Numai că, să vă spun un secret, timpul se măsoară la Artmark cu vânătoarea de paranghelişti. A apărut un pişpirel, Victor Vasilescu, care se dă supeman, dornic să facă curăţenie, să elimine parangheliştii din atmosfera licitaţiilor, a colecţionarilor, a cumpărătorilor serioşi şi a snobilor. Mă bucur că a apărut acest vânător de paranghelişti, dar gestul său este şi hazardant şi ridicol. Am asistat la o scenă, în care el, acest Victoraş, voia să scoată sticla cu apă din geanta unui participant la licitaţie, pe care îl suspecta că e hoţ, că a venit să fure apa de la taraba Artmark. Domnul era profesor, invitat de un colecţionar, care îl rugase să liciteze un ceas şi pentru el. Vă daţi seama, superman l-a pândit, a urmărit ce face acest profesor, iar când l-a văzut că-şi pune sticla în geantă, s-a arătat, cu o falcă în cer şi una în pământ, începând să peroreze că Artmark va da faliment dacă va avea în continuare clienţi ca el. Aşa a procedat şi cu alte două doamne, le-a dat afară, fiindcă el le-a urmărit şi sunt nişte hoaţe, deşi ele se jură că nu fură, dar Victoraş le-a prins cu raţa în gură! Beau la Athénée Palace capucino Casei Artmark!

Foarte bine, Artmark e ca Don Quijote printre paranghelişti, vrea să facă istorie, să demonstreze că Dulcineea nu e o himeră, că există. Şi eu sunt duşmanul parangheliştilor, ani de zile am luptat cu această categorie de indivizi care, au sau n-au treabă, ei sunt nelipsiţi de la orice premieră, licitaţie, vernisaj, lansare, de oriunde ştiu (au antene peste tot) că e de ciupit ceva.

Îl invit pe supermanul de la Artmark să citescă şi cartea mea numită Parangheliştii (2006), în care analizez acest fenomen. România nu are clasă de mijloc, are paranghelişti. Fenomenul a căpătat amploare după 1989, iar azi toată societatea este o paranghelie, plină de pişcotari, de tot felul de profitori. Cerşetori cu frac se află la toate nivelurile. România a ajuns o ţară de paranghelişti. Adică e cea mai fericită ţară din lume. Ce înseamnă fericirea la români? Nemunca. Dacă munceşti, ai necazuri. Toate problemele omului vin de la muncă. Ea îi scoate în cale greutăţi, obstacole, probleme. Şi ce a descoperit românul nou, că dacă nu munceşte, nu greşeşte. Dacă nu munceşte, nu are probleme. Dacă nu munceşte, e fericit.

Mai mult, însăşi clasa politică a descoperit ceva şi mai rodnic: împrumutul. Împrumutul cu ghiotura. E un delir să faci împrumuturi de la FMI. Societatea e asigurată. De ce să muncească în condiţiile când a apărut această gură de aur, FMI, care îi vomită bani cu nemiluita?! Pentru orice problemă, fabrici şi uzine, şosele şi agricultură, mobilă şi gaze, există o sursă inepuizabilă, împrumuturile de la FMI! Fără să bănuiască un lucru cutremurător, că FMI e Moloh, se hrăneşte cu aceşti datornici, dovadă că în acest an România are de dat un miliard şi ceva de euro, un miliard din cele peste o sută de miliarde datorii. Şi e jale, nu e în stare să plătească! Încă două-trei generaţii, dacă românii s-ar apuca acum de treabă, vor trebui să plătească datoriile pe care le-au făcut, spre bunul lor plac, spre liniştea lor, alde Stolojan, Tăriceanu, Boc, Băsescu sau Iliescu! Aceste miliarde de euro sunt piatra de moară la gâtul românilor. S-a ajuns la ridiculizarea acelui deziderat de spaimă al revoluţiei: “Nu ne vindem ţara!” Şi iată că au vândut-o. Pe nesimţite, puternicii zile, spre cheful lor, au vândut ţara!

Chiar dacă în clipa asta parangheliştii s-ar apuca de muncă, în două-trei generaţii nu s-ar putea plăti datoriile. Care continuă să se facă, fiindcă Ponta et co mai împrumută în acest an peste 10 miliarde, nu se mai satură, înghit şi iar înghit! Nu le pasă ce va fi mâine, să trăiască ei acum, bine-mersi!

