclusiv speculaţii de tipul „Soros îl plăteşte să scoată oamenii în stradă”. El nu se simte foarte confortabil când trebuie să vorbească despre acest subiect:

„Asta cu Soros am demontat-o demult, a fost o diversiune. Realistic vorbind, ţi-l imaginezi pe Soros sunându-mă şi spunându-mi: «Băi, Bumbeş, fă aşa şi aşa»?. Aaa, bun…, omul e un speculant şi un rechin care joacă pe bursă. Finanţiştii ăştia, care joacă pe fondurile astea, în general n-am o părere bună despre ei. Dar, spre deosebire de alţii, ăsta chiar a investit. În democratizarea României, dacă te uiţi cine a băgat bani la începutul anilor ’90, o să vezi. Şi nu doar în România. Şi în Rusia, şi în Bulgaria, peste tot. O fi având şi nişte interese, dar nu la nivelul ăsta. Poate cel mai important este să-şi spele imaginea. Despre ce vornim? Nu sunt prieten nici nu Soros, nici cu altcineva. E ridicol”.

În primăvară, Mihail Bumbeş a participat şi la protestele din Turcia. S-a speculat că ar fi mers acolo să se pregătească pentru eventuale mişcări de stradă care vor urma în România. „În Turcia m-am dus pentru că am fost solidar. Lumea îşi imaginează că te duci la un protest din ăsta cum veneau palestinienii înainte de 89 şi se antrenau în taberele Securităţii. În Turcia, dincolo de faptul că au fost violenţe, ce antrenamente puteam să fac? Stăteam în Parcul Gezi, mâncam, mă plimbam pe acolo şi vorbeam cu oamenii. Da, evident că a fost o experienţă care mi-a folosit. Am învăţat nişte chestii de mentalitate, de viziune, de cum s-au organizat”.

Antrenat sau nu, Mihail Bumbeş a jucat un rol important în protestele din această toamnă. A organizat marşul din 1 septembrie, punctul de plecare al protestelor, apoi a făcut parte dintr-un grup restrâns care a gândit dezvoltarea mişcării. „La început eram vreo cinci persoane în grupul de organizare, iar eu mă ocupam de trasee şi de mobilizat oameni. A existat o viziune, inclusiv marşurile. A fost ideea mea. M-am gândit că mergând către oameni, prin cartiere, numărul protestatarilor creşte, a fost o chestie strategică. Apoi, grupul de organizare s-a umflat prea mult, veneau şi o sută de persoane, nu se mai putea comunica. Acum lucrez la o nouă identitate a protestelor”.

Bumbeş admite că temele ecologiste au fost şi un pretext în jurul căruia, în această toamnă, s-a construit o nouă etapă în drumul către o schimbare radicală în România. Dovadă că şi-a propus să întindă identitatea mişcării dincolo de subiectul Roşia Montană sau de tema gazelor de şist. Aşa a pus bazele platformei „Uniţi salvăm”, care s-a implicat şi în protestele anti Roşia Montană, şi în cele de la Pungeşti, şi în cele din ultimul week-end, când s-a ieşit în stradă împotriva modificării Codului Penal.

„Eu mi-am dat seama că avem nevoie de o chestie mai conceptuală. Şi atunci am propus să creem o pagină. Nu ştiam ce nume să-i dau şi am făcut un atelier în piaţă. Au venit şi câţiva publicitari, ne-am aşezat pe jos şi am discutat. Am zis că pe pagina asta să nu fie doar despre Roşia Montană, protestele nu sunt doar despre Roşia Montană sau despre gazele de şist, aceste teme sunt doar declicul. Şi atunci nu puteam să-i punem numele paginii „Uniţi salvăm Roşia Montană”, dar am zis că vreau să fie ceva cu „Uniţi salvăm” pentru că îmi place foarte mult. Un prieten publicitar a zis «de ce nu rămâi la Uniţi Salvăm, dacă tot îţi place?”. Şi aşa a rămas «Uniţi Salvăm»”.

