Mă gândesc adesea ce s-ar fi ales din Brâncuşi dacă nu s-ar fi întâlnit cu un mare colecţionar, artistul american Alfred Stieglitz? Sau dacă nu i-ar fi întâlnit pe Edward Steichen şi John Quinn, care, după prima expoziţie de la New York, din 1913, i-a achiziţionat şase lucrări şi i-a spus că acum poate să lucreze în linişte, că are asigurat un trai decent?!

În ţară nu i s-a întâmplat aşa ceva, dimpotrivă, după ce a fost decepţionat de felul cum i-a fost primită prima lucrare comandată, Bustul lui Carol Davila, a plecat pe jos spre Paris, fiindcă nu avea bani de tren. Cel mai mare sculptor român a plecat sărac şi a ajuns să îmbogăţească lumea.

 

Situaţia nu s-a schimbat. Suntem în anul 2014 deja şi artiştii români îşi caută colecţionarii în altă parte. Unde sunt colecţionarii României? La puşcărie, mi-a răspuns cineva la Licitaţia de Crăciun a Casei Artmark. Dar ştiam că Adrian Năstase, “marele colecţionar”, nu mai e la zdup. Dar a fost băgat din nou, să-i ţină de urât lui Gigi, mi s-a spus. Gigi, ce, acela e colecţionar? Poate Nuţi. Care Nuţi? Nuţi din Peşcoi. Poate Patriciu, când l-au anunţat că o să-şi petreacă 20 de ani la răcoare. Dar Ţiriac? E pe drum…

 

Un colecţionar francez, care a venit să facă aici o galerie şi să se ocupe de afaceri cu artă, după un an a fugit, a luat calea-napoi, m-am lămurit, mi-a spus el, parlamentarii voştri, la care am fost, patricieni nevoie-mare, sunt nişte zgârie-brânză şi nişte ignoranţi. Cum să vândă el lui alde Vanghelie Paul Scorţescu, Mircea Ciobanu, Jules Perahim sau Jacques Hérold?!… România, a oftat el, e o ţară fără colecţionari sau în care colecţionarii sunt la puşcărie sau puşcăriabili!

 

O guvernare se poate cunoaşte după cultura pe care o produce. Se poate imagina o guvernare de 24 de ani democratici în care somităţile politice ale României, Iliescu, Constantinescu, Băsescu sau Pontagescu, să nu aibă un Sabin Bălaşa sau un Constantin Piliuţă, adică un pictor oficial sau un poet care să le cânte, un trubadur care să le recite?! Lor le cântă bendeacii, patahârbicii, tot felul de naturi alterate, pe măsura culturii maneliste pe care au produs-o şi au promovat-o. E o saturaţie de oameni fără talent, de emisiuni făcute de tot felul de capatoşi, de femei fără cultură, bălăn, loredan, chelu şi deliman. S-a văzut ce înseamnă de sărbători folclorul autentic, câtă prăpastie există între viţa sufletească a românului şi aceste interminabile umpluturi ale televiziunilor, care, aşa cum arată, sunt oglinda celor care le patronează şi a politicii maneliste lipsite de reper.

