I. 2013: sfârșitul sec. XX, moartea lui homo ideologicus, reîntoarcerea geopoliticii

Într-un articol recent, Paul Gottfried, plecând de la analizele lui Karl Mannheim, ne reamintește această trăsătură definitorie a gândirii politice a sec. XX: autonomizarea ideologiei, devenită, încetul cu încetul, independentă de identitățile sociale colective în care se înrădăcinează, în sec. XIX, ”conservatorismul” (aristocratic, agrar și clerical) și ”liberalismul” (burghez secularist) și ”socialismul” (muncitoresc). În acest context, sec. XX a dat naștere, pentru prima oară de la războaiele religioase și secularizarea omului European încoace, și mai ales între anii 1936 – 1945, războaielor de facto inter-statale, războaie percepute, însă, de populațiile educate ale statelor beligerante, ca războaie ideologice. În capodopera lor Allonsanfan, frații Taviani au podus o analiză cinematografică a unuia din principalii embrioni ai acestui Weltanschauung: militantismul și terorismul socio-naționalist burghez al facțiunilor izolate ale minorităților naționale Allonsanfandin Imperiul Habsburgic, în lupta lor înverșunată ce a avut loc după eșecul revoluțiilor din 1848.

Chiar și fără să vorbim despre marii precursori (aproape întotdeauna gânditori creștini și anti-moderni) ca Simone Weil și Georges Bernanos care au tras deja învățămintele din războiul civil spaniol, cei mai lucizi dintre europenii secolului al XX-lea au fost forțați să reconsidere această iluzie periculoasă, asistând la strania transfigurare geopolitică din anii 1945-1948, caracterizată de eșecul discursului antifascist unitar și transformarea aliaților, învingătorilor de la Yalta în beligeranți ai unui nou război pe care doar prudența lui Stalin, apoi a lui Kennedy, l-a împiedicat să devină unul ”cald” (adică nuclear).

Totuși, până în 1990, de ambele părți ale Cortinei de Fier, aderarea europenilor politizați la eshatologia secularizată a lui homo ideologicus (sub diversele sale forme concurente) a rămas relativ masivă, deși erodată în mod constant – de partea “socialistă” prin episoade succesive de intervenționism sovietic de tip imperialist în Europa Centrală, de partea “democrată” prin atrocitățile, tot mai vizibile de la an la an, comise de puterile occidentale în țările extra-europene colonizate sau aflate sub regim de neocolonie. Perioada de “sfârșit al istoriei” a anilor 1988-1993 mi se pare că prezintă un bilanț ambiguu din acest punct de vedere: obligând ultimii susținători ai sistemului sovietic la o autocritică radicală, ea a făcut pe mulți membri ai taberei democrate/liberale să treacă de la somnul dogmatic al anilor 1970 la delirul dogmatic neocon al anilor 1990-2000 (mijlocind, de altfel, o curioasă reînnoire de personal, bazată în mare parte pe includerea de transfugi ai stângii antisovietice din anii 1960-1970).

Ultimul act al acestei tragedii oedipiene este, în mod cert, epoca actuală (2000-2013), caracterizată prin reluarea – apriori de neconceput pentru homo ideologicus – unui război rece ale cărui justificări ideologice, după cum mărturisesc chiar ambii beligeranți, dispăruseră oficial de zece ani. De când Putin a stopat procesul de fragmentare syria-the-good-old-cold-war-gamecontinuă a vechiului spațiu sovietic (prin victoria sa din Cecenia), după anul 2000, se poate observa cum soft power-ul, principalul protagonist metodologic al conflictelor din ultima parte a sec. XX (din mai 1968 până la ”revoluțiile portocalii” din Europa postcomunistă) este înlocuit, puțin câte puțin, de războaie desigur doar ”călduțe”, dar care sunt duse cu gloanțe reale, și care, ca în anii 1950-1980, sunt în mod evident confruntări duse, prin intermediul unor ”proxy” nenucleari (mai ales în Siria, chiar în acest moment, dar, de asemenea, anterior, în Caucaz), de puteri nucleare regrupate în două tabere care, “în mod ciudat”, se suprapun geografic cu cele din războiul rece din 1947-1991 (pe care istoricii anului 2050 vor fi tentați, probabil, să-l numească ”Primul Război Rece”).

