Anunţul retragerii publice direct pe Facebook a lui Adrian Papahagi nu m-a mirat. Era oarecum de aşteptat. Deşi impetuos intrat în politica mare, Papahagi nu era pentru această îndeletnicire care presupune vorba lui Nicolae Titulescu „să înghiţi în fiecare dimineaţă pe stomacul gol o broască râioasă”. Adrian Paphhagi era fiul lui tata, Marian, eminent universitar clujean care l-a propulsat pe scena publică şi cam atât. Pe Papahagi junior îl ştiu din vremea când eram elev la Liceul „Ady Şincai”, unde învăţa şi despre care toţi profesorii vorbeau că e un elev strălucit şi foarte dotat intelectual. El a ajuns şi şef de promoţie, dar acest lucru nu e deajuns pentru a avea calităţi politice în România şi nu numai. Handicapul politic al lui Adrian Papahagi a fost că a fost propulsat din prima, băgat în faţă, în poziţia de candidat la deputăţie a unui partid de guvernământ PDL, fără să treacă prin fazele intermediare care te călesc în politică şi te învaţă cu ce şi cum se mănâncă aceasta. Papahagi nu a început ca lipitor de afişe, nu a condus o secţie de votare niciodată, nu a fost ales într-un birou politic de conducere a unui cartier ca să înceapă de la bază „munca politică” în echipă şi cu picioare „în fund” din partea şefilor.E o combustie internă absolut necesară pentru un viitor politician. El s-a trezit candidat din prima şi vedetă mediatică la televizor fără să fi realizat nimic, lucru care l-a împiedicat să-şi facă experienţă politică. Papahagi a crezut astfel că lui în politică totul i se cuvine. A şi fost fondatorul unui nou partid şi fundaţii Populare, ca să descopere că foşti colegi, pe care i-a criticat la PDL şi cum au votat amnistia în parlament, să-i fie acum colegi şi chiar posibili şefi. Vezi cazul deputatului Gurzău trecut de la PDL la PMP. După ce l-a criticat în toată presa centrală şi locală pe deputat acum Papahagi trebuia „să se pupe cu acesta” pe bot, că aşa e în politică. A fost o „broască râioasă” pe care Papahagi nu a putut-o înghiţi, dar pe care un Titulescu ar fi îngurgitat-o fără regrete şi cu poftă. Sigur pretextul ieşirii publice din politică a lui Papahagi a fost legată de un fost deputat liberal Anton şi nu mai contează cum, oricum e un nimeni, migrat de la PDL la PNL şi apoi în PMP, ceea ce sigur nu a fost adevărat. În politică aşa merg lucrurile. Exemple avem numeroase: Iliescu de mână cu Roman au preluat puterea în 1989, ca în 1991 să-şi dea în cap politic, ca apoi să se regăsească în 2012 aliaţi în USL. Băsescu cu Roman au fost ca fraţii apoi au divorţat politic urât în 2000, ca în viitor să fie poate aliaţi. Exemplele în politica noastră sunt extrem de numeroase, când oameni politici ieri se împroşcau cu noroi şi azi se pupă la ciolanul guvernamental.

Să nu fi ştiut Papahagi că aşa este în politică? În politică nu e bine să faci pe fata mare la măritat pentru că nu te crede nimeni. La cultura lui, nu a învăţat că în politică „numai boul e consecvent”. Sigur că retragerea lui publică din politică îl reîntoarce la uneletele culturii şi catedrei universitare, de unde poate să facă mai mult pentru ţară decât din politică. Să nu credeţi că-l judec pe Papahagi că s-a săturat de compromisuri şi de traseism în politica noastră, lucru despre care nu cred că nu ştia că aşa funcţionaeză politica balcanică şi nu numai. Poate nu i s-au mai satisfăcut de către cineva pretenţiile de lider politic intelectual intransigent şi a plecat din politică cu coada între picioare. Nu e nicio ruşine şi eu tot public într-un comunicat publicat de CityNews în 2008 m-am retras din viaţa politică. Mi-am dat seama că nu sunt făcut pentru politică sau politica nu e pentru mine. Dar am atâtea de făcut în domeniile preferate: compun poezii, public cărţi de istorie, scriu editoriale, la urma urmei fac lucruri de suflet care pentru români şi cititorii mei însemnă mai mult decât să dorm în Parlament. La fel şi pentru Papahagi: o pierdere în politică poate fi un câştig în universitate şi cultură.

Ionuţ Ţene