Este un entuziasm general în România în materie de audienţă privind ultimul film al lui Marin Scorsese The Wolf of Wall Street / Lupul de pe Wall Street (2013), care a depăşit în câteva zile numărul fatidic de o sută de mii de spectatori, dat fiind că românii nu merg nici la filmele americane, deşi au făcut revoluţia să le vadă pe piaţă, nu clandestin, ca în epoca filmului sovietic şi socialist. Bucuria lor s-a materializat parcă şi în ştirea primită de la Hollywood, că The Wolf of Wall Street a fost nominalizat la Oscar pentru premiile: cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun actor în rol principal (Leonardo DiCaprio), cel mai bun actor în rol secundar (Jonah Hill) şi altele.

Care să fie explicaţia acestui succes, fiindcă nu o dată am căutat cauza lipsei de audienţă în prăpastia economică şi politică dintre America şi România? Probabil în latura mafiotă
şi excesele de prostituţie ale filmului lui Scorsese, în faptul că America din film se află în faza naşterii şi consolidării sistemului corporatist, a trecerii de la haos la legalitate. Sigur, România se află şi mai rău, în tranziţia de la sistemul comunist la haos. Până la faza economiei capitaliste şi a legalităţii, mai e, dar se încearcă. Oricum, are de învăţat.
Martin Scorsese este marca absolută a filmului mafiot, a structurilor foarte complexe şi sofisticate ale istoriei, unde mecanismul important îl joacă mafia, cu rolul ei malefic, dar şi progresist, fiindcă acţiunile ei declanşează o ripostă din partea instituţiilor statului, o supraveghere specială, care împinge societatea înainte.

Nemaivorbind de faptul că astfel de subiecte sunt potrivite pentru limba cinematografului, fiindcă sunt extrem de spectaculoase. Aproape că nu există film cunoscut semnat de Scorsese în care să nu avem parte de un fabulos spectacol mafiot. El a realizat filme de referinţă pentru studiul mafiei italiene implementate pe pământ american. El însuşi american, născut la New York în 1942, din părinţi de origine italiană, ca şi Robert de Niro şi alţi mari cineaşti cu aceleaşi rădăcini, a realizat un fel de saga italo-americană, cu multe laturi autobiografice, începând cu Taxi Driver (1976), New York, New York (1977) sau Raging Bull (1980), continuând cu Goodfellas (1990) până la proiectatul Sinatra (2015 ?).

Nu întâmplător, marile sale filme îl au protagonist pe Robert de Niro, cu care a copilărit în Little Italy. După anul 2000, în recentele sale filme, unele curat mafiote, a colaborat cu Leonardo DiCaprio: Gangs of New York (2002), The Aviator (2004), The Departed (2004) şi Shutter Island (2010). Folosind aceeaşi echipă de succes, Martin Scorsese revine pe marile ecrane cu acest nou film-fenomen, o comedie… criminală: Lupul de pe Wall Street (2013), pe care l-a şi produs împreună cu DiCaprio. Filmul a avut un buget de o sută de milioane de dolari, pe care i-a recuperat după nici o lună de difuzare (premiera americană pe 25 dec. 2013).
Bazat pe romanul autobiografic al lui Jordan Belfort, The Wolf of Wall Street spune povestea unui broker care a trăit visul american până când acesta s-a transformat în coşmar. A început de jos şi a avut o ascensiune fulgerătoare, iar lăcomia corporatistă, succesul în exces şi puterea dobândită l-au transformat din broker onest în infractor implicat în scandaluri de corupţie, înşelăciune şi crimă.
Sigur, America este un teritoriu de luptă, în care rezistă numai cei ingenioşi. Tentaţia este însă aşa de mare încât limita legii este uşor încălcată. De fapt, Jordan nici nu-şi dă seama când sare dintr-o extremă într-alta. El vrea să parvină, pe orice cale. Până la un punct, seamănă cu Marele Gastby, varianta lui Luhrmann, tot cu DiCaprio protagonist.
Jordan e aparent numai pozitiv, fiindcă el vrea să-i îmbogăţească pe oameni. Ca ambalaj, el este numai smile, le vrea binele celor pe care îi fraiereşte. Este ca Iago sau Richard al III-lea, care vine la rampă şi ne spune că are de gând să fie un ticălos şi ne arată pas cu pas cum o face. Şi Jordan se adresează direct spectatorului, vine spre cameră şi ne vorbeşte, ne dezvăluie cum ajunge să-i îmbrobodească pe oameni, cum ajunge din neica-nimeni un mare magnat pe Wall Street, ca şi Marele Gatsby. Personajele sunt foarte înrudite. Şi Jordan, ca şi Ray Gatsby, îşi ia o reşedinţă în Long Island şi, asemenea modelului, o ţine numai în petreceri, deşi, în cazul lui, prostiuituţia este la vedere. Îşi formează o bandă de brokeri prieteni cu care traversează toate excesele sexuale şi imorale. E un delir de prostituţie şi droguri. Dovadă că el se desparte de serioasa lui soţie şi se recăsătoreşte cu o prostituată, Naomi, pe care o iubeşte şi cu care va avea copii. Ajunge să câştige enorm, să-şi permită orice, să-şi depună clandestin averea la o bancă din Elveţia, culminând cu o beţie de droguri vechi, care îl aduce în pragul sinuciderii.
Jordan are în sânge arta de a face bani, de a avea putere, de a cuceri femei, de a fi în fruntea celor mai destrăbălate distracţii. Viaţa lui însemană bani, sex şi drog. Sistemul pare atât de fragil încât el se miră cum de poate obţine totul atât de uşor. Ameninţarea legii este irelevantă. Când îl vizitează un agent FBI, vrea să-l cumpere. Crede că poate cumpăra orice şi pe oricine. Comportarea lui este de lup, aşa cum îl prezintă revista “Forbes”, iar Jordan le imprimă şi partenerilor săi, ca şi salariaţilor firmei sale, o atitudine de lupi, care să prăduiască tot ce e client, tot ce le iese în cale. Ba, de la un monent dat, începe să ia de la bogaţi să le dea săracilor, să o facă pe haiducul, să facă acte caritabile. Pentru Jordan şi restul haitei de lupi, nimic nu e destul sau prea mult, ei se cred stăpânii lumii, iar modestia e pentru proşti.