Într-o ultimă – și uneori patetică – tentativă de salvare cu orice preț a perspectivei eshatologice secularizate a sec. XX, diverși libertarieni pro-Putin din Occident (printre care mulți economiști anti-keynesieni promovați în emisiunile lui Max Keiser de pe Russia Today) se străduie să descrie Rusia actuală ca ”noua lume liberă”, iar Imperiul atlantist în ultima sa versiune neocon și, mai ales, satelitul său UE (nu fără câteva argumente tari în acest sens) ca o URSS reloaded, producând astfel, deseori fără a-și da seama, ”umbra ideologică” proiectată de ideologia mondialistă a transfugilor neoliberali/imperiali ai troțchismului și ai marxismului cultural (admirabil reprezentați de rusofobul isteric Cohn-Bendit) care, din motive diametral opuse, vor să vadă în Rusia putinistă ultimul obstacol retrograd și mafiot care trebuie înlăturat de pe drumul ce duce umanitatea către Statul Mondial, singura cale care ar permite, în concepția lor, extinderea religiei ”laice” a drepturilor omului pe suprafața întregului glob.

Unii, deseori reagenieni dezamăgiți, vor să ducă mai departe, prin intermediul Moscovei și împotriva Washingtonului, cruciada lor împotriva totalitarismului (și, de altfel, se expatriază deseori – din motive care nu sunt mereu economice – în spațiul CSI); ceilalți continuă, ca și cum nu s-a întâmplat nimic între timp, să susțină ”lumea liberă” împotriva ”dictaturii neosovietice” rusești – cu și mai puține scrupule având în vedere că, deseori provenind din troțchism, nu au încetat niciodată să fie dușmani feroce ai Rusiei.

În același timp convergente și contradictorii, aceste tentative nu mai înșeală, practic, pe nimeni. Puțini libertarieni sinceri și bine informați ar fi dispuși să recunoască în Rusia autoritară a lui Putin, unde Alexandr Dughin se face apologetul restabilirii ”simfoniei puterilor” între Stat și Biserică, visul lor individualist-puritan. Dar, e la fel de dificil pentru un democrat etatist sincer să declare ”dictatorială” (fie și în sensul etimologic) puterea omului politic rus cel mai dughin7popular de la Stalin încoace, sau să vadă o construcție statală în funcționarea din ce în ce mai cinic nedreaptă și șovină a instituțiilor Uniunii Europene și în structura sa socială răvășită de jefuirea neoliberală a economiilor europene.

Prin urmare, trebuie să acceptăm evidența: fie acționând sub masca unei ideologii sau a alteia – în funcție de moda secolului al XX-lea – fie întorcându-se – ca în acest moment – la o sinceritate aproape cinică în punerea în aplicare a unei realpolitik asumată ca atare, ca în sec. XIX, anglo-saxonii, rușii și chinezii, că e vorba de anii 1950 în Coreea, sau de 2013 în Siria, nu fac, nu au făcut niciodată și nu vor face niciodată război din motive esențialmente ideologice, ci din cauza unei structuri istorice pe care o analizează în aspectele sale foarte diverse (geografice, religioase, militare, sociologice, etc.) o știință al cărei uz nu a fost niciodată cu totul pierdut de către cancelarii, dar pe care homo ideologicus al secolului al XX-lea a încercat să o scoată de pe ordinea de zi a marilor dezbateri europene: geopolitica.