 
Dacă Băsescu ar fi un reper cultural, ar impune o anumită ţinută şi nu ar lăsa educaţia pe mâna prostituatelor. Nu s-a mai văzut, cred, un preşedinte atât de hulit, târât prin lături, terfelit, fără reacţie, fără demnitate! E o prostituare neîntreruptă, de 24 de ani, a imaginii României, a românilor, un hei-rupism manelist care trebuie să înceteze.
În memoria celor care au murit la revoluţie, aceşti nesătui de tip bendeac, coana florica, chelu, negru, capedos, ar trebui să aibă bun simţ şi să se retragă. Iar artiştii adevăraţi să nu se mai lase antrenaţi în mizerii de nişte patroni care murdăresc ţara pentru burdihanul lor! Cum e posibil ca politicienii să fie pe post de vedete de… circ?! Azi un puşcăriaş fecalic e mai mediatizat decât un violonist care duce numele ţării în lume. Semianalfabetismul din presă se vede din titlurile fără sens, fără acoprire în conţinut, din ştirea următoare care o contrazice pe prima, din dezicerile repetate, fără ruşine! Nu există nici un punct de vedere pe un site ca ziare.ro, numai ştiri tembele aruncate cu furca! Ce presă e aceea care acum anunţă una, că va fi cea mai grea iarnă din istorie, iar peste un minut, că ne vom bucura de primăvară în ianuarie?! Un bombardament non-stop cu dezinformări şi minciuni? Fac vedete dn curve şi colecţionari din paranghelişti! Românii au parte de profesori fără şcoală, de educatoare care fac trotuarul? Cât o să vă tot maimuţăriţi, domnilor, cu falsuri şi falseuri ca Bahmu, Andreea, Teo, Răduleasca etc, pe care le puneţi alături de autenticele vedete ale lumii? Ţara e plină de valori autentice. Mi-am dat seama din nou şi de aceste sărbători. Dar mârlanii nu le lasă să se afirme. Toţi domnitorii, toţi împăraţii sau regii au avut cronicari, artişti care să le ducă gloria în veac. Dar cum ai noştri circari n-au strălucit prin nimic, n-au avut şi nu au parte nici de cântăreţi destoinici.
S-a vorbit o vreme, e adevărat, de “intelectualii lui Băsescu”, Pleşu, Liiceanu, Dinescu, Patapievici, Tismăneanu… şi încă, dar primii doi au dat-o cotită, au mers pe cărarea lui Iuda Iscarioteanul, al treilea a devenit gurist, într-o seară, la Realitatea TV, cânta un cântec de pahar alături de un acordeonist, iar ultimii s-au dovedit nişte hoţi, din neamul lui Patahârbici şi Clismăneanu! Ar mai fi Cărtărescu, dar el e orbitoriu rău, e la toartă cu madam LGBT. Însă ce spuneţi de patibularul Barbu? L-au dat afară, săracu’, după ce a fost prins în delict cu SIDA. I-au luat locul noii ‘telectuali, Gigel şi Lilian… Dar poate va intra în horă şi Adrian, mi-a spus un confrate. Adrian Rozenberg, producătorul responsabil de transmiterea colindului “antisemit”, ce, nu ştiaţi?! Cine putea fi, dacă nu unul din neamul lui Irod, cel cu Holocaustul iniţial, cu 14 mii de copii ucişi în Bethleem! Se putea să nu fie şi bomboana la colivă?! Cam aceştia sunt cântăreţii de zoi (era să scriu de soi) ai puterii!

Rolul unui colecţionar e fundamental în progresul artei. El este un descoperitor, riscă, are cultură, e orientat, e însetat de nou, îl descoperă pe artistul de geniu sau îl orientează în hăţişul artei. Năstase a condus România ca prim-ministru cu un fals Brâncuşi pe birou. Vă daţi seama ce colecţionar de elită?
Ceilalţi colecţionari sunt de umplutură, adică nu merită pomeniţi, nu au nici o vocaţie, sunt şterşi şi nişte pomanagii, îşi fac colecţiile numai din împrumuturi, cu speranţe de viitor. Cunosc un astfel de “colecţionar” care a achiziţionat un lot de 12 piese de la un sculptor, cu promisiunea că, dacă le vinde, îi dă hotelul pe care îl are la Mangalia!
Desigur, e imposibil să pot scrie despre toţi “colecţionarii” României. Nici nu cred că există o statistică a lor. Poate să o aibă Casa de licitaţii Artmark. Dar ei nu sunt colecţionari propriu-zişi, sunt amatori de artă, sunt eurolaci, ţigani cu bani, care îi cumpără bijuterii Smarandei lor, şi nici nu se poate vorbi despre colecţionari aflaţi sau ieşiţi din puşcărie, ca Adrian Năstase, aşa cum e absurd să vorbim de un patron care îşi conduce echipa de fotbal din puşcărie!
E cazul să vorbim despre cumpărători. Colecţionarii României aspiră deocamdată să fie cumpărători. Şi nici atât. Poate nici măcar vizitatori. Urmăresc cu atenţie pulsul artei din galeriile bucureştene. Recent, am fost invitat la un eveniment al expoziţiei pictoriţei Daniela Zbarcea de la Galeria Odeon. Galeria se află la subsolul Teatrului Odeon, într-un spaţiu excelent pentru expoziţii, în prelungirea sălii Studio a teatrului. Pe pereţii marcaţi de stâlpi din beton, din faza nouă a restaurării, alături de vechea arhitectură a clădirii, se află tablourile non-figurative, abstracte, ale artistei. Dominanta lor este un albastru închis, cu mult negru. Expoziţia se şi numeşte Noir. Un univers abstract pe linia gestualismului. La noi, pionier al acestei direcţii este Ion Sălişteanu. În arta mondială, americanul Jackson Pollock. Totul e corect. Adică artista a pus etichete la fiecare tablou, cu titlul şi informaţiile de rigoare, a făcut şi un pliant al expoziţiei, deci o prezentare profesionistă, să te bucuri de munca creatorului.