Mihail Bumbeş crede că protestele trebuie să intre într-o nouă fază, care ar trebui să includă pichetarea unor instituţii. „Nu neapărat acţiuni săptămânale, pentru că va fi o bătălie de durată şi trebuie să ne păstrăm resursele fizice şi psihice”.

Şi nu renunţă la ideea unei revoluţii pe termen lung: „Etapa de acum este o etapă a schimbării de mentalitate. Oamenii conştientizează că pot să protesteze şi ăsta e primul pas. Mişcarea asta poate fi debutul unei revoluţii care să se finalizeze în 2020 poate. Vor urma alegeri, vor apărea nişte oameni, inclusiv la europarlamentarele de anul viitor probabil că vor candida unii. Din punctul meu de vedere miza e 2020. Speranţa mea e ca din rândul societăţii civile care se formează acum să apară noi partide, care să dea naştere unei altfel de clase politice”.

Întrebat dacă vrea să facă şi el parte din această nouă clasă politică, Bumbeş se eschivează: „Nu ştiu, e prematur. Nu neg că poate la un moment dat…, dar pe termen scurt nu mă văd în politică. Nu sunt ipocrit. Poate în 2020 voi fi într-o formaţiune. Nu pot să neg”.

Eu sunt un progresist, dar în România se poartă etichetele. Îmi place să spun că sunt anarho-socialist. Sunt anarhist pentru că îmi place să mă autoguvernez, „anarho” înseamnă fără stăpân. Sunt două lucruri la care ţin foarte mult: fără stăpân şi solidaritate. De aici vine. În general sunt un progresist.

Nota noastra:

Asadar, ce avem?

Avem exemple de militanti “de profesie”. Adica, pe de o parte, avem oameni care sunt activisti, militanti ai schimbarilor sociale prin protest sau prin crearea de miscari sociale care se manifesta si stradal, si care, facand acest lucru si tocmai pentru acest lucru, sunt stipendiati, finantati, obtin granturi etc. Si care au totodata senintatea sa zica, asa cum o face Bumbes, ca e ridicol sa se afirme despre ei ca “sunt platiti de Soros.” Ah, ca nu sunt platiti cu bacsis, “la negru”, ca nu vine Soros in persoana sa le spuna faceti x, y, z si luati aci niste cash si niste diurne, e una. Dar ca sunt activisti de profesie si ca obtin granturi considerabil de consistente fix de la Soros, pentru ANUME teme de “cercetare” si “interventie” sociala, este alta si e cat se poate de DUBIOS.

De ce? Pai pentru ca, de pilda, se face foarte mare caz de conflictul de interese. Pe scurt, conflictul de interese spune ca n ai voie sa si centrezi si sa si dai cu capul. Esti actionar la o firma? Nu ai voie sa te afli in comitetul public care incheie un acord cu acea firma. Esti intr-o pozitie de putere, avand capacitatea de a influenta? Nu e etic sa te folosesti de ea pentru a-ti promova interesele tale, agenda ta, intr-un mod structurat si incompatibil cu postura in care te afli.

Daca vrei sa studiezi miscarile civice si obtii granturi, e una. Dar sa pretinzi ca esti independent, sa obtii granturi pentru analizarea fenomenelor de “redesteptare a tinerilor” si sa fii, in acelasi timp, unul din liderii principali ai miscarilor de protest este cu totul si cu totul altceva. Sa avem pardon, asta e complet ne-etic. Ori esti independent si esti lider de capul tau, ori esti platit sa faci asta si atunci o vei face in functie de conditionalitatile (oricat de soft, subtile sunt ele) granturilor. Adica esti acolo cu agenda. Iar obtinerea granturilor la modul – “m-au chemat si mi-au zis sa cercetez” e o vrajeala. Granturile se obtin extrem de greu si niciodata nu esti solicitat. Daca esti, atunci esti “pe linie de partid” – indiferent despre ce partid e la mijloc.

Cum se explica faptul ca Soros et comp. au devenit interesati de miscarile de protest din zona periferica rasariteana?

