Mă aflam la New York când am primit vestea că Mircea Cornişteanu, directorul general al Teatrului Naţional din Craiova, se află la vânătoare de regizori americani! Şi ceea ce a reuşit el, e în spiritul minunilor acestui teatru “de provincie”, care, mai ales prin Festivalul Shakespeare, a devenit Capitala teatrului românesc, dar şi un focar cultural al Europei, un reper în ceea ce înseamnă ambiţia la români. Ţara e în cârje, dar oltenii de la Craiova se dovedesc evreii noştri, drepţi, verticali, model pentru mişcarea artistică din România, şubredă, dar gemând după o soartă mai bună!

Ce a reuşit Mircea Cornişteanu, cu farmecul lui de nestăvilit? Ceva ce se poate greu imagina: i-a adus la Craiova pe faimoşii regizori americani Robert Wilson şi Peter Schneider. Primul montează Rinocerii, deja a pus bazele spectacolului, ale cărui repetiţii finale vor avea loc în luna iunie. Mircea Cornişteanu mi-a arătat caietul de regie al lui Wilson, mi-a relatat cum se desfăşoară montarea, cum faimosul regizor, însoţit de trupa sa internaţională, porneşte la treabă cu toate motoarele deodată, tot ce înseamnă angrenaj tehnic şi structură, urmând ca în vară să facă repetiţiile cu text. Şi-a ales actorii după câteva probe comune. Nu şi-a impus nici o vedetă din altă parte. A acceptat şi a recunoscut valoarea actorilor craioveni. M-a bucurat nespus când am aflat că în rolul lui Beranger l-a ales pe Valentin Mihali, un actor pe care l-am descoperit în filmul Sper să ne mai vedem (1985) şi pe care l-am urmărit realizând varii roluri, mereu remarcabil, constant, cu o carieră demnă de invidiat.

La fel de exact este şi în rolul oferit de Peter Schneider, care şi-a terminat spectacolul, a cărui premieră a avut loc pe 1 februarie. El a venit cu un greu al teatrului american, Lenford Wilson (1937 – 2011), faimos dramaturg format la teatrul La MaMA, alături de Edward Albee şi Sam Shepard. Mi-a vorbit despre el însăşi Ellen Stewart, fondatoarea acestui miraculos teatru Of Of Broadway, unde şi-a facut numele şi Andrei Şerban, unde au lucrat şi Liviu Ciulei şi alţi artişti români, ca scenografii Miruna şi Radu Boruzescu.
Din capul locului trebuie spus că Lanford Wilson a fost un renumit homosexual, iar în America homosexualii au succes deplin. În arta plastică, de pildă, vârf de lance pentru ceea ce înseamnă revoluţia pop art a fost un homosexual, celebrul Andy Warhol. Evident, Lanford l-a cunoscut pe Warhol, amândoi au avut succes deplin, inclusiv pe Broadway. De pildă, piesa The Hot L Baltimore (1973), aleasă de Schneider pentru a o monta la Craiova, a fost un succes fantastic, având aproape 1 700 de reprezentaţii. Numele lui Peter Schneider le este cunoscut multora din sfera unui sport aparte, fiindcă el a fost campion mondial de bridge, dar mie mi-este cunoscut din lumea filmului de animaţie, el fiind timp de 17 ani animator şi preşedinte al Studiourilor Disney, producând peste 50 de filme, printre care şi The Lion King (1994), după care, avându-l pe Schneider ca producer, Julie Taymor a realizat un musical, care se joacă fără întrerupere pe Broadway (în vecinătatea lui Times Square) din 1997, cu un box-office record, peste 45 milioane de spectatori şi încasări de peste 6 bilioane de dolari!

Mă aşteptam ca Schneider să facă şi din The Hot L Baltimore un musical, dar uitasem că românii nu au actori pentru acest gen. Şi Schneider s-a adaptat, a făcut un spectacol realist, cum rar se mai vede la noi. Trebuie spus că filmul şi teatrul american ţin loc de şcoală. Au un mare rol educativ, de aceea accentul principal se pune pe text, pe respectarea lui cu stricteţe. Am văzut la New York montat tot Shakespeare, dar în nici un spectacol nu era amputat textul, cum se întâmplă la noi, unde The Tempest, de pildă, devine O furtună. Sau Twelfth Night; or, What You Will, Noaptea de la spartul târgului. Un renumit regizor, Daniel Sullivan, specializat în montări Shakespeare, mi-a spus că “oamenii vor să înveţe de la Shakespeare, nu de la mine. El e profesorul, nu eu, să-i dau lui lecţii. Regizorul trebuie să slujească textul, nu invers”.