La această expoziţie au participat şi doi colecţionari. Nu vă dau numele lor, fiindcă nu contează. Contează doar mentalitatea lor. Care, în esenţă, se reduce la un dezinteres total faţă de arta mondială, fiind cantonaţi numai în pictura de-acasă. Foarte bine! Iată, colecţionari de tip Artmark, o casă axată în mod exclusiv pe pictura românească, deşi un pictor mi-a spus că ar fi licitat şi un Degas. Posibil. Dar i-am întrebat pe colecţionarii neaoşişti, dacă au vreun tablou de Daniela Zbarcea. Nu au. De ce? Fiindcă nu are nimic figurativ, zic ei, să se vândă. Dar atunci ce căutaţi aici, fiindcă ştiaţi că Daniela Zbarcea nu pictează figurativ, deşi în expoziţia ei sunt şi câteva pânze în care cochetează cu figurativul, sugerând peisaje spirituale, cum ar fi Nostalgia, Laguna, Portul, Răsărit, care mi-au amintit de o expoziţie de la MoMA, din New York, dedicată decorativismului abstract.
Nu, colecţionarii noştri nu erau receptivi la nimic nou, nici măcar la un tablou pictat parcă de Fernand Léger, intitulat Muzica. Ei veniseră să se afle în treabă. Ei bântuie galeriile după un chilipir sau altul. De fapt, au o pasiune bolnavă după un pahar cu vin într-un mediu artistic. În acest punct ne aflăm cu soarta plasticii româneşti, implicit a pictorilor români, care par abandonaţi, nimeni nu are nevoie de ei, deşi unii sunt foarte dotaţi.
Vă spun, în ultimii ani am fost la sute de expoziţii din Bucureşti, am vorbit cu foarte mulţi artişti români, şi vă mărturisesc în cunoştinţă de cauză: arta românească se află într-o gaură neagră, dar nu din cauza artiştilor. Ei îşi caută un drum. Merg şi pe urmele lui Brâncuşi, adică pleacă departe să se realizeze, să-l găsească pe acel Alfred Stieglitz al lor! Dar buba vine din ţară, de la guvern în primul rând. Există un departament, Departamentul români de pretutindeni, şi mi s-a cerut şi mie să propun un proiect. Mă aflam la New York, văzusem sute de expoziţii, urmărisem toate urmele româneşti. Şi am propus volumul Artişti români la New York, pe care îl aveam gata. Şi ştiţi ce mi s-a răspuns? “Cum, domnule, după ce că au fugit din ţară, acum să-i ajutăm, să-i facem să fie şi cunoscuţi?” Persoana e un anume Niţă. Răspuns tipic kaghebist, din tagma celor care au refuzat donaţia lui Brâncuşi, pe care îl considerau trădător de ţară şi decadent! Cum, tovarăşe Niţă, un Mihai Bara sau un Adrian Ghenie au fugit din ţară, au trădat ţara? Ei, oriunde ar fi, reprezintă România, sunt români. Mihai Bara a expus la Agora Gallery din Chelsea, New York, strălucea expoziţia lui, fantastică, profund românească, un nou Ţuculescu. L-am cunoscut şi pe Adrian Ghenie la Pace Gallery, acolo unde a avut un succes deosebit, cu toate tablourile vândute, dar nimeni nu vorbea despre el ca despre un neamţ, deşi trăieşte la Berlin şi pictează în stilul lui Georg Baselitz. Toţi îl numeau român, îl considerau ca atare, cum i-a fost originea. Fiindcă oriunde am fi, noi vom fi judecaţi, spunea Apostolul Pavel, după locul în care ne-am născut. Am propus apoi unor colecţionari din ţară, pe care-i cunosc, să sprijine ei publicarea unui astfel de album, să afle şi lumea ce fac artiştii români la New York, dar cică n-au “pensii speciale”, adică sunt săraci! Da, sunt nişte pârliţi. Atâta timp cât arta nu va avea colecţionari de proporţia unor Zambaccian sau Anastase Simu, România plastică actuală nu poate pretinde un destin mondial competitiv.

