Actualul război civil din Ucraina era previzibil pentru orice analist politic sau istoric serios. Ucraina nu este un stat naţional clasic, ci o regiune de frontieră a Rusiei aşa cum îi este şi denumirea „kraina” în limba slavă. Cu adevărat Ucraina a fost independentă abia în 1991 când autorităţile de la Kiev s-au rupt de Moscova după prăbuşirea URSS. Ucraina a luat naştere în secolul IX, ca şi Rusia kieviană, iar ucrainienii erau numiţi în latină de Papa şi occidentali ca ruteni, ceea ce înseamnă „ruşi”. Din teritoriul Rusiei kieviene s-a rupt un cnezat Vladimir – Suzdal cu capitala la Moscova, devenind viitoarea Rusia. Deci Ucraina de nord este leagănul Mamei Rusia. Statul ucrainean cunoscut cu denumirea Cnezatul Galiţiei şi Volîniei a fost împărţit în evul mediu de către Imperiul Lituanian şi Polonia. Când în secolul XVI Uniunea polono-lituaniană a cucerit aproape toată Ucraina, ţăranii ucrainieni au rămas ortodocşi, iar nobilii au trecut la catolicism, devenind polonofili. Ţăranii ortodocşi au fugit de pe moşiile polonezilor şi ucrainienilor catolici şi au devenit ţărani liberi cu arma în mână luptând pentru libertate şi credinţa pravoslavnică, vestiţii cazaci, care erau sprijiniţi de Rusia, ce devenea un imperiu. În 1648, revolta cazacilor, care s-a dezvoltat într-un adevărat război de independență, a fost semnalul a ceea ce istoriografia poloneză numește „Potopul”, în fapt începutul declinului uniunii polono-lituaniene. Tânărul stat al cazacilor, care poate fi considerat precursorul statului ucrainean contemporan, (Armata Zaporijiană) era prins între trei dușmani potențiali: în sud, Imperiul Otoman și aliatul lor Hanatul Crimeii, în vest, Rzeczpospolita și în răsărit, Rusia, (care se înscrisese pe o traiectorie ascendentă, de transformare într-o mare putere europeană). Tânărul stat ucrainean, după un război sângeros cu Polonia, a căutat să se pună sub protecția Rusiei prin semnarea unui tratat în 1654, Tratatul de la Pereiaslav, prin care cazacilor le era recunoscută autonomia internă. Polonezii au încercat să ajungă la un compromis cu ucrainenii prin semnarea Tratatului de la Hadiaci în 1658, dar după o perioadă de aproape trei decenii de războaie, prevederile acestei înțelegeri au fost suspendate de Tratatul de la Adrusovo, care împărțea teritoriul ucrainean între Polonia și Rusia. La început, cazacii au reușit să-și păstreze statutul de autonomie în cadrul Hetmanatului. De asemenea, ei au reușit să mențină o formă statal semi-independentă – Zaporijia – și o colonie la frontiera Rusiei, Slobidska Ukraina. Ucrainienii rămaşi în Galiţia, ca provincie austro – ungară, sau habsburgică au avut ceva drepturi, dar au trebuit să treacă la greco-catolicism, alterând caracterul religios şi naţional ucrainean. Primul Război Mondial și seria de revoluții din Europa, printre acestea numărându-se Revoluția din Octombrie, au zguduit marile imperii europene. Între 1917 și 1918 au apărut mai multe republici ucrainene, care s-au bucurat pentru scurte perioade de timp de independență. (Republica Populară Ucraineană, Republica Populară a Ucrainei Occidentale și câteva „republici roșii ucrainene”). Teritoriul Ucrainei a fost teatrul de luptă al armatelor Imperiului German, Austro-Ungre, a Armatei Roșii bolșevice, a „albilor” lui Denikin, a celei poloneze și a anarhiștilor lui Nestor Mahno.

