Interviu cu arhitectul Emilian Mihăilescu, supraviețuitor al lotului “Rugul Aprins”

În exclusivitate pentru ZIUAnews, fostul deținut politic Emilian Mihăilescu destăinuie episoade ale calvarului său • Arhitectul a fost membru al lotului “Rugul Aprins”, un grup arestat în 1958, din care făceau parte piloni ai intelectualității și ai credinței neamului, precum Daniil Sandu Tudor, Arsenie Papacioc, Benedict Ghiuș, Roman Braga, Sofian Boghiu sau Vasile Voiculescu

Daniil Sandu Tudor la arestareNoul val de arestări bolșevice, declanșat de autoritățile comuniste în 1958, a avut o dublă menire strategică din perspectiva inițiatorilor săi: să frângă și ultima fărâmă de rezistență intelectuală și spirituală a celor care supraviețuiseră prigoanei bolșevice de la sfârșitul anilor ’40, respectiv începutul anilor ’50; și, în al doilea rând, să semene teroarea în rândul intelectualilor tineri, aceia care ar fi putut să se inspire din măreția morală a recenților martiri.

Emilian Mihăilescu, pe atunci student la arhitectură, este evident un exemplu din cea de-a doua categorie. În raportul său, în baza căruia s-a deschis procesul tânărului arestat, locotenentul-anchetator Cenușă consemna că „banditul” se face vinovat de „intensă activitate contrarevoluționară.” În fapt, ceea ce făcuse viitorul deținut politic, nu fusese decât să audieze, ce-i drept cu evlavie, prelegerile întru ortodoxie și neam ale monahului Daniil Sandu Tudor (foto), cel care predica, între altele, că: „Iubirea faţă de aproapele este o revărsare şi semnul câştigării adevăratei iubiri de Dumnezeu.”

După un incredibil periplu, timp de 5 ani, prin mai multe temnițe comuniste, Emilian Mihăilescu a fost eliberat. Între timp, în 1962, nestrămutatul Daniil fusese ucis cu bestialitate de gardienii de la Aiud.

Rep: Cum ați resimțit primii ani ai regimului comunist?

Emilian Mihăilescu: Eu mă număr printre cei care au trăit comunismul de la A la Z. I-am auzit propaganda mincinoasă – în ’42 – ’44 – și am văzut cum și-a instalat teroarea, asemeni unei caracatițe. Țin minte nenorocirile pe care armata sovietică le-a săvârșit prin țară… Vedeți, eu m-am născut în ’35 și, ca atare, pot să fac comparația cu burghezia de dinainte de război. Pe atunci, femeile erau elegante și frumoase, iar bărbații erau niște adevărați gentlemeni. Comunismul a spulberat totul, a nimicit lumea aceea frumoasă. Văzând cruda realitate – care era departe de ce ni se povestea, în visele de stânga, despre Uniunea Sovietică – am căpătat de tânăr o puternică aversiune față de limba rusă și față de defilările comuniste. Ne scoteau ca pe niște animale pe străzi și ne țineau acolo ore în șir, obosiți și înfometați, până ne venea rândul. Nu mai știam ce să fac ca să o întind de la defilări… Zilele de 1 mai, 23 august și 7 noiembrie erau groaznice.

“De mic am fost sânge rău!”

Arhitect Emilian Mihailescu – Rugul Aprins – Ziua News – Marturisitorii RoChiar și la școală am avut probleme. Când erau sărbători muncitorești, se lipeau afișe cu portretele “marilor dascăli” pe zidurile liceului. Eu am terminat liceul bucureștean “Titu Maiorescu”, care acum poartă numele de “Ion Luca Caragiale” – cred că bietul Caragiale ar râde cu poftă dacă ar auzi că el a devenit liceu de informatică… Mă puneam cu spatele la perete și găuream cu degetele ochii portretelor. Vă dați seama că urmau scandaluri și ședințe. De mic am fost sânge rău! Din copilăria mea, țin minte atmosfera minunată a sărbătorilor religioase pe care le serbam în familie: cinele lungi și îmbelșugate, jocurile de cărți, dansurile, glumele și râsetele invitaților. Comunismul a adus o altă lume, o lume pestriță a terorii, care nu mai avea nimic sfânt. Dispăruse atmosfera de la Capșa și de la Ateneu. Doar trăiam în Epoca de Aur, ne avântam pe cele mai înalte culmi… Din zi în zi era mai rău.