Mişcarea artei este determinată de câteva trepte principale, pe de o parte, galeria/galeristul şi artistul, pe de altă parte, publicul/vizitatorul şi colecţionarul. În România nu funcţionează la standardele artei mondiale decât o mică parte dintre artişti, cei foarte talentaţi, dintre care unii sunt şi orientaţi, umblaţi, ştiu ce se face în altă parte, ştiu care sunt direcţiile artei europene şi mondiale. Astfel de artişti, cum este şi Daniela Zbarcea, sunt nevoiţi să creeze pentru o realitate în care lipsesc galeriştii – în Bucureşti există câteva galerii ale UAP ca vai de lume şi câteva particulare –, iar cel mai grav este că lipsesc şi vizitatorii şi mai ales colecţionarii, recte cumpărătorii. Un artist rezistă dacă se vinde. Am căutat să ajut doi artişti români să expună la New York. Prima întrebare a galeristului american a fost care e cota lor în ţară. Şi a doua întrebare, de ce credeţi că i-ar interesa arta lor pe cumpărătorii americani?
Evident, eu am pledat pentru valoarea lor. Dar galeristul vrea să ştie cu cât se vând? Cu o sută de euro. Adică nu au nici o cotă. Câte tablouri au vândut? Câteva, la rude, la prieteni.
Artistul în România, orice ar face, nu se vinde. Colecţionarii dau doar cu nasul. Ei miros. Dar n-au nici un miros. Nu înţeleg arta, nu înţeleg ce se întâmplă. La Artmark nu s-au vândut tablouri de Magdalena Rădulescu, Paul Scorţescu, Leon Biju, Ipolit Strâmbu, Dimitrie Berea şi alţi mari artişti din lipsă de cunoaştere. Cei doi colecţionari de la expoziţia Danielei Zbarcea, unul inginer electronist, celălalt constructor, erau fără “pensii speciale”, cum mi-au spus ei, total dezorientaţi, lipsiţi de cultură. Ca ei, oricine intră într-o galerie se poate numi colecţionar. Dar nu se poate face artă cu un asemenea nivel. La noi „arta este un lux”, spunea şi Daniela, fiindcă nu există un climat propice, iar publicul vizitator este ca şi inexistent.
Dar artişti ca Daniela nu se dau bătuţi cu una cu două, ei caută soluţii să-i atragă şi pe cei nededaţi la artă. Iar dacă nu, continuă să experimenteze, să facă artă pentru artă, pentru ei înşişi sau pentru… paranghelişti! Aşa s-a întâmplat la spectacolul Contaminare, desfăşurat în galerie, în contextul expoziţiei Noir. Două fete, una îmbrăcată în alb, alta în negru, se află pe o pânză, ca un fel de ring, încercând să se contamineze una pe cealaltă. E posibil să imaginăm un scenariu: Albul e personajul bun, negrul, personajul rău. Şi fiecare îl contaminează pe celălalt. Albul îl învăluie pe negru cu panglici albe sau îi presară pe creştet făină, cel negru îl sufocă pe alb cu franjuri negre, îl “pictează” cu lut; albul se despoaie, până rămâne nud, negrul se acoperă cu tot felul de boarfe, ca în final personajele să cadă frânte, să termine îmbrăţişate. Sigur, cam asta e povestrea vieţii, nu? Mi-aduc aminte de o expoziţie de la MET al lui Richard Serra, marele artist american, a cărui artă constă din tablouri monumentale alb şi negru. Fantastică este tensiunea dintre ele, forţa cu care albul accentuează negrul şi invers. Sunt contraste puternice, forţe paralele sau contrapunctice. Aici, cele două artiste, Irinel Anghel şi Valentina Chiriţă, exprimau nu forţa, nu dinamica pozitivă din contrastul alb-negru, ci derizoriul, starea de homeless, starea maidaneză a lor şi a populaţiei. Poate că homless-ii din galerie s-au recunoscut în acest spectacol. Fiindcă tot efortul acestor tineri este în vânt, este pentru paranghelişti.