Pai pentru ca nu trebuie sa fii nici profet, nici mare social scientist ca sa-ti dai seama ca se acumuleaza un rezervor de nemultumire, frustrare, atitudini politice – si nu numai – contestatare fata de establishment, fata de mainstreamul/centrul puterii. Si atunci, cea mai buna metoda de preintampinare, dar si de exercitate a unei presiuni din interior fata de decidenti (care devin astfel si mai vulnerabili in fata ta) este nu sa cenzurezi aceste “zacaminte”, ci sa le exploatezi. Cu stiinta. Spre folosul tau, agenda ta. Mai precis: sa captezi aceste energii contestatare pe “conducta”, astfel incat nu care cumva se formeze o miscare sociala cat de cat independenta, care sa fie de capul ei, incontrolabila, imposibil de remorcat politic sau altfel. Finantarea societatii civile din diverse tari inseamna capacitatea de a exercita control social si politic in acea tara. E simplu, e matematica, nu e Putin.

Fie ca scopul tau este sa organizezi protestele astfel incat obiectivele asumate sa nu poata fi atinse; fie ca speri sa le re-directionezi catre obiective false, lipsite de substanta (cum a patit Bulgaria, unde miscarea contestatara a ajuns de la anti-corporatii si anti-privatizari la anti-coruptie, la sloganuri europene de lemn); fie ca le canalizezi inspre agenda ta cu cateva puncte clare, principiul de baza este acelasi: sa plantezi in locurile strategice liderii tai, pregatiti din timp, care sa-i pregateasca pe altii, la randul lor, in “laboratoare sociale”.

Si uite-asa te poti trezi dupa multi ani de zile, cum a fost cazul cu liderul “revolutiei” anti-Milosevici din Serbia (si trainer al revolutionarilor egipteni), Srja Popovici, ca acesti mari vajnici luptatori erau niste meschini datatori cu pixul la agentii ale serviciilor secrete. Asta nu spune insa nimic despre justetea unor cauze sau despre justetea unor actiuni de protestare sau rezistenta locala. A fi prudent nu inseamna a nu lua atitudine, a nu protesta.

In serialul din “Adevarul” mai sunt prezentati si alte tipuri de “lideri”, in afara militantilor profesionisti.

Un tip este “veleitarul”. Cel care vrea sa capitalizeze nemultumirea sociala si sa o transforme in voturi. Este cel care vrea partid politic. S-ar prespune ca un astfel de lider ar avea un simt pragmatic crescut si ar fi foarte priceput in actiunea de teren. Cine vrea partid trebuie sa stea foarte bine la capitolul strategie si organizatie. Nu ajunge sa fluturi niste sloganuri, sa-ti tragi niste poze cu tarani suparati si sa apari la TV. Or, daca luam la bani marunti pe cei care, pe baza implicarii lor in protestele anti-fracking, vor sa-si faca partid, vom descoperi ca stau dezastruos tocmai la capitolul organizare si strategie. Vom descoperi ca nu au obtinut si nici nu par ca vor sa obtina rezultate concrete si tangibile in confruntarea cu alianta stat-corporatie, ca dimpotriva, s-au implicat in actiuni de tip petarda care nu folosesc “cauzei” pe termen scurt, ci sunt profitabile pentru adversar pe termen lung. Veleitarii par a fi, astfel, mai degraba, pusi acolo sa compromita orice fel de rezistenta inteligenta. Nici macar sa o redirectioneze, ci sa o tina la un nivel al penibilului si al lipsei de rezultate concrete.