Rep: Cum a fost la sfârșitul anilor ’40, când au început marile arestări?

În ’47, am resimțit plecarea Regelui ca pe o lovitură cumplită, ca și mulți dintre românii conștienți. Când au început valurile de arestări, am avut veri prin alianță – țărăniști sau liberali – care au fost trimiși la Canal. Cruzimea arestărilor din ’49 – ’51 a fost fără precedent. Nici în Italia lui Mussolini n-au fost încarcerați elevi sau copii, așa cum a făcut nenorocitul de Gheorghiu-Dej. Cel mai tânăr reținut avea 12 ani și era băiatul unui sculptor transilvănean. Păi cum să arestezi un puști de 12 ani?! Îi tragi două palme și îl omori… S-au făcut arestări în toate liceele mari ale țării, după un plan prestabilit. Vă imaginați teroarea stârnită de încarcerarea unor copii? De la mine din clasă a fost arestat Demi Lecca, fiu de boier moldovean din Bacău, Radu Miclescu – din familia Micleștilor – și Ion Varlam, care se înrudea cu generalul Radu Rosetti. Tot atunci au închis-o și pe Marion Cantacuzino.

“Și pe lumea cealaltă l-aș scuipa între ochi pe Gheorghiu-Dej!”

Aceste acțiuni m-au scârbit. Regimul voia să înfricoșeze lumea, să stăm obedienți, să scandăm lozincile: “Stalin și poporul rus, libertate ne-au adus”, “Gheorghiu-Dej luptător pentru pace și popor”, “Ana Luca și cu Dej bagă spaima în burghezi”. Le țin minte și pe lumea cealaltă și, dacă o să-l întâlnesc pe Gheorghiu-Dej, o să i le scuip între ochi. Nu Ceaușescu a fost cel mai mare criminal, el a găsit deja terenul curățat și a săvârșit crimele lui, suficiente. Însă Gheorghiu-Dej a fost o bestie. El a făcut marile arestări și se poate “lăuda” în fața lui Dumnezeu cu nimicirea elitelor noastre.

Rep: În ce a constat prigoana pe care comuniștii au lansat-o împotriva cultelor religioase?

Tot la sfârșitul anilor ’40, regimul a demarat operațiunea de lichidare a cultelor și a bisericilor. Cea dintâi s-a prăbușit Biserica Greco-Catolică, în perioada ’48-’49, când a fost desființată cu o brutalitate de neînchipuit. Toți episcopii au fost azvârliți la “răcoare”, împreună cu preoții de rând. Mulți au murit la Sighet, sau prin alte temnițe. Slujbele greco-catolice mai erau, încă, oficiate, clandestin, de preoții mai îndrăzneți. La rândul ei, Biserica Ortodoxă și-a ocrotit cu mare grijă episcopii. Să nu vă imaginați că în pușcăriile comuniste a fost închis vreun episcop ortodox… Când ai burdihan, ceafă groasă și gușă nu te riști să le pierzi, așa, mâncând zeamă goală… În schimb, Securitatea i-a arestat degrabă pe toți acei preoți ortodocși care reprezentau exemple de credință și moralitate. Mănăstirea de la Vladimirești a fost închisă prima, în ’55, când au fost arestați părintele duhovnic Ioan Iovan și maica Veronica. Le-au arestat și pe măicuțele legionare.

Pe urmă a fost atacată Biserica Catolică. Comuniștilor nu le conveneau catolicii și greco-catolicii, pentru că țineau de Roma. Nu se putea ca într-un stat în care partidul era singurul deținător al adevărului – și ținea enorm la dogma lui de lemn – să aibă un concurent într-o dogmă spirituală, creștină. Asta ar fi reprezentat o gravă sfidare.

Lupta împotriva ortodoxiei și-a atins apogeul în ’59, când au fost închise mănăstirile. Atunci s-a dat decretul 411, care îi punea pe preoții ortodocși cu botul pe labe: erau ori ascultați și hăituiți, ori azvârliți la mititica. Lotul meu – “Rugul Aprins” – a fost curățat încă din ’58, pentru că era format din preoți cultivați, oameni cu har și cu spiritualitate care emana. În jurul lor se adunau intelectuali de seamă și atât de mulți studenți, încât securiștii ar fi putut face un lot uriaș, dacă doreau. Dar ținta Securității au fost preoții bătrâni…

Rep: Cum ați ajuns să luați parte la întâlnirile “Rugului Aprins”?