Aşadar, dacă superman de la Artmark s-a pus pe vânătoare de paranghelişti, ar trebui să ajungă sus detot, la snobii şi parangheliştii şefi, la cei care au transformat România într-o paranghelie generală, într-o petrecăreală non-stop, cum se vede la televiziuni, ca în vorba lui Creangă: “Dă, Doamne, să fie în fiecare zi câte o sărbătoare, numai sâmbăta şi duminica, nuntă şi praznic!” Cred că nu există nici o altă ţară din lume care să aibă atâtea zile libere, atâtea sărbători! Un străin, care a stat o lună în România, mi-a spus că a fost invitat din sindrofie în sindrofie şi m-a întrebat: “Dar aici nimeni nu munceşte, numai se chefuieşte? Când mai muncesc oamenii?” El nu ştia că şi cheful e o muncă, pentru unii e chiar o treabă foarte grea, pe măsura burdihanului, dar mai ales nu ştia că românii au descoperit cheia fericirii: nemunca. N-ai probleme, griji, necazuri, dacă nu faci nimic, dacă eşti ca Nătăfleaţă cu para mălăiaţă! Dovadă că după două zile de ninsoare, România e paralizată. De ce? Fiindcă oamenii nu mai sunt deprinşi cu munca. Vedeţi vreun român la stradă cu lopata să cureţe în dreptul casei lui?! Iar primarul a uitat toate promisiunile, el însuşi este simbolul nemuncii, al omului luat prin surprindere, total nepregătit în faţa naturii!

Sigur, să nu exagerăm, fiindcă acestei noi clase, clasa de mijloc, a parangheliştilor, trebuie să-i mai alăturăm una, la fel de originală, alcătuită din cei care se fac că muncesc! “Fă-te că munceşti!”, ce îndemn divin, pentru care însuşi Iisus ar fi fost invidios, fiindcă el nu ne-a îndemnat decât să fim ca păsările cerului, din care a apărut franciscanismul. Nu a intuit paranghelismul românesc, o altă formă de sărăcie, el devenind acum şi cauză, şi efect.

Aceasta e România de azi, oamenii ori nu muncesc, ori se fac că muncesc! Aşa cum şi aici, la Artmark, unii beau capucino, alţii se fac că licitează! România nu are colecţionari, are paranghelişti. Dovadă că frumuseţe de ceasuri, superbe ingeniozităţi umane, Omega, Breitling, Jaeger, Piccard, Baume & Mercier, Legros sau Bovet, au rămas nelicitate. Omul a creat tot felul de ceasuri care să-i măsoare timpul. Dar ceasurile de la Artmark s-au oprit. Timpul a rămas pe loc, undeva, în trecutul istoriei ceasurilor elveţiene. Cine va porni din nou ceasurile? Snobii de la Artmark?

Superman are mult de muncă. El va face însă valuri, va călca mereu pe de lături sau în străchini, fără să reuşească să-i vâneze pe toţi parangheliştii, mai ales pe cei mari, care se dau colecţionari. Dar România de azi nu are un Zambaccian, nu are nici măcar cumpărători, are cel mult amatori de artă. El, Victoraş, trebuie să fie atent, fiindcă dă cu stângul în dreptul, are deprindere de tăuraş fără experienţă, şi poate vâna şi ce nu trebuie. Cu unul ca el îşi pierde Artmark clienţii. Fiindcă deocamdată amatorii de artă umplu sala de licitaţii Artmark. Mulţi vin de curiozitate. Să vadă şi ei cum are loc o licitaţie. Dar poate că mâine va cumpăra şi el un tablou. Însă nu are nici o şansă dacă Artmark nu-i explică cine este Horia Bernea sau Nicolae Maniu, care au ajuns să fie vânduţi cu 1 600 euro! Se vând lucruri de valoare pe nimic, cum a fost şi cazul unui pendul din 1927 ce i-a aparţinut celebrului Grigore Trancu-Iaşi, preşedintele Partidului Poporului.

Nu mai contează istoria, ierarhia valorilor, totul e să se vândă, orice şi cu oricât, cât mai mult şi cât mai multe, să se umple teşchereaua parangheliştilor şefi. La muncă, fraţilor, altfel veţi ajunge să fiţi vânaţi de supermanul Casei Artmark!

Grid Modorcea