Duminica a 34-a după Rusalii (a întoarcerii Fiului risipitor) (Luca 15, 11-32)

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărţit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi, aducând viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l, ca mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Curând vom începe Postul cel Mare, timpul liturgic în care ne vom pregăti pentru întâmpinarea sărbătorii Învierii Domnului. Un timp al aşteptării pentru unii, al întoarcerii pentru alţii, un timp al iubirii care nădăjduieşte, un timp al bunăvoinţei, al bunei-cuviinţe, un timp al regăsirii în iubirea care pe toate le rabdă. Într-una dintre duminicile care precedă Marele Post, Biserica a rânduit să se citească la Sfânta Liturghie una dintre pildele Mântuitorului care exprimă optimismul creştin.

Este vorba de pilda consemnată în Evanghelia după Sfântul Luca în capitolul 15, 11-32. Este cunoscută sub diverse nume, cum ar fi: Pilda celor doi fii, Pilda fiului risipitor, Pilda fiului pierdut, Pilda fiului pocăit, Pilda emancipării prin neascultare, Pilda speranţelor înşelate şi chiar Pilda tatălui risipitor.

Toate denumirile de mai sus sunt valabile, inclusiv cea care vorbeşte de un tată risipitor. Pilda a fost rostită în contextul ebraic, unde toţi locuitorii ştiau în ce condiţii şi când un tată înţelept făcea împărţirea averii sale către fiii săi. De aceea, pe bună dreptate tatăl din sus-numita parabolă părea un tată cu adevărat risipitor. Potrivit cutumelor statornicite încă de pe vremea lui Moise, averea unui părinte era împărţită de către urmaşi, după trecerea la cele veşnice a acestuia. Cu acea ocazie, fiul cel mare primea două treimi din moştenire, iar ceilalţi restul. Cu vremea a apărut şi obiceiul ca tatăl să treacă la împărţirea averii chiar din timpul vieţii sale. Pentru că asemenea gest presupunea anumite riscuri, nu puţine erau sfaturile care-l stimulau pe părinte să-şi ia măsurile de precauţie necesare atunci când gândea la împărţirea averii către descendenţii săi. În acest sens, înţeleptul Iisus Sirah spunea: „Bine este ca fiii tăi să se roage de tine, decât tu să cauţi la mâinile lor. În toate lucrurile tale, fii tu stăpânul şi nu îngădui asupra cinstei tale nici o pată. În ziua sfârşitului zilelor vieţii tale şi la vremea morţii să-ţi împarţi averea“ (Iisus Sirah 33, 26-28).
A pierdut nu numai ce avea, ci a risipit ceva din ceea ce era

Parabola ne spune că unui om bogat, tată a doi fii, într-o zi, fiul cel mic îi cere să-i dea partea sa de moştenire. Fără să ia în considerare sfaturile Înţeleptului şi cutumele sociale, tatăl trece la împărţirea averii către cei doi fii. Păstrează însă uzufructul părţii din averea dată fiului celui mare.

După puţine zile, fiul cel mic a strâns tot ceea ce primise de la tatăl său şi a plecat într-o ţară îndepărtată, unde şi-a risipit averea, trăind în mod nesăbuit (ασωτως), v. 13. Pentru „avere“ în parabolă este folosit cuvântul ουσια, care înseamnă mai degrabă „fiinţă“ decât avere. De aceea latinii au tradus acest cuvânt prin substantia. Prin aceasta se scoate în evidenţă că, departe de familie, tânărul a pierdut nu numai ceea ce avea, ci a risipit chiar ceva din ceea ce era el însuşi.

Cum să nu fie risipitor un asemenea tată? Nu era nesăbuinţă să laşi moştenirea unui fiu uşuratic fiind sigur că o va risipi? A făcut-o pentru că-l iubea realmente, nu posesiv, îl iubea ca un tată, nu ca un stăpân. Intuia chiar perspectiva finală a ambiţiilor tinereşti care-l animau la acel moment pe fiul său mai mic. Cunoştea realmente adevărata înzestrare a fiului său (el îl crescuse, el îl educase). De aceea, acest tată „risipitor“ rămâne personajul central al parabolei. Chiar şi atunci când este absent, tatăl se află oarecum prezent în viaţa fiului care „se emancipase“ în mod nesăbuit. Cu tatăl începe şi sfârşeşte parabola. Cei doi fii, cu personalităţile lor mai mult sau mai puţin marcante, intră în umbră. Tatăl rămâne. El rămâne s-aştepte ca cei doi fii să înţeleagă eficienţa de a fi în interiorul iubirii paterne.
Cei doi fii, imaginea lumii întregi

Luând cunoştinţă de conţinutul parabolei, oricine înţelege că tatăl din parabolă este Dumnezeu, iar cei doi fii simbolizează lumea, toţi oamenii, risipitori sau nerisipitori, ascultători sau neascultători, emancipaţi şi pocăiţi, neemancipaţi şi nepocăiţi, frustraţi şi orgolioşi, sinceri şi smeriţi.