Din ’53, am urmat cursurile Facultății de Arhitectură. Am avut norocul că fiu coleg cu George Văsâi, un băiat care ducea o viață spirituală profundă. Părinții îi dăduseră o educație aleasă și îl purtau în fiecare an pe la mănăstiri. El le-a cunoscut pe toate marile fețe bisericești ortodoxe. Tatăl lui era negustor și făcea danii. Dragul de George nu era numai un mistic, ci și un bun arhitect, care desena și picta foarte frumos. Împreună am organizat numeroase audiții de muzică clasică, în ’53 – ’54, chiar în incinta Facultății de Arhitectură. El își aducea plăcile – Haydn, Beethoven, Mozart s.a.m.d – iar eu veneam cu patefonul, pe care îl țineam în boxă. Eram coleg cu Marius Pop – un mare cunoscător de jazz – care obișnuia să ne cânte la pian. În vremurile acelea negre, Facultatea de Arhitectură reușea să fie o altă lume, o lume care își menținea frumusețea și delicatețea.

PARINTELE Arsenie Papacioc la tinerete si la batranete

Arsenie Papacioc la arestareCu gruparea “Rugul Aprins” am luat contact în vara lui ’56, când George ne-a invitat într-o excursie. Așa am ajuns la Mănăstirea Slatina, ctitorirea lui Alexandru Lăpușneanu, unde l-am întâlnit pe părintele Arsenie Papacioc, un om hărăzit cu o privire pătrunzătoare, care m-a impresionat extraordinar.

Era de o bunătate angelică. Cât am stat acolo, am participat la toate slujbele. La miezul nopții, ne trezea un frate călugăr și ne chema la biserică, să luăm parte la slujba de noapte. Era minunată! Și acum mă emoționez când îmi amintesc flăcările lumânărilor, care pâlpâiau ici-colo, în întunericul de pretutindeni…

“Starețul Daniil, cea mai luminoasă figură pe care am întâlnit-o”

După vreo zece zile, călugării ne-au dat niște merinde și am plecat mai departe. Am ajuns la Schitul Rarău, acolo unde l-am, cunoscut pe părintele Daniil, omul de care nu ne-am mai putut despărți.

CZC-1933_Schit_Rarau_cu_Blanaru_FlamuraEl a fost cea mai luminoasă figură pe care am întâlnit-o. Avea să fie contradictorie, în sensul că era un adept al disciplinei riguroase. Spunea: “Dumnezeu nu vrea căldicei. Dumnezeu vă vrea!”. Duminica, bisericuța Schitului se umplea de țărani care urcau muntele pentru a-i asculta cuvântul. Părintele ținea niște predici extraordinare… îi curgeau lacrimile șiroaie când le vorbea oamenilor. Diminețile le petreceam împreună, în fața cămăruței lui, care era plină de cărți. Era un intelectual desăvârșit și discutam ore în șir literatură, filosofie și patristică. Deși ura “patria sovietică”, era îndrăgostit de misticii ruși – îl admira pe Nikolai Berdiaev – și discuțiile erau foarte captivante. Ne provoca permanent. După-amiezile îi ajutam pe călugări să strângă fânul, să-l întoarcă, iar serile mâncam laolaltă cu frații, la trapeză. A fost atât de frumos, încât am uitat să plecăm. Facultatea începuse și la Rarău ningea deja, iar eu eram încălțat în ghete de baschet. Așa că ne-am întors la București și am căutat cu toții o modalitate de a ne motiva absențele fiindcă, pe vremea aceea, era drastic cu absențele.

“Scria până și în altar”

Întâlnirea cu părintele Daniil a fost cea mai înălțătoare experiență pe care am avut-o. El fusese directorul publicației “Credința”, ziar de spiritualitate care a militat atât împotriva fascismului, cât și a comunismului, pentru că părintele nu a înghițit niciodată totalitarismul. Provenea dintr-o familie bună, cu situație, iar tatăl lui a lucrat pe la Înalta Curte de Casație și de Justiție. În tinerețe, Daniil purta la subraț ultimele romane și era considerat un dandy al Căii Victoriei. Citea permanent și avea mania de a scrie. Mai târziu, când a intrat în călugărie, scria până și în altar. Era un poet mistic, ca și medicul Vasile Voiculescu. Acest om fermecător – părintele Daniil – ne recomanda diverși preoți cu har la care noi mergeam să ne spovedim.