În America există această tradiţie de mare respect pentru text. În sălile de cinema, la fel, textul se aude perfect. Banda sonoră e impecabilă, se aude fiecare şoaptă, nu ca la noi, unde 50 la sută din text nu se aude. Şi ne mai mirăm că filmul românesc nu are spectatori! Ce să înveţe spectatorii de la nişte cineşti imberbi, care îşi scriu numai ei scenariile, n-ar invita un scriitor cu care să colaboreze, regulă absolută în filmul american.

Aşa a procedat şi Peter Schneider cu piesa lui Lanford Wilson, a făcut ca textul să triumfe. În acest fel, au triumfat şi personajele, fiecare cu povestea lui, au triumfat şi relaţiile dintre ele, inclusiv lumea pe care o descriu. În piesă este vorba, cum scrie chiar Schneider, despre o lume marginală: “Trei prostituate. Doi funcţionari de birou obosiţi şi şeful lor dispeptic. Nişte locatari în vârstă, unul capricios, alta resemnată. Un tânăr plictisitor în căutarea unui bunic dispărut. Şi o lesbiană intrigantă şi nefericitul ei frate”. O lume din tot felul de marginalizaţi ai soartei, în care prostituatele sunt cele mai pline de visuri şi sfaturi. Limbajul este pitoresc, un limbaj al străzii şi al emigranţilor, al celor care vin şi pleacă, fiindcă aşa e America, aşa e lumea, ca un aeroport, ca un hotel. Avem ecouri din filmele cu mafia, cu pionierii Lumii Noi, dar şi din piesele lui Williams, ca Un tramvai numit dorinţă. Decorul prezintă holul unui hotel, iar prin intrarea pe uşa rabatabilă păşesc şi spectatorii, care îşi ocupă locurile în acest hol, pe gradenele laterale. În acest fel şi spectatorii sunt în acţiune, oricum, ei sunt pe scena teatrului, sala “Amza Pellea”, unde se joacă acest spectacol.

Schneider mărturiseşte că prin piesa lui Lanford Wilson a vrut să aducă “această navă de proşti la malurile României”. De ce? Fiindcă el a văzut în capodopera lui Wilson, autor din familia lui Tennessee Williams şi Arthur Miller, o imagine a României, a malurilor ei, unde nu întâmplător se află şi un scut antirachetă american. Hotelul în care are loc acţiunea, “odinioară măreţ, în curând sortit demolării”, conservă o lume debusolată, ratată, dar a dracului, chiar aşa cum spune Lanford Wilson, “o piesă despre rataţi care refuză să piardă”. România e plină de rataţi care refuză să piardă. Dar Lanford continuă: „Sunt oameni curajoşi. Sunt supravieţuitori”. Iar Schneider, care a lucrat cu Lanford în anii ’70, adugă: “Eu cred că a fi om însemană să pierzi”. Asta ar fi după el condiţia universală a naturii umane. Problema este cum reacţionează omul la pierdere. “Ce faci atunci când centrul nu mai ţine? Când valorile tradiţionale ale trecutului se ciocnesc cu incertitudinile schimbării?”

*
Aşadar, datele piesei şi ale spectacolului seamănă izbitor cu ceea ce se întâmplă în România de azi. Iar radiografia realizată de Peter Schneider este ca operaţia unui chirurg, extrem de precisă, de migăloasă, de relevantă tehnic. Totul e lucrat cu o minuţie a detaliului ca în proza lui Balzac.

Remarcabilă realizare. Ca a unui ceasornicar elveţian. Senzaţional este finalul, în care una dintre prostituate, April (Raluca Păun), îl invită pe un tânăr să danseze. El spune că nu ştie. Dar ea îl îndeamnă, îi spune să se mişte, “important e să nu stai pe loc”. Asta e şi esenţa vieţii, dinamica ei.

Şi personajele din spectacolul lui Schneider nu stau o clipă pe loc, ele mereu se mişcă, la un moment dat se creează o babilonie, în care mai multe scene se petrec simultan. Această tehnică este împrumutată de Schneider din film, din filmul animat în special. E formidabilă sincronizarea scenelor, în care fiecare personaj îşi strigă obsesia, revolta sa. E o piesă alcătuită din nimicuri, din fleacuri existenţiale, dar în care se află sâmburi mitici, cum ar spune Eliade, sau “răsaduri de speranţă”, cum spune Schneider. Regizorul american le dă speranţă românilor, căci şi cel mai sterp, şi cel mai bătut de soartă, are un vis, un drept la speranţă, aşa cum Fata, tânăra prostituată, spune că vrea, cu cei câţiva dolari pe care îi are, să cumpere şinele unui tren.

