Duminica a 33-a după Pogorârea Duhului Sfânt (a Vameşului şi a Fariseului) Luca (18, 10-14)

Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând drept, aşa se ruga întru sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, prea desfrânaţi, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.

Duminica Vameşului şi a Fariseului mar­chează în­ce­pu­tul perioadei Tri­o­dului, după numele cărţii li­­turgice care conţine slujbele din timpul Sfântului şi Marelui Post. De altfel, perioada Trio­du­lui durează în total 10 săp­tă­mâni, mai întâi trei săp­tă­mâni de pregătire, apoi cele şap­te săptămâni ale Postului di­naintea praznicului Învierii Dom­nului. Această perioadă de ze­ce săptămâni, care simbo­li­zea­ză întreaga noastră viaţă de stră­danie pe calea mântuirii în Hris­tos, se constituie dintr-o se­rie de slujbe religioase şi ru­gă­ciuni speciale, de post şi în­frâ­nare, de lecturi duhovniceşti şi de exersare a smereniei, ca şi de chemare de a manifesta mai e­vident iubirea noastră faţă de Dum­nezeu şi faţă de semenii noş­tri. Toate aceste elemente stau într-o strânsă legătură u­nul cu altul, căci nu putem face nu­mai unele, iar pe altele să le lă­săm, cu atât mai mult cu cât toa­te aceste elemente se com­ple­­tează şi se determină unul pe altul. De aceea, perioada Sfân­tului şi Marelui Post este a­semănată cu o scară, cu un ur­cuş, în cadrul căruia elemen­te­le menţionate, dimpreună cu mul­te altele, sunt ca nişte trep­te, astfel că pentru a ajunge în vârf trebuie să urcăm fiecare treap­tă, una după alta.

Cine erau vameşii şi fariseii din timpul lui Hristos?

Dată fiind importanţa deo­se­bi­tă a Sfântului şi Marelui Post, a intensităţii lui duhov­ni­ceşti şi a strădaniilor la care sun­tem chemaţi să ne angajăm pe parcursul acestui urcuş, in­tra­­rea în această perioadă spe­ci­a­lă nu se face brusc, nu se fa­ce fără antrenament, de aceea Sfân­ta noastră Biserică a pre­vă­zut o perioadă de trei săp­tă­mâni de pregătire, atât sufle­teas­că, cât şi trupească, pentru a putea porni înarmaţi pe ur­cu­şul postului. Aşa cum orice om, ca­re atunci când are de întreprins o călătorie lungă şi im­por­­tantă, se pregăteşte intens şi din timp, având grijă să nu ui­te ceva din cele strict necesa­re pentru acea călătorie, care alt­fel ar putea fi compromisă, tot aşa fiecare dintre noi, dacă do­rim să ajungem la prăz­nu­i­rea cu folos a Învierii lui Hris­tos, trebuie să ne pregătim cum se cuvine pentru urcuşul du­hov­nicesc al postului. Deci, Du­mi­nica Vameşului şi a Fa­ri­se­u­lui reprezintă începutul pre­gă­ti­rii noastre pentru urcuşul pos­tului, adică momentul când în­cepem să ne înarmăm cu ce­ea ce ne este necesar pentru a­cest urcuş duhovnicesc. Astfel, pri­mul lucru cu care trebuie să ne înarmăm este mesajul pe ca­re ni-l adresează Însuşi Mân­tu­i­torul Iisus Hristos prin pilda ca­re dă numele acestei dumi­nici. Dar oare cine erau fariseii şi cine erau vameşii pe vremea Mân­tuitorului?

Fariseii constituiau o grupa­re de oameni religioşi foarte în­vă­ţaţi, care îşi desfăşurau acti­vi­­tatea în jurul templului şi ca­re se considerau drept cei mai buni cunoscători şi trăitori ai Le­gii lui Moise. Ei se lăudau cu cre­dinţa şi faptele lor bune, ru­gân­du-se adeseori ostentativ pe la colţuri de stradă şi punându-şi saci şi cenuşă pe cap, ca să fie vă­zuţi şi respectaţi de ceilalţi oa­meni. Vameşii erau însă niş­te funcţionari publici, care, aşa cum arată numele lor, per­­­cepeau taxele de vamă, de ce­­le mai multe ori după bunul lor plac, de aceea erau socotiţi ca necinstiţi şi păcătoşi, fiind în ge­­­neral urâţi de toţi semenii lor.

Capitolul al 18-lea din Sfân­ta Evanghelie după Sfântul E­van­­ghelist Luca, în care este is­to­­­risită pilda vameşului şi a fa­­­riseului, începe cu cuvintele: „Şi le spunea o pildă cum trebuie să se roage totdeauna“ (Lc. 18, 1), după care urmează mai întâi pilda judecătorului ne­credincios, care a făcut drep­ta­­te unei văduve, din care re­ţi­nem necesitatea de a insista în ru­găciune. Imediat după a­ceas­tă pildă, Evanghelistul Lu­ca precizează că Mântuitorul S-a adresat „către unii care se cre­deau că sunt drepţi şi pri­veau cu dispreţ pe ceilalţi“ (Lc. 18, 9) şi a spus pilda vameşului şi a fariseului. Din acest context, reţinem că pilda Vame­şu­lui şi a fariseului este menită să ne înveţe cum să ne rugăm tot timpul, iar în al doilea rând, cum trebuie să ne raportăm fa­ţă de semenii noştri, chiar în mo­mentul rugăciunii.