Rep: Cu ce personalități ale “Rugului Aprins” ați mai intrat în contact?

Benedict Ghius la arestareL-am întâlnit și pe Benedict Ghiuş, care era ocrotit de patriarh și hulit de Sinod. Era un cărturar fin – își luase doctoratul la Strasbourg – și avea o figură delicată, occidentală. Emana grație… Să știți că, din punctul meu de vedere, patriarhul Justinian Marina a avut și un rol benefic. La un moment dat, el s-a certat cu Gheorghiu-Dej și s-a retras la mănăstire, unde l-a oploșit pe Andrei Scrima, cel despre care Andrei Pleșu a scris că avea un aer occidental și distins.

Bartolomeu Anania si mama saMulțumită lui Justinian Marina, o mulțime de personalități au fost oploșite la Patriarhie. Acolo, la bibliotecă, l-am întâlnit pe Bartolomeu Anania care scria poezii și piese de teatru în versuri. Era ocrotit, deși fusese în Frățiile de Cruce, iar patriarhul știa asta. Bartolomeu Anania era un meloman desăvârșit, care avea strânse legături cu toți marii dirijori. Un american îi adusese un magnetofon și el mergea la concerte și imprima muzică simfonică. Țin minte că avea o bibliotecă enormă, ale cărei rafturi erau pline cu benzi. Am fost la el cu mai mulți colegi și am ascultat colinde și muzică simfonică.

“Predicile părintelui Sofian Boghiu te atingeau în străfundul sufletului”

Ne duceam până la marginea Bucureștiului, la Mănăstirea Plumbuita, unde ne aștepta starețul Sofian Boghiu, un bătrân impresionant, cu o barbă lungă și căruntă (foto).

Parintele Sofian Boghiu

Sofian Boghiu la arestareUrmase școala de bele-arte – la fel ca Arsenie Boca – și fusese un iscusit pictor de biserici. Predicile starețului erau minunate, te atingeau până în străfundul sufletului. Din când în când, părintele Daniil cobora de la Rarău și venea la București, unde avea mulți prieteni. Ne continuam lecțiile de inițiere duhovnicească. Toate aberațiile care ni s-au imputat mai târziu la proces – cum că am fi discutat posturile străine dușmănoase și am fi pus la cale conspirații împotriva regimului – sunt “floricele” ale Securității. Noi ne ocupam de niște chestii profunde… De exemplu, la Rarău, am discutat multă literatură, fiindcă Daniil era un desăvârșit cunoscător al cărților.

Părintele avea o personalitate complexă. A stat o perioadă pe muntele Athos, de unde s-a întors cu Rugăciunea Inimii. În anii în care a condus ziarul “Credința”, el avea o avionetă sport la bordul căreia făcea câte un tur, în fiecare dimineață, apoi își lua mașina și se ducea la redacție. Într-o bună zi, avioneta s-a prăbușit, din pricina unei defecțiuni tehnice. Uluitor e că părintele a scăpat nevătămat… și-a mușcat puțin limba! Păi, cum vine asta, să cazi cu avionul – chiar de la 10-20 de metri – și doar să îți muști limba?! Îl iubea Dumnezeu… Am auzit că, în timpul războiului, deoarece Daniil a fost un ofițer de marină sever, un subaltern – pe care îl pedepsise pentru indisciplină – a vrut să-l împuște. Chiar în noaptea în care urma să aibă loc crima – dovadă că o forță invizibilă îl veghea din tării – părintele și-a mutat patul pe celălalt perete al cămăruței în care dormea. Gestul acesta providențial i-a salvat viața, căci glonțul care îi era adresat și-a ratat ținta, iar Daniil și-a continuat destinul de apărător al credinței autentice.

