De câteva ore am citit ultima filă a cărţii „Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete” scrisă de Vladimir Tismăneanu şi publicată anul trecut la Editura Humanitas. Cartea e scrisă greoi, cu multe informaţii şi exces de nume, pe care autorul nu a dorit să le lase uitării. Memorialistica lui Tismăneanu e lipsită de esenţializare şi cartea e uşor indigestă, dar cu toate acestea merită citită. Pentru un cititor avizat i se revelă o lume secretă a nomenclaturii comuniste „paraşutate” sau venite „călare” pe tancurile sovietice, în anii 1944/1945. Ce e foarte interesant de concluzionat în carte despre nomenclatura „nomadă”, ce a năvălit peste societatea românească tradiţională: de fapt această elită subţire impusă de sovietici era în majoritatea sa covârşitoare de origine alogenă. Nomenclatura comunistă dezvăluită de Vladimir Tismăneanu era un melanj etnic de ruşi, bulgari, unguri, ucrainieni, basarabeni, greci şi evrei atei. Componentele psihologice ale acestei elite subţiri era aceea a unei secte religioase. Credinţa sectei era comunismul, iar Moscova un fel de Ierusalim al lor. Liderii comunişti ai PCR erau căsătoriţi cu franţuzoice, rusoaice, cehoaice, spanioloaice cu origini evreieşti. Liderii comunişti din anii 50 vorbeau la partid limba de lemn, iar acasă şi între ei la întâlnirile private foloseau exclusiv limba rusă. Majoritatea covârşitoare a liderilor comunişti din PCR au primit locuinţe în cartierul Primăverii din Bucureşti după ce au alungat burghezia şi intelectualitatea românească din ele. Frăţia acestei secte minuscule comuniste fanatice şi obraznice, sprijinite de Moscova era cimentată de războiul civil din Spania, rezistenţa franceză şi activitatea kominternistă de la Radio Moscova sau întâlnirile din Hotel de Lux al NKVD. Secta comunistă din fruntea PCR era transnaţională, iar românii etnici erau o minoritate extrem de neglijabilă. Deşi militau pentru egalitate, frăţietate şi colectivism, această sectă trăia într-un lux funebru, cu magazine speciale de la Gospodăria de partid, păzită de miliţieni şi total ruptă de marea masă a poporului român, cu care nu aveau nicio legătură etnică sau religioasă. Ei erau „primii între egali”, cu un statul internaţional bine definit, o clasă suprapusă de către Moscova să spolieze şi chinuie prin puşcării şi la Canal poporul român înrobit.