Spectatorii, puţini, erau de două catergorii, un grup de vreo zece tineri, colegi probabil ai artistelor, şi 12 paranghelişti. I-am numărat, îi cunosc. Sigur nu sunt urmaşii celor 12 Apostoli. De 24 de ani sunt nelipsiţi la vernisaje, premiere, lansări, acolo unde aud ei că este ceva de băut şi mâncat. În toată adunătura, nu era decât un artist, Vasile Pop-Negreşteanu. Iar dacă nu mă aflam acolo să consemnez aici ce s-a întâmplat, se alegea praful. Merită să faci un spectacol, un efort artistic doar pentru paranghelişti?
Am făcut numeroase evenimente, când lucram la ANF, la Cinemateca română, evenimente de interferenţă a artelor, film, expoziţii, lansare de carte, dezbateri, muzică. Veneau parangheliştii, aceiaşi, îi cunosc bine. Mâncau şi beau, apoi plecau. Unii îşi luau şi la pachet. Odată l-am întrebat pe unul, bun, ai mâncat, ai băut, eşti mulţumit? Da, zice. Dar te rog să-mi spui, la ce eveniment ai fost? Habar n-am, zice. Dar cârnăciorii au fost buni. Cum, nu ai văzut că a cântat Gabriel Croitoru, unul dintre cei mai mari violonişti români? Nu, n-a remarcat. Paranghelistul nu venise să-şi hrănească sufletul, ci venise să-şi umfle burta. Şi mulţi dintre ei sunt foarte umflaţi. Nu produc nimic, doar consumă. O adevărată pacoste pe cultura română. Ei strică orice eveniment.
Aşadar, pe de o parte, alde Patrahârbici, însăcunaţii băsişti, pe de altă parte, parangheliştii, aceste categorii de monştri sunt molima culturii române. Cu astfel de spectatori, arta moare. Ei nu contaminează binele şi nu se contaminează de nimic bun. Ei sunt cenuşii sau căcănii. Nici alba, nici neagra. Total decoloraţi. Unde erau la Galeria Odeon colecţionarii României care ar fi trebuit să deschidă uşa, să perceapă acest eveniment, să-l evalueze, să cumpere un tablou, să le dea tinerilor un suport de viitor? Nothing. Gol, pustiu. Cum, cu ce să contaminezi arta, să interferezi limbajele, dacă nu există nici un suport material, nici un suport moral măcar? De aceea şi spectacolul oferit a fost o mostră de sărăcie. Arta minimalistă, iată iluzia unei arte falimentare.
Ea este simbolul actualei puteri, o reprezintă. De aceea, oamenii ies în stradă şi contestă clasa politică putredă, nu vor să se contamineze de rău, ies şi contestă vehement actuala putere, incapabilă să scoată barca la mal, protejându-se prin legi abuzive şi oferind iluzia unei democraţii chioare, într-o Românie vândută, cu 97 miliarde euro datorii, cu guvernanţi incapabili să investească împrumuturile, fără orientare, fără să-i dea populaţiei o speranţă reală, decât un viitor incert şi o democraţie haotică.

Grid Modorcea