Se mai poate spune că Schenider a făcut un spectacol despre proşti, ne-a prezentat o “navă cu proşti”, un fel de Arcă a lui Noe, o comedie deci, adaptându-se minunat la spiritul românesc şi local, sorescian, dominat de proştii lui Sorescu, dar şi ai lui Amza Pellea. Şi cred că nu e întâmplător că la TNC se află în repertorul curent şi spectacolul Prostia omenească, după Ion Creangă. Căruţa cu proşti de la Caracal a ajuns şi la Craiova, ba ni se demonstrează că ea s-a răsturnat în toată ţara. De-a lungul şi de-a latul ţării, din gropile şi până în fruntariile ei se află proşti cu carul, cu duiumul, pe care Schenider îi justifică după cum am văzut, prin aceea că în natura umană stă această dualitate a pierderii, a ratării, şi a speranţei. Numai proştii sunt cei mai rezistenţi oameni, pot să nu dispere, pot supravieţui. Prostia, aşa cum demonstra şi D.I.Suchianu, este o mare şansă pentru teoria cunoaşterii.

Actorii sunt remarcabili. Spectacolul la premieră este complet rodat, curge, toţi au o mare stăpânire de sine, exactitate şi, corolarul ei, spontaneitate. Un accent în plus aş pune pe tinerii Ştefan Cepoi şi Iulia Colan, cea mai “the hot”, fiica actorului Ion Colan, dar şi pe bătrânii Valeriu Dogaru şi Valentin Mihali, care merită să joace şi pe alte scene internaţionale, aşa cum merită şi au meritat mulţi alţi actori români.
Trăiesc la New York, văd spectacole din toată lumea, cu actori de pe tot pământul, dar mereu gândul mă duce la marii noştri actori, total necunoscuţi în America, de la un Amza Pellea, Gheorghe Dinică şi Ştefan Iordache la Ilie Gheorghe sau Valentin Mihali. Ce soartă ingrată! Parcă românii trag mereu a rău, nu vor să înveţe de la alţii. Iată, acum, americanii cuceresc România. Zeci de ani, România a fost invadată de cultura sovietică, dublată de influenţa insistentă a Occidentului, în special a spiritului francez, dar într-un interval relativ scurt, americanii au reuşit să stăpânească piaţa culturală românească. Sunt stăpâni absoluţi pe sectorul film, iar în ultimul timp au cucerit şi scenele româneşti, aproape că nu există teatru să nu aibă în repertoriu şi o piesă americană. Nu mai vorbesc de carte, muzică sau modă! România se americanizează repede.

Din păcate, ea nu există în America. Şi nici în altă parte. Fiindcă aici sistemul este încă rigid, cu structuri de funcţionare comuniste, anchilozate, ori fără dezvoltarea masivă a sectorului privat nu se va putea face cultură serioasă în România, nu se va putea ca actori ca Mihali să fie cunoscuţi şi la Hollywood! Ar fi bine ca Mircea Cornişteanu să le arate la cât mai mulţi dosarul de finanţare a companiei lui Robert Wilson.

Noi ne bucurăm aici de minunile pe care le avem, dar nu e suficient. Sau e păcat să nu trecem încă barierele unui sistem de tristă amintire. Persistăm în el, ne-am învăţat cu pomana, ne-am învăţat să ne milogim la “forurile superioare”, să ne tot împrumutăm la ministere şi ICR, la rândul lor datornice cu miliardele de euro la FMI. Obedienţa faţă de un activist de la “centru” este ca în Revizorul de Gogol. În continuare, spectacolul din culise îl întrece pe cel de pe scenă, care devine astfel un biet pretext.

Pilda teatrului din Craiova, cu acest moment de vârf în istoria teatrului românesc, Robert Wilson şi Peter Schneider, trebuie să dea roade, să se petreacă un reviriment în structurile anchilozate ale României, conduse în continuare de activişti retardaţi. Dovadă că toate segmentele culturii, inclusiv teatrul, sunt dirijate în România de politruci, de carierişti politici, un balast funcţionăresc ca un ştreang de gâtul ţării, care arată ca în decorul spectacolului lui Schneider, o pânză din bestiarele infernului, privind la viermuiala existenţială din holul unui hotel ce simbolizează lumea!

Grid Modorcea