El a murit în închisoarea de la Aiud, în ’62, ca un martir de care Biserica Ortodoxă a uitat. Ori, părintele Daniil a murit pentru credință! Eu l-am văzut la zeghe și îmi amintesc cum vorbea cu caraliii. “Hai bă, popă, mai repede! Mișcă!” îl hăituiau torționarii care îl împingeau și îi aruncau ochelarii. Iar el le răspundea cu demnitate: “Te rog să vorbești frumos cu mine. Puteam să îți fiu bunic!”. I-a înfruntat întotdeauna, dom’le, până la moarte, chiar dacă Securitatea i-a băgat un turnător în celulă. Daniil a fost un om dârz, un exemplu din toate punctele de vedere.

Serban Mironescu la arestareMai multe dintre întrunirile “Rugului Aprins” aveau loc în locuința lui Alexandru “Codin” Mironescu, care era profesor universitar de fizică și chimie, cu doctorat în Franța și Germania. George Văsâi ne anunța când erau întâlnirile. El i-a cunoscut pe toți acești mari preoți. Când eram în anul trei de facultate, părinții lui au divorțat, au vândut totul și i-au cumpărat un apartament micuț. Apoi – să vedeți ce oameni pătrunși de credință! – s-au retras la mănăstire: tatăl s-a dus la Slatina și mama la Văratec. Îl iubeam și îl stimam pe George pentru aura lui, pentru felul lui de a fi. La Rarău l-am cunoscut și pe Șerban Mironescu (foto) (n. red. – fiul lui Codin Mironescu), un băiat excepțional, care studia greaca și latina. Păi, în ’56 avea nevoie partidul de greacă și de latină? De Platon, Aristotel, Sofocle și Cicero? Societatea comunistă defila din treaptă în treaptă spre victoria finală.

Rep: Cum ați fost arestat?

În vara lui ’58 am plecat pe munte, în Piatra Craiului, împreună cu niște foști colegi de liceu. La întoarcere mi-am găsit tatăl disperat, tremura și era alb la față. Mi-a spus că mă căutase Securitatea și că agenții dăduseră buzna chiar zilele trecute, după miezul nopții. I-au pus lanterna în ochi fratelui meu mai mic și l-au legitimat ca să se asigure că nu eram eu. Tata mi-a dat niște bani și m-a sfătuit să fug. Așa am ajuns la mare, la tabăra de corturi a Arhitecturii. La un moment dat, un coleg a intrat în cort și mi-a spus să ies pe plajă, fiindcă mă căuta un domn. Prima mea intenție a fost să smulg țărușii și să fug prin spate, dar, din fericire, am tras cu ochiul și am văzut că cel care mă căuta era fratele unei cumnate a tatălui meu, care lucra ca topograf. Venise să îmi aducă niște bani. Sărmanul fusese în marina regală, iar comuniștii îl dăduseră afară. Chiar și astăzi, când mă întâlnescu cu puținii martori ai întâmplării, ne amintim cum ărima mea intenție a fost să o rup la fugăprin pânza cortului… Până la urmă, o perioadă m-am ascuns în țară.

“Mi-au pus ochelarii și m-au dus la Malmaison”

Malmaison – IprochimÎn septembrie ’58, m-am întors la București fiindcă începuse facultatea și eu nu voiam să o pierd, ca un guguștiuc. Securiștii au venit și m-au arestat în ziua mare, chiar în parcul de lângă Arhitectură. Deoarece îmi lăsasem buletinul la bibliotecă, agenții m-au însoțit până acolo, fără să intre în clădire. Atunci m-a fulgerat ideea să fug, dar m-am temut că gestul meu ar fi atras represiuni asupra familiei și m-am hotărât să îi urmez liniștit.

M-au urcat în mașină, mi-au pus ochelari de tablă și m-au dus la Malmaison. Pe urmă a început ancheta. Către sfârșit, arestul s-a mutat în beciurile Securității din Calea Rahova. Eu am fost ultimul arestat din lotul “Rugul Aprins”, așa că îmi dădeau să citesc fragmente dintr-un dosar deja încheiat. Înaintea mea îl arestaseră pe scriitorul Vasile Voiculescu – el ar fi putut fi ridicat și în lotul Noica, deoarece era foarte cunoscut și acolo. Numai că lotul Noica a venit mai târziu, iar torționarii l-au târât pe sărmanul Voiculescu, bătrân și bolnav, să fie martor acolo.

Rep: Care au fost acuzațiile securiștilor?