În toată cartea de memorii a lui Vladimir Tismăneanu -, care are totuşi bunul simţ să recunoască că nu e român, ci urmaşul unei familii de comunişti evrei care au luptat în Spania şi e critic faţă de Petre Roman, un fiu de nomenclaturist evreu Walter, care a luptat în războiul civil din Catalonia, dar care după 1990 se lăuda că e „os de ardelean” – nu am întâlnit nicio urmă de reproş sau apăsare sufletească că locuiau în casele burghezei române alungate în exil sau închise/ucise în puşcării sinistre. Întreaga memorialistică a lui Volodea, numele de alint dat de colegi, e o lungă înşiruire de momente nostalgice din copilărie şi tinereţe, cum trăia elita comunistă în vilele de lux, cum mergeau la piscina partidului sau fumau ţigări Rothmans şi beau whisky. Tismăneanu se simţea frustrat că anumiţi coregionali comunişti trăiau în vile de lux mai mari sau se plimbau în autoturisme Zil şi familia lui care era în eşalonul doi al nomenclaturii transnaţionale, tata doar un „biet director” de Editură Politică a PCR, partidul atotputernic, nu-şi permitea luxul maşinii de serviciu. Ierarhia în vremea regimului comunist era materialistă şi occidentală, că alte odrasle de comunişti aveau patine şi biciclete fraţuzeşti, iar el trebuia să se mulţumească cu cele dintr-o ţară comunistă prietenă DDR. Se simţea Tismăneanu umilit că vacanţele şi le petrecea în vilele de protocol pentru eşalonul doi al PCR de la Eforie şi Predeal şi privea cu jind la vilele de lux pentru primii conducători ai partidului. Tismăneanu nu-şi punea niciun moment întrebarea că ţara suferea de foame şi închisorile erau pline cu zeci de mii de intelectuali români în regim de exterminare, ci numai că de ce Leonte Răutu sau X stătea la o vilă de lux în vacanţă la Sinaia, iar tatăl lui care şi-a dat o mână pentru cauza comunismului în Spania şi a vituperat de la Radio Moscova împotriva Regelui Mihai, era umilit să stea în cabane ale partidului mai modeste şi să cumpere produse din ţări socialiste la Gospodăria de partid, nu produse occidentale ca Dej sau Ceauşescu. Şi atunci ca şi acum clasa politică să trata medical în Occident. Faptul că tatăl său a fost exclus din partid vreo doi ani, fără pierderea privilegiilor, Tismăneanu ridică „umilinţa” familiei la rang de dizidenţă. Să ştiţi că nici când Dej în ultimii ani şi mai ales Ceauşescu a încercat să românizeze aparatul de partid această sectă comunistă transnaţională nu şi-a pierdut privilegiile. Poate unii au fost mutaţi cu două străzi mai departe de vila secretarului general din Primăverii în alte vile de lux, dar ei au perceput acest lucru ca o ofensă împotriva cauzei comunismului. Prin anii 70 numeroşi membrii ai elitei comuniste au plecat legal în Israel, Elveţia sau SUA primind paşaport de la regimul Ceauşescu. Unii generali au trecut de la DIE direct în slujba Mossad sau CIA, ca şi cum un om şi-ar schimba serviciul de la primărie la prefectură, fără nicio mustrare de conştiinţă. Occidentalii i-au primit cu braţele deschise pe aceşti nomenclaturişti şi securişti, cu mâinile pătate de sângele unui popor osândit, transformându-i şi „prespălându-i” moral în dizidenţi şi anticomunişti de ocazie. Permanent se simte în lecturarea cărţii lui Tismăneanu o permanentă nostalgie faţă de comuniştii internaţionalişti curaţi ca Tudor Bugnariu, care nu aveau „în sânge” nicio urmă de şovinism şi naţionalism şi pentru cei care au suferit la…Doftana. De Aiud, Gherla, Sighet, Piteşti unde se chinuia şi murea floarea culturii şi tineretului român, tânărului Volodea nici nu-i păsa şi nici nu era curios să afle. Nuanţele comunismului primăverii de la Praga îi erau mai incitante sau suferinţele ilegaliştilor spanioli îndepărtaţi de „odiosul” Ceauşescu într-o casă de lux la marginea cartierului Primăverii, culmea opresiunii naţional-comuniste.