Oare aşa s-a făcut America, în acest delir, în care legile sunt încălcate de-a valma, în care oricine poate fi cumpărat, o ţară fără norme şi reguli, bună pentru orice criminal, pentru orice aventurier, chemat să facă ce-l taie capul? Asta te întrebi, după două ore de proiecţie, în care totul se petece ca într-un delir, ca într-o beţie a succesului. Dar vine a treia oră a filmului, în care se petrece deşteptarea, în care Scorsese ne arată ce însemană America adevărată, marea ghilotină, nemiloasă, a legii, care îl determină pe Jordan să devină turnătorul propriilor parteneri, dacă vrea să-şi diminueze anii de închisoare. Îi toarnă pe toţi. FBI-ul recuperează o mare parte din bani, pe care îi returnează celor jecmăniţi. Dar Jordan tot face trei ani te închisoare. Devine un erou al crimei, al prostituţiei, al corupţiei, al drogurilor.

Când iese din detenţie, este invitat la o emisiune TV să-şi spună păsul, ca lup îmblânzit. Dar lupul scoate un pix din buzunar şi se îndreaptă spre un spectator şi-l provoacă: “Vinde-mi acest pix!” Apoi spre altul. Şi spre al treilea. Aici e secretul, răspunde, cum faci să-mi vinzi acest pix? Aşa făcuse şi la începutul carierei lui. Deci luptul nu s-a îmblânzit, o ia de la capăt. Aceasta este fabula lui Martin Scorsese.
Leonardo DiCaprio joacă magnific alături de Jonah Hill, Matthew McConaughey, Jean Dujardin, Jon Bernthal, Jon Favreau şi alţi o sută de actori aflaţi în roluri secundare. În rolul prostituatei Naomi, ce-i devine lui Jordan soţie, Scorsese a distribuit o începătoare, Margot Robbie, din Australia, de 23 de ani, care face un rol de Oscar. Lupul de pe Wall Street este un film spectaculos, care trece prin toate registrele, de la comedie nebună, la erotism şi policier plin de suspans, fiind totodată o parabolă a Americii, a lumii în care trăim.

Mai mult chiar, el este un document zguduitor, fiindcă Scorsese are ideea să prezinte cazul Jordan Belfort ca un reportaj TV, cu cifre, date, comentarii din off, având şi un narator (Gene Hackman) care nu numai că ne poartă în timpi istorici şi face legăturile dintre ei, dar ne introduce şi în gândurile personajelor, devine un fel de raisonneur al lor, ne spune cum ar proceda într-o situaţie sau alta. De regulă, personajul una gândeşte şi alta spune, după cum una spune şi alta face. E superbă această formidabilă ţesătură între latura subiectivă şi cea obiectivă, manieră literară, în fond, pe care Marin Scorsese o experimentase în Hugo (2011). Filmul este o lecţie de limbaj cinematografic calchiat pe o realitate greu de stăpânit şi de surprins, dar regizorul reuşeşte să ne convingă pe parcursul a trei ore de proiecţie, fiindcă se foloseşte cu măiestrie de ceea ce are cinematograful mai puternic, fictivul pe suport documentar, documentul îmbinat cu valenţele artistice.

Grid Modorcea