In fine, ultimul tip de lider este “rebelul fara cauza”. Este “anarhicul” care se remarca, insa, nu atat prin dispozitia sa de a rezista/combate “sistemul” in mod radical, ci prin faptul ca taie frunza cainilor jandarmilor. Se distinge tocmai prin faptul ca, in afara galagiei, nu are nimic – nici program, nici ideologie, nici strategie, nici tactica. El doar se agita si vorbeste, vorbeste, vorbeste, pana iti vuie capul si te ameteste definitiv. Si vorbeste, din punctul de vedere al eficientei actiunii de protest, exact ce NU trebuie, exact cum NU trebuie, transmitand exact ce NU trebuie si ca stare de spirit. Ai nevoie de luciditate si de sange rece? “Rebelul fara cauza” iti tine un discurs epocal si apoteotic despre Marele Moment Istoric la care esti martor. “Acum, Incepe, Istoria!” Ai nevoie de proteste lipsite de provocari? “Rebelul fara cauza” este la post, razboindu-se necrutator cu lunetele masinilor politicienilor.

Nu am lipit cele trei tipuri de protestatar – militantul profesionist, veleitarul, rebelul fara cauza – de cineva anume deoarece ele nu apartin doar unei singure persoane. Unul este mai accentuat militant, de pilda, insa il uneste cu veleitarul dorinta de a ajunge in politica la un anumit moment dat. Fara cauza sunt, de fapt, toti. Nimeni din cei prezentati nu au o framantare anume, un ideal, niste valori clare si concrete pentru care sa lupte. A vrea “schimbarea sistemului” este intr-atat de general incat e echivalent cu a vrea totul – adica nimic. Toti sunt, de fapt, niste oportunisti care asteapta momentul “infierbantarilor” si acele lucruri care tensioneaza societate pentru a specula in propriul lor interes. Daca gazele de sist sunt cele care provoaca tensiuni, foarte bine, se specializeaza in gaze de sist si preiau “fruncea” miscarii protestatare. Daca gazele de sist ar fi fost intampinate pasiv de populatie, nici ca i-ar fi interesat vreodata.

Tipologia “Adevarului” este una personalizata care incearca sa dea identitate liderilor miscarilor de protest din 2013. Am vazut, data trecuta, ca aceasta tendinta de “identificare” serveste autoritatilor. Cine sunt astia? Este o intrebare la care autoritatile vor mereu raspuns cand se confrunta cu miscarile sociale. Dar nu e mai eficient pentru ele sa-si dea singure raspunsul? Mult mai eficient – atat pentru ca reusesc sa controleze miscarea, plantand pe cine vor in fruntea ei, cat si pentru ca facandu-i vizibili, erodeaza credibilitatea acesteia tocmai prin vulnerabilitatile acestor “lideri” fabricati. Nu trebuie sa fii un conspirationist ca sa te deranjeze sa fii manat la lupta de unul platit de Soros. Nu trebuie sa fii apolitic sa ti se scarbeasca de veleitari. Odata circumcisa, miscarea de contestare se reduce considerabil, mai ales in conditiile in care valul de efuziune si de solidaritate stradala a trecut si ne aflam intr-un moment de “depresie” profunda. De fapt, miscarea de proteste a inregistrat, in ciuda optimismului unora din liderii sai, un esec rasunator.

In ceea ce priveste tipologia de la “Gandul”, aceasta e mai degraba pe tipuri de categorii sociale si, asa cum am aratat deja, se remarca prin obstinata, incapatanata vointa de a ignora taranii, actorul social cel mai lovit de agenda corporatista a guvernului.

Si o ultima precizare: atrageam atentia, mai pe la inceputul protestelor de anul trecut, ca nu trebuie, mai ales noi, ortodocsii, sa ne ambetam de la atmosfera efervescenta a primelor iesi in strada pe tema RMGC si a gazelor de sist si ca trebuie sa intelegem ca, de fapt, unele revolutii sunt fabricate si ca nu exista spontaneitate in asa ceva. Avertismentul nu a “prins”, caci caci multi dintre noi eram ocupati cu renasterea “Romaniei” si a “Neamului”. Intre timp, toamna a trecut, iarna a venit, renasterea a murit, Romania si Neamul isi deschid venele ca sa curga sisturile si aurul.

De asemenea, semnalele legate de strategiile suspect de falimentare ale activistilor, mai ales in cazul celor de la Pungesti, trase si pe site-ul nostru, au ramas si ele fara ecou.

Citeşte mai mult pe: Război Întru Cuvânt