lumea-secreta-a-nomenclaturii-vladimir-tismaneanu

Deşi cu familia „ostracizată” în vile de lux şi cu acces la magazine speciale, Vladimir Tismăneanu face liceul la nr. 24, viitorul „Jean Monet”, fiind coleg de clasă şi de bancă cu Nicu Ceauşescu, copiii lui Maurer, Mizil şi cu odraslele întregii nomenclaturi mai mult sau mai puţin transnaţionale. La facultatea de sociologie Volodea capătă şi o funcţie de vicepreşedinte la UASC, dar avea curajul să-i spună lui Nicu că nu e bine să accepte el fiul Conducătorului funcţii mari în partid. În toată tinereţea lui se observă la Tismăneanu o gelozie feroce că Nicu Ceauşescu venea cu Mercedesul cu securist la practica agricolă, iar el trebuia să culeagă porumb şi să doarmă pe saltele de paie. Se creează o „rezistenţă” internaţionalistă la „naţionalizarea” comunismului lui Ceauşescu în anii 70, reprezentată de Ion Iliescu, Silviu Brucan, Octav Cozmâncă, Virgil Măgureanu, C. Pârvulescu, Ion Ioniţă, Dan Marţian, A. Bârlădeanu, C. Boştină susţinută de secta transnaţională din Primăverii şi cu protecţia Ambasadei URSS. Ei încep să comploteze supăraţi că Ceauşescu prin românizarea aparatului de stat a „întinat nobilele idealuri ale revoluţiei comuniste” din octombrie 1917. Volodea nu-şi găseşte de lucru la universitate şi institut pentru că este evreu şi regimul lui Ceauşescu a devenit „antisemit”, o aberaţie fără logică şi pleacă cu mama la Paris apoi în Venezuela cu paşaport dat tot de …Ceauşescu. La Paris, Volodea se întâlneşte cu foşti activişti comunişti refugiaţi sătui de „dictatura naţionalistă” a lui Ceauşescu şi primeşte şi îndemizaţii lunare în dolari de la Asociaţia Internaţională de Ajutor a Evreilor, că era un fel de dizident şi persecutat în România. Nici măcar Ceauşescu cu tot naţional-comunismul său nu a încercat să elimine agentura sovietică şi internaţionala comunistă din cartierul Primăverii. Cu toată românizarea aparatului de stat Ceauşescu a fost un comunist până la capăt şi i-a respectat sau s-a temut de elitele comuniste venite în ţară pe tancurile sovietice, care făceau deja „dizidenţă” împotriva unui conducător ce încerca o legitimare românească asocialismului. Această sectă comunistă transnaţională a fost permanent protejată de Moscova, iar liderii euro-comunişti când veneau la Bucureşti petreceau în banchete copioase cu un Tismenetki sau Walter Roman. Dacă aceşti comunişti internaţionalişti solicitau paşaport să viziteze Spania sau Occidentul îl primeau imediat. Securitatea nu-i deranjau prea mult că intra ambasada URSS pe fir. Din case şi de la aprovizionarea specială nu au fost niciodată tăiaţi. Problema era cu ceilalţi 20 milioane de români, şi elita intelectuală românească scăpată din închisori, că trăiau într-o sărăcie lucie şi fără drepturi speciale alimentare sau paşaport spre Occident. Citind cartea lui Tismăneanu îţi dai seama că revoluţia din decembrie 1989 a fost o lovitură de palat dată de agentura comunistă internaţionalistă condusă de Iliescu, Roman şi Brucan, care şi-a luat revanşa pentru „naţionalizarea” comunismului de către Ceauşescu. Că Băsescu a pus o odraslă de nomenklaturist comunist de factură sovietică să facă raportul de condamnare a comunismului în 2006 nu este decât o parodie a ceea ce ni s-a întâmplat din 1990 încoace ca popor îngenunchiat. Era oarecum şi firesc ca Tismăneanu, un politolog al stângii marxiste eretice şi al şcolii de la Frankfurt, prieten cu clica complotistă a lui Ion Iliescu, să „îngroape” în parlament aşa cum vor ei comunismul, pe care părinţii lor l-au adus pe tancurile sovietice în ţară şi l-au alungat pe Rege. De ce Băsescu l-a pus pe acest adulator din anii 90 a lui Ion Iliescu să întocmească raportul de condamnare a comunismului, nu mai poate fi nicio surpriză pentru nimeni, doar provin din aceleaşi structuri securiste sau comuniste, care au condus ţara şi o conduc în continuare. E adevărat că, dacă până în 1989 aveam comunism după 1990 putem vorbi de post-comunism. Structurile de putere din eşaloanele doi şi trei ale securităţii şi partidului comunist s-au înşurubat bine în instituţiile statului român după 1990. Asta se vede bine din cartea„Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete”, chiar dacă autorul, poate, nu şi-a dorit acest lucru.

Ionuţ Ţene

11-01-2014  
, ,