Aroganţa ne ţine departe pe Dumnezeu

La începutul pildei vame­şu­lui şi a fariseului, Mântuitorul pre­cizează că „doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage“ (Lc. 18, 10). Această precizare, de a se sui ca să se roage, nu in­di­­că doar o mişcare fizică, nu doar faptul că acel templu se a­fla pe o colină şi oamenii trebu­ia să se suie spre el, ci indică mai a­les că atunci când ne rugăm tre­buie să ne suim, trebuie să ie­şim din planul vieţii cotidie­ne, din planul vieţii expuse pă­ca­tului şi să ne urcăm, să ne su­im spre a putea sta în faţa lui Dum­nezeu, pentru a ne ruga. Des­pre fariseu, Mântui­torul spu­ne că se ruga în sine zi­când: „Dum­nezeule, Îţi mulţ­u­­mesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpi­tori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciu­ia­lă din toate câte câştig“ (Lc. 18, 11-12). Să reţinem că Mân­tu­i­to­rul nu-l judecă în sine pe a­cest fariseu, ci-l pune doar în con­trast cu semenul său, care era un vameş şi care stătea mai de­parte, adică nu în faţa alta­ru­lui, ca şi fariseul, şi „nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dum­nezeule, fii milostiv mie, pă­­cătosului“ (Lc. 18, 13). După ce ne pune în faţa ochilor du­hov­niceşti atitudinea celor doi oa­meni, în contrast una cu alta, Mân­­tuitorul adaugă: „Zic vouă că acesta s-a coborât mai în­drep­tat la casa sa decât acela. Fi­ind­că oricine se înalţă pe si­ne se va smeri, iar cel ce se sme­reşte pe sine se va înălţa“ (Lc. 18, 14).

Prin atitudinea sa, fariseul se face vinovat atât faţă de Dum­n­ezeu, cât şi faţă de va­meş, respectiv faţă de a­proa­pe­le său. Faţă de Dumnezeu pentru că I se adresa de o manieră a­rogantă, considerând că este vred­nic de laudă chiar în faţa lui Dumnezeu, pentru ceea ce a re­alizat el prin propriile lui for­ţe, iar faţă de semenul său, va­me­şul, pentru că-l socoteşte mai păcătos decât el şi-l tra­tea­ză cu dispreţ. În rugăciunea sa pli­nă de smerenie, vameşul nu se raportează la nimeni, ci numai la Dumnezeu, faţă de care îşi recunoaşte păcatele şi cere mi­lostivirea dumnezeiască. Pe de o parte, vedem mândria şi a­ro­ganţa unuia, care include şi dis­preţul faţă de semeni, iar pe de altă parte, vedem smerenia al­tuia, care solicită milos­ti­vi­rea lui Dumnezeu. Fariseul va fi făcut toate faptele bune pe ca­re le menţionează, dar acele fap­te nu-l îndreptăţeau să crea­dă că el este mai bun decât ori­care dintre semenii săi. Va­me­şul nu se uită la păcatele se­me­­­nilor săi, ci în faţa lui Dum­ne­zeu îşi vede şi mărturiseşte doar păcatele lui, socotindu-se, ca şi Sfântul Apostol Pavel, „cel din­tâi păcătos“ (I Tim. 1, 15). Sfân­tul Ioan Gură de Aur spu­ne că fariseul „a numărat îna­in­tea lui Dumnezeu dreptatea sa, postul său şi plata zeciu­ie­li­lor, celă­lalt însă a grăit cuvin­te­le smere­ni­ei, şi păcatele sale i s-au iertat. Cu toate acestea, Dum­­nezeu n-a ascultat numai cu­vintele acelea, ci s-a uitat în ini­ma din care ieşeau şi, aflând-o smerită şi înfrântă, s-a în­du­rat de dânsul, în a Sa iubire de oameni.

Privind la pilda vameşului şi a fariseului, înţelegem că u­nul din lucrurile importante cu ca­re trebuie să ne înarmăm pen­tru intrarea în perioada pos­tului trebuie să fie ru­gă­ciu­nea, pentru care trebuie să ne ri­dicăm din starea de păcat, să ne prezentăm în faţa lui Dum­nezeu cu inima curată, cu sme­re­nie, fără să ne socotim mai buni decât semenii noştri, ci mai curând socotindu-ne fieca­re dintre noi ca „cel dintâi pă­că­tos“ şi să cerem ca Dum­nezeu să se milostivea­scă de pă­­catele noastre, fiind în­cre­din­ţaţi de cuvintele Mân­tui­to­ru­lui, că „numai cel ce se sme­reş­te pe sine se va înălţa“. Amin! (Pr. prof. dr. Viorel Ioniţă)