Într-un astfel de context, nu vom fi surprinși să constatăm că unul dintre principalii gânditori politici ai epocii noastre, rusul Alexandr Dughin, este, în același timp, un filosof de tip occidental, un gânditor tradiționalist și un… geopolitician. ”A patra teorie politică” pe care o promovează (alegere lexicală destul de nefericită), nu este, la drept vorbind, nici ”teoretică”, nici ”politică”, în sensul pe care sec. XX sau, înaintea sa, promotorii celor trei teorii precedente (liberalism, comunism, fascism), l-au dat termenilor respectivi; ea constituie, de fapt, o sinteză geopolitică mai degrabă decât un sistem filosofic (cu condiția să înțelegem ”sistem” și ”filosofie” în sensul lor specific occidental).

La o scară mai redusă din punct de vedere geografic, cea a Europei de sud-est, vom constata același faliment al ideologiei, atât din punct de vedere obiectiv (ca forță mobilizatoare în cadrul dinamicilor sociale), cât și subiectiv (prin apariția, în statele-majore imperiale, a modelelor strategice bazate în mod fundamental pe o viziune non-ideologică a lumii), prin compararea traiectoriilor politice/ideologice și strategice ale României și Ungariei actuale ce se află într-un raport de inversiune paradoxală.

II Cazul român în lumina unei comparații România-Ungaria

Sunt 23 de ani de când Romania a pierdut din nou puțina independență pe care reușise să o cucerească sub regimul (desigur dictatorial) al lui N. Ceaușescu. Pe parcursul acestor 23 de ani, ”importanța strategică” a României a devenit o temă foarte populară de onanie intelectuală pentru elitele românești și, mai cu seamă, pentru grupul de mercenari ai gândirii însărcinați cu legitimarea manevrelor elitelor compradores (adică: a tuturor marilor partide constituite) aflate în solda Imperiului Atlantist (ale cărui principale instanțe active pe plan local sunt NATO, UE, FMI și Banca Mondială).

Astfel, geostrategia, ieșind din cabinetul eruditului și din dosarele expertului, a devenit chiar o temă de comunicare politică (de exemplu electorală), în această țară ce se află printre cele două sau trei state cele mai sărace din Europa în termeni de venit per capita. Este foarte logic ca acești auxiliari indigeni ai jafului neocolonial al României să prefere să întrețină masa cu ideea pretinsei ”importanțe strategice” a țării lor și să invoce amenințări exterioare pentru a justifica o politică de strictă Romania-Natoobediență față de Imperiul Atlantist (care nu e considerat a fi o amenințare), în loc să o întrețină cu reala bogăție a țării lor (resurse minerale, energetice, agricole), bogăție din ce în ce mai intens exploatată și din care masele nu văd mai nimic.

Aceste discursuri, care ne reamintesc considerațiile lingvisticii pre-saussuriene despre puterea, forța sau semnificația unui element (sunet, cuvânt) izolat al limbii, par că ignoră ABC-ul relațiilor internaționale și, mai ales, faptul că o țară nu poate avea importanță decât pentru o altă țară (sau pentru un grup de țări) și în funcție de organizarea regională și generală a eșichierului strategic. Or, din acest punct de vedere – cel al geopoliticii serioase – nu poți decât să dai dreptate valahilor lăudători ai euro-atlantismului: România este din punct de vedere strategic importantă în Europa de sud-est, atât pentru Imperiul Atlantist cât și pentru contra-puterea eurasiatică pe cale de formare în jurul Rusiei putiniene, dar nu în același grad și nici de aceeași manieră. Or, această valorizare asimetrică a aceleiași geografii din două perspective imperiale concurente explică destul de mult din comportamentul acestor actori imperiali față de România.

Ceea ce toate analizele complezente ale taberei pro-occidentale se încăpățânează să nu vadă, este că această asimetrie rezidă, în linii mari, în faptul – care e o constantă geopolitică a modernității – că România este, pentru orice conglomerat imperial ce are ca centru Rusia, un culoar de avans natural și inconturnabil, în timp ce – din motive atât complementare cât și identice -, în perspectiva unui Drang nach Osten (Marș către Est) euro-atlantist, ea nu poate constitui decât o tranșee evacuabilă, în nici un caz o fortăreață.

Raoul Weiss/ Sursa online: lapenseelibre.org, Citeste mai mult pe Razboi Intru Cuvant