Fiul cel mic a părăsit casa părintească, nu ca un gest de revoltă, dar ca şi cum tatăl şi fratele său n-ar fi existat. Era un mod de comportare care nu făcea cinste nici lui, nici tatălui. Acesta din urmă rămâne privindu-şi fiul plecând, proiectând parcă puterea iubirii paterne spre fiul pornit pe drumul pierzării şi aşteptându-l să-şi vină în fire. Tânărul s-a dus într-o ţară îndepărtată. Acolo s-a lansat în experienţe străine de ceea ce văzuse şi trăise acasă, în forme de comportament neînţelept şi nesănătos. Lipsa de experienţă, curiozităţile superficiale, prieteniile neadevărate, viaţa trăită pe cont propriu, dar fără preocupări serioase l-au făcut să-şi risipească toată zestrea primită de la tatăl său. Tânărul încercase un tip de emancipare nefirească a cărei urmare a fost criza profundă. El a sărăcit, şi-a pierdut averea, redată de text prin cuvântul fiinţă. Aceasta sugerează că lansarea în forme de trai nesăbuit nu duce doar la pierderea a ceea ce deţii în afara ta, ci şi la ceea ce ţine de tine însuţi. În medii străine de cel pentru care ai fost făcut şi în experienţe străine, adică nefireşti, rişti să risipeşti nu numai ceea ce deţii, ci şi ceea ce eşti. Poţi ajunge în situaţia să-ţi pierzi până şi identitatea, propria ta fiinţă, modul de a fi. Şi să te obişnuieşti a trăi aşa. Este cazul atâtor împătimiţi.
Nu te poţi împlini în afara a ceea ce-ţi este firesc

În ţara străină în care tânărul îşi pierduse averea şi-şi risipise fiinţa, adică şi-o făcuse praf, a venit foametea. Tânărul înstărit până deunăzi, decăzut din ceea ce fusese, a ajuns slugă (starea la care ajunge orice decăzut) la alţii. S-a apropiat de unul dintre locuitorii acelei ţări, care nu l-a socotit vrednic să stea la casa lui, ci l-a trimis departe, să păzească porcii.

În gândirea ebraică porcul era considerat animal necurat. Prin urmare, a păzi porcii era una dintre cele mai umilitoare îndeletniciri pentru un evreu, dacă nu cea mai umilitoare. Porcul simboliza necurăţia. Tânărul a ajuns să păzească necurăţiile unui străin. Acolo, în mijlocul necurăţiilor, îl chinuia foamea într-atât, încât ar fi dorit să mănânce până şi din cele care întreţineau vii necurăţiile. Dar nimeni nu-i da. Trebuia să şi le ia singur. Câţi dintre confraţii noştri nu-şi duc traiul în zilele noastre, hrănindu-se cu ceea ce întreţine vii necurăţiile acestui veac?! E suficient să privim anumite creaţii artistice din sălile de spectacole, din cinematografe şi de la televizor, la moravurile socotite normale şi promovate în lumea postmodernă şi vom înţelege cât şi cum, câţi şi cum trăiesc întreţinând şi luând toate măsurile ca necurăţiile să existe şi să crească în intensitate şi numeric. Paza necurăţiei şi dorinţa de a se hrăni din ceea ce o afirmă este limita cea mai de jos a decăderii. Aşa era şi cea la care ajunsese (şi o percepea ca atare) tânărul emancipat de dragostea tatălui. Acesta „se afirmase“ ieşind pur şi simplu afară din rânduiala în care se aflase mai devreme la curtea tatălui său şi pentru care primise o anumită educaţie. Ajunsese la limita cea mai de jos a decăderii, pe marginea pierzării totale. Orice tip de afirmare ieşită din firea lucrurilor, făcută la întâmplare şi lipsită de perspectivă este nesănătoasă. Dacă într-o primă fază creează plăcere, ulterior aduce lipsă, sărăcie şi sărăcire interioară, foame şi sete după normalitate. Aduce umilire. Îl înstrăinează pe om nu numai de mediul până mai ieri firesc, ci şi de el însuşi.

Tipul de emancipare prin încălcarea rânduielii duce la înstrăinare, la alienare. Acest lucru este sugerat de parabolă prin precizarea că fiul cel mic nu s-a dus în vreo localitate apropiată unde şi-ar fi putut afirma personalitatea sau şi-ar fi putut cheltui averea în contacte mai mult sau mai puţin sporadice cu cei de acasă, ci undeva departe, într-o ţară îndepărtată. Într-un ţinut totalmente străin. Omului îi este străin numai tărâmul răului. Spaţiul şi timpul de unde Dumnezeu este absent. Acolo tânărul a crezut că-şi împlineşte speranţele, că-şi afirmă personalitatea, nerealizând că în afara a ceea ce-ţi este firesc, a ceea ce-ţi este cunoscut, nu te poţi nici afirma, nici împlini; te poţi doar pierde, te poţi doar înstrăina prin integrarea în ceea ce nu-ţi este familiar şi, în fapt, nu ţi se potriveşte. Dorinţa de afirmare, setea de împlinire a năzuinţelor nu se realizează prin lansarea în experienţe pentru care n-am fost făcuţi.