Principala acuzație a fost că am participat la reuniunile grupării cunoscute sub denumirea de “Rugul Aprins”. Spiritualitatea călugărilor îi zgândărea pe comuniști, din pricina aceasta au desființat mănăstirile. Călugării “pătați” au fost azvârliți în pușcării, iar ceilalți au fost siliți să presteze prin fabrici și uzine, ca să ridice nivelul de trai al clasei muncitoare.

Anchetarea mea a durat cam o lună și, ca să mă dezechilibreze, îmi arătau fragmente din declarații și articole anticomuniste din “Credința”. Se purtau brutal. Spuneau: “Ai intrat în facultate, banditule, te-ai strecurat și ai furat locul altora care meritau!”. Ca să vedeți ce mentalitate absurdă. M-au bătut cu pumnii și cu palmele, dar nu m-au pus la rangă sau la rotisor. Eu jucam rolul unui om ușor tâmpit, care nu prea înțelegea ce i se imputa. Tehnica anchetatorului era să te acuzi de unul singur. Mă întreba dacă am comentat posturile străine, dacă am vorbit despre revoluția din Ungaria. Mă înjura încontinuu – “paștele mă-tii” și “Dumnezeu’ mă-tii”. Până într-o zi când nu am mai putut răbda și i-am spus: “Vă rog să nu mă mai înjurați de mamă. Pentru mine mama e un lucru sfânt!” și atunci a urmat cea mai cruntă bumbăceală: m-au izbit cu pumnii, palmele și picioarele. La final, anchetatorul m-a anunțat că judecătorul îmi va da cinci ani de închisoare și mi-a spus că, dacă fac pe nebunul, îmi va dubla personal pedeapsa.

Rep: Așadar… anchetatorii Securității erau principalii călăi?

Să ne înțelegem: torționarii din închisori au avut rolul lor criminal, dar – să nu ne facem că uităm! -, anchetatorii Securității au reprezentat adevăratul braț armat al partidului. Securitatea le “educa” pe toate scursorile care deveneau peste noapte comandanți de penitenciare, gardieni și paznici. I-a învățat pe acești cretinoizi aduși de la marginile societății că noi suntem “dușmanii poporului”, “bandiți” și “inamici ai clasei muncitoare”. Îi asmuțea în permanență. Ei erau oricum o șleahtă de haimanale fără căpătâi și carte, iar securiștii i-au dresat ca pe niște dulăi de pază. Dacă băteau și torturau un om până când îl omorau, torționarii nu aveau nicio problemă. Erau convinși că doctrina îi acoperea “moral”. Urmarea? Aceste bestii au crezut că pot omorî sute de mii de oameni având conștiința că au făcut curățenie, că au servit clasa muncitoare! Ei nu simt nici acum rușinea, pentru că niciodată nu au putut gândi altfel! În ochii lor noi nu mai eram oameni, eram socotiți suboameni, dușmani și promotori ai imperialismului.

“Securiștii, cele mai mari bestii!”

Toată pușcăria am fost tratat așa: “Bă banditule!” Culmea e că ei aveau pretenția ca eu să le răspund: “Să trăiți!” N-am făcut-o niciodată! Prima oară când am intrat la Malmaison, la cercetări, anchetatorul m-a dat afară din birou de câteva ori fiindcă mă aducea caraliul, iar eu spuneam, simplu: “Bună ziua!” “Ieși în pizda mă-tii afară! Nu știi cum se intră într-un birou?!”, răcnea el. Am făcut pe nebunul și am refuzat permanent să le răspund cu “să trăiți”. Ar fi fost cea mai gravă umilință pentru mine. Păi, tu te comporți ca un nemernic și eu să îți răspund respectuos și să îți urez o viață lungă?!

Inchisoarea JilavaChiar și mai târziu, când m-au trimis la Jilava, am refuzat în mod constant să fac asta. M-au băgat la izolare și rosteam apelul simplu, fără formula finală: “Camera patru de izolare face apelul de dimineață cu un singur deținut.” Dacă se vrea cu adevărat, nu este greu să-i tragi la răspundere pe anchetatorii Securității. E foarte simplu. Iei dosarele din raft și le găsești numele. Cele mai mari bestii au fost acești securiști care au trimis oameni nevinovați la pușcărie, tortură și moarte. În cazul “Rugului Aprins”, securistul care conducea cercetările a fost un călău, Enoiu. Criminalul ăsta le spunea celorlalți ce să facă, cum să mai strângă șurubul și unde să insiste. Enoiu a murit și nu a mai dat socoteală în lumea aceasta. După anchetă, a urmat procesul “Rugului Aprins”. Un simulacru de proces…

“Am păstrat mereu vie icoana părinților “Rugului Aprins”. I-am iubit și îi iubesc pe toți foștii mei camarazi de suferință…”

Rep: Cum s-a desfășurat procesul “Rugului Aprins”?