Încercările ucrainienilor de obținere și păstrare a independenței au fost zădărnicite de o serie de evenimente. Primul a fost înfrângerea suferită în timpul războiului cu Polonia. În 1920, liderii polonez Józef Piłsudski și ucrainean Simon Petlura au semnat tratatul de la Varșovia din 1920, prin care s-a încercat alungarea bolșevicilor din Ucraina în timpul Operațiunii „Kiev”. Ucraina a cunoscut libertatea vreo trei ani căzând sub ocupaţia Armatei Roşii şi devenind RSS Ucraina. Acest stat în cadrul URSS a avut ambasadori separaţi faţă de cei sovietici în străinătate şi reprezentant după 1948 la ONU. Paradoxal până prin 1933 în RSS Ucraina a fost încurajată şcoala, cultura şi limba ucraineană în defavoarea rusei. Mai mult, Biserica Ortodoxă Ucraineană a fost folosită de bolşevici împotriva Bisericii Ortodoxe Ruse care fusese desfiinţată. Era unul din paradoxurile societăţii sovietice. Dar dup 1933 în urma colectivizării şi industrializării forţate RSS Ucraina cunoaşte o foamete cumplită un Holocaust adevărat. Milioane de ţărani ucrainieni mor de foame pe stradă în timpul Holodomorului. Procesul de indigenizare a încetat şi a început un proces accentuat de rusificare. Zeci de mii de intelectuali şi preoţi au fost deportaţi sau ucişi. În timpul ocupaţiei germane între 1941 – 1944 populaţia ucraineană i-a primit ca eliberatori pe militarii germani şi români, din păcate liderii nu au ştiut să profite de acest avantaj moral. La începutul războiului, germanii i-au încurajat într-o oarecare măsură pe naționaliștii ucrainei, făcând promisiuni pentru proclamarea unei „Ucraine Mari”, în încercarea de a folosi sentimentele antisovietice, antipoloneze și antievreiești. A fost înființată o poliție auxiliară ucraineană și o unitate ucraineană în cadrul Waffen SS. Până în cele din urmă, după perioada inițială de toleranță limitată, atitudinea autorităților germane de ocupație s-a modificat brusc, iar mișcările naționaliste ucrainene au fost zdrobite în mod brutal. Cei mai mulți ucraineni însă au opus rezistență ocupației germane încă de la începutul invaziei, organizând o vastă rețea de unități de partizani, care au acționat pe tot întinsul Ucrainei. Elementele naționaliste ucrainene au format Armata Insurecțională care a luptat atât împotriva germanilor, cât și împotriva sovieticilor, românilor, slovacilor și polonezilor. Luptătorii Aramtei Insurecționale Ucrainene au reușit să continue lupta împotriva autorităților sovietice până în deceniul al șaselea. Aceasta a fost condusă de celebrul partizan Stepan Bandera. Abia în 1954, Hrusciov când a venit la putere,fiind ucrainean, a sprijinit politic şi teritorial RSS Ucraina. Kievul a primit de la Moldova celebra Bucovină şi sudul Basarabiei şi de la tătari peninsula Crimeea. În 24 august 1991 când Ucraina şi-a proclamat independenţa, această ţară era profund divizată etnic şi politic.

Ceea ce se întâmplă săptămânile acestea la Kiev este rezultatul divizării ţării între interesele pro-occidentale şi pro-ruse. La aceasta se adaugă şi un conflict etnic. Partea de vest a Ucrainei este populată de puternice minorităţi poloneze, maghiare, române, slovace şi de religie catolică şi greco-catolică, iar partea de est a ţării e locuită majoritar de ruşi şi rusofoni ortodocşi. Vestul e firesc pro-UE, iar Estul priveşte spre Moscova. În Ucraina avem pe lângă un război ideologic între occident versus răsărit şi două războie civile etnice şi religioase. Atât pentru UE cât şi pentru Rusia această „kraină” este o pradă râvnită pentru bogăţiile ei naturale uriaşe: minerale, metale preţioase, petrol, gaze, agricultură etc. De aceea azi, în Euromaidan se împuşcă pe capete agenţii CIA alături de cei UE împotriva agenţilor FSB, conform contraspionajului ucrainean, cu un ambasador al SUA care dirijează în centrul Kievului circulaţia şi trupele paramilitare din gărzile lui Bandera. Un război civil în Ucraina după modelul celui din Siria ar fi dezastruos pentru România, ca şi ţară vecină, un semnal de instabilitate economică şi geopolitică în regiune. Ucraina este o ţară fără tradiţie statală şi azi e sfâşiată la comanda marilor puteri din interese economice şi geo-strategice. Războiul din Ucraina se poate, pe viitor, răspândi şi în România cu ajutorul ideologic al Euromaidanului. Întrebarea se pune: în interesul cui?

Ionuţ Ţene