Până şi la acel nivel al epuizării cvasitotale a firii fiului, iubirea tatălui, care niciodată nu şi-a părăsit fiul înstrăinat, îşi va arăta puterea ajutându-l pe acesta, pierdut în propria-i înstrăinare, să-şi vină în fire. Acum fiul simte că a greşit din punct de vedere etic (pentru că a încălcat porunca ascultării de părinţi) şi din punct de vedere genetic (dispreţuindu-şi părintele). Simte că a greşit faţă de Dumnezeu şi faţă de tatăl său. Nu Dumnezeu dăduse porunca: „Ascultă pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământ?“
Dumnezeu investeşte iubire în noi. Cum răspundem?

Amintindu-şi de tatăl său, în apropierea căruia şi slugile trăiau mai bine decât el, tânărul ia prompt hotărârea de a se întoarce acasă, să-şi recunoască greşeala faţă de Dumnezeu şi faţă de tatăl său şi să-i ceară acestuia să-i dea „demnitatea de slugă“ pe lângă casa sa. Este momentul în care tânărul nu face pasul de la risipirea de sine la pierderea de sine, ci la revenirea în sine. Numai întors cu gândul la iubirea tatălui său, tânărul începe să-şi revină din pierzarea aducătoare de moarte. A pornit cu curaj şi încredere spre acesta, care-l aştepta şi care, văzându-l, a alergat în întâmpinarea fiului pe care l-a primit cu generozitatea părintelui îndestulat. Porunceşte să fie îmbrăcat, încălţat şi să i se dea în deget inelul demnităţii. Ba mai mult, porunceşte să fie sacrificat viţelul cel gras şi toţi să se veselească pentru că fiul său „a fost mort şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat“.

Tatăl din parabolă confirmă că în Împărăţia cerurilor bucuria întoarcerii unui păcătos nu este mai mică decât bucuria de care se învrednicesc cei buni şi vrednici de laudă. Acest gen de bucurie nu este însă agreat de cei care o condiţionează în funcţie de criteriile lor, şi nu de mila şi generozitatea Stăpânului, nelăsând nici pe alţii să intre în ea, neintrând nici ei. Categoria aceasta de oameni este reprezentată de fiul cel mare. El nu înţelege motivele bucuriei tatălui şi refuză să intre la ospăţul acestuia.

Parabola se încheie cu ieşirea tatălui în întâmpinarea fiului celui mare spre a-i explica acestuia motivul real şi profund pentru care la acel moment şi în acel loc toţi se bucurau. Iubirea acestui părinte, fixată în ceea ce numim subconştientul fiului cel mic, l-a făcut pe acesta să scape de pierzarea totală (după ce se risipise) din cauză că la un moment dat şi pentru o anumită durată de timp nu răspunsese corespunzător iubirii tatălui. Aceeaşi iubire îl ajută acum pe fiul cel mare să nu cadă el însuşi din iubirea cu care a răspuns corespunzător atâţia ani iubirii tatălui şi care l-a păstrat în intimitatea acestuia.

Aceeaşi iubire paternă îl face pe unul dintre fii să redescopere dimensiunea firească a iubirii, iar pe celălalt să nu cadă din iubirea care până la acel moment îl menţinuse în normalitate. Cei doi fii descoperă şi învaţă că tatăl lor (şi Tatăl nostru) nu poate fi parţial, insuficient, şi cu atât mai puţin nedrept în iubire.

Este modul în care Dumnezeu, simbolizat de tatăl din parabolă, „risipeşte“, adică investeşte iubirea Sa. O investeşte în toţi şi în toate cu generozitatea Celui care nu duce lipsă de iubire, aşteptând ca toţi şi toate să reacţioneze iubind corespunzător, de aşa manieră, încât să poată accede la bucuria ospăţului Său final. Important este ca toţi şi toate să fie înăuntrul „casei“ părinteşti.

Este perspectiva pe care această parabolă o dă tuturor acum la începutul Postului Mare. Ne pregăteşte pe toţi să ştim cum şi ce să iubim spre a nu cădea din cauza lipsei de a iubi corect (fiul cel mic), spre a nu cădea din iubirea corectă (fiul cel mare), dar mai ales spre a ne regăsi pe noi înşine, spre a ne reveni în fire din multele, diversele, firavele şi frecventele forme de iubiri nepotrivite pentru noi, fiii mai mari sau mai mici ai aceluiaşi Tată.

Sursa: Ziarul Lumina