Emilian Mihăilescu: Am fost 16 condamnați, iar procesul s-a derulat în grabă, cu ușile închise. La un moment dat, procurorii ne-au spus: “Avem o pauză de 5 minute. Acum aveți dreptul să luați contact cu avocații.” Ce batjocură, dom’le! Ordinarii râdeau de nenorocirea noastră și se făceau că ne respectă drepturile! Apoi, ne-au citit acuzațiile – toate aberațiile scrise de securiști – și eu am fost condamnat la 5 ani de muncă silnică, așa cum mă anunțase anchetatorul care m-a caftit. Cu toții am primit muncă silnică, dar preoții au luat și ani grei de pușcărie. Verdictul era deja bătut în cuie, iar judecătorul era o altă curea de transmisie, care nu avea niciun rol. Cu toții erau aduși acolo de decor și erau puși să mimeze actul de justiție. Nu ni s-a dat posibilitatea de a aduce martori, iar recursul s-a judecat în lipsa noastră. După proces, am fost trimis la Jilava. Verdictul final l-am aflat chiar în celulă, de la un caraliu care m-a chemat la vizetă și m-a pus să semnez că am luat act de sentință. Atunci am avut un șoc extraordinar… Deși nu mă făceam vinovat de nimic, eram condamnat la cinci ani de temniță și muncă forțată! Cu toate acestea, vă mărturisesc că nu mi-am regretat niciodată anii de zeghe, deoarece, în spatele gratiilor, am avut privilegiul să întâlnesc niște oameni minunați, care au reprezentat adevărate exemple pentru mine. Totodată, am păstrat mereu vie icoana părinților “Rugului Aprins”. I-am iubit și îi iubesc pe toți foștii mei camarazi de suferință…

Rep: Povestiți-mi despre perioada petrecută la Jilava…

Intrare-fortul-13-Jilava foto Vlad CiupeNu cred că a existat pe lume o pușcărie mai îngrozitoare… E sub pământ și e plină de igrasie, umezeală și mizerie. Acolo am stat 6 luni. Am făcut și cinci zile de izolare groaznică. Un camarad mai bătrân voia să-și coasă ceva și m-a rugat să-i dau obiala mea, ca să-și tragă niște ață. Îi era frică să o folosească pe a lui, așa că i-am oferit-o. Eram tânăr și nu m-am temut să risc. Caraliul care ne supraveghea prin ocheanul ușii – nici nu l-am fi putut auzi, fiindcă purta papuci de pâslă – a dat buzna în celulă și ne-a luat la întrebări. Am înțeles că deținutul bătrân era înfricoșat și am recunoscut că obiala cu pricina este a mea. Mai întâi m-au scos la bătaie și apoi mi-au dat cinci zile de izolare. Norocul meu a fost că eram împreună cu alți deținuți, altfel aș fi murit acolo. Se întâmpla în februarie și era un ger îngrozitor. Stăteam îngrămădiți, dar tot ne clănțăneau dinții.

Caraliii ne-au dat o rogojină amărâtă, iar spațiul de detenție era un fost veceu, pe un coridor unde se făcea un curent extraordinar. Lângă noi, se afla stativul în care fuseseră găurile de veceu. Ne acopeream cu aceeași pătură și ne întorceam toți odată, ca la comandă, din lipsă de spațiu și din pricina frigului înțepător. În celulă picura, iar pe jos erau băltoci. Am ieșit de acolo atât de răcit, încât am crezut că n-o s-o mai duc mult… Apoi a venit o comisie care avea rolul să decidă ce deținuți sunt apți de muncă. La început, ne-am făcut iluzii, gândind că ne va fi mai ușor în aer liber, într-un lagăr de muncă. Speranțele erau, însă, deșarte… Așa am aflat că, dacă de la celulă mai puteai să scapi cu viață, când te trimiteau în lagărele de muncă îți apărea un mare semn de întrebare deasupra creștetului.

Citeste mai mult pe: Mărturisitorii.ro