Noroc de scandalurile care apar în jurul unor instituţii ale statului, azi cap de afiş este ASF – Autoritatea pentru Supraveghere Financiară -, că aşa mai află presa şi opinia publică despre salariile, veniturile din aceste adevărate feude politice, natale, şi de influenţa în toată economia.

Sub explicaţia „Noi nu suntem plătiţi cu bani de la buget“, în foarte multe instituţii publice şi companii ale statului, care au primit un drept din partea statului, prin lege, prin hotărâri de guvern, să desfăşoare anumite activităţi, să perceapă taxe şi comisioane, să supravegheze anumite pieţe, se petrec cele mai mari abuzuri legale în privinţa organigramelor şi salarizărilor.

Situaţia de la ASF (instituţia care reuneşte CSA, CNVM şi pensiile private) nu este unică, ghinionul lor este că s-au „încordat“ forţe mai puternice care au o istorie comună, Băsescu şi Ruşanu, şi astfel au început să „se arunce“ pe piaţă cu salarii încasate de membrii conducerii lor sau de directori. Dacă Dan Radu Ruşanu, preşedintele ASF şi unul dintre cei mai influenţi membri ai PNL, a încasat în noiembrie şi decembrie salariu plus bonus plus primă de 72.000 de euro, fostul preşedinte al CSA (Comisia de Supraveghere a Asigurărilor), Constantin Buzoianu, susţinut la vremea respectivă de PDL, a încasat 151.851 de euro.

Dacă Daniel Dăianu, prim-vicepreşedinte al ASF, apropiat al premierului Ponta şi susţinut de PSD pentru această poziţie, a luat 68.000 de euro în două luni, Ştefania Ferencz, fost comisar al CNVM – Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare – , numită în această poziţie de tabăra PDL şi a fostului premier Emil Boc, a încasat 64.000 de euro, în martie şi aprilie 2013.

Dar asta nu este nimic, cei care sunt acum în funcţii spun că cei de dinainte câştigau mult mai mult, dublu faţă de „ghinioniştii“ de acum. Membrii CSA-ului vechi încasau între 2 şi 2,3 mil. lei pe an, adică jumătate de milion de euro pe an. Brut. Pentru net scădem 16%. La CNVM salarizarea era puţin diferită, în sensul că salariile lunare erau mai mici, în jurul a 10.000 de euro, dar încasau pentru fiecare participare la şedinţă de board o anumită sumă. Iar într-o săptămână boardul putea avea şedinţă în fiecare zi, pentru că se reportau de pe o zi pe alta punctele de pe ordinea de zi.

În febra înfiinţării ASF-ului, cei care sunt responsabili de supravegherea pensiilor private şi-au dat reciproc prime de câteva zeci de mii de euro, că poate nu mai sunt aleşi în noua instituţie.

Ghinion. Au fost aleşi. Fie în noua conducere, fie în noua organigramă a instituţiei.

Tare îmi este teamă că astfel de lucruri se petrec în mai toate instituţiile de supraveghere financiară, de garantare sau de contragarantare, care au primit drept de autoreglementare şi care nu dau socoteală nimănui, ci numai în faţa parlamentului, care i-a numit. Dar atunci când au fost numiţi de parlament, prin algoritm politic, prin înţelegeri şi schimburi politice, decât pe bază de istorie şi experienţă în acea funcţie, nu au fost trimişi acolo să abuzeze de funcţie, să îşi stabilească veniturile, ca şi cum ar conduce tot universul şi ar purta răspunderea pentru piaţa americană sau cea europeană. (Citeşte şi Degeaba faci un MBA, degeaba îţi pierzi nopţile învăţând pentru CFA, degeaba te pregăteşti să fii printre cei mai buni într-un domeniu! Sunteţi nişte fraieri, doar nişte votanţi!)

În mod normal, premierul Ponta şi membrii comisiilor parlamentare de specialitate ar trebui să ceară rapoarte publice de la toate instituţiile, băncile şi companiile statului în privinţa salarizării şi a modului cum se dau stimulente versus activitatea pe care o desfăşoară. Iar aici nu vorbim numai despre ASF, ci vorbim despre BNR, CEC, EximBank, EximAsig, Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii, Fondul Român de Contragarantare şi cine ştie câte alte instituţii de acest gen mai sunt, unde schimbările sunt politice şi au prea puţin legătură cu vreo activitate profesională anterioară în domeniu. Când se fac numirile în aceste instituţii, fie în parlament, fie de către primul-ministru sau de către ministrul finanţelor, toată lumea trebuie să fie conştientă că acestea sunt politice. Dacă acesta este modul de funcţionare, OK, dar măcar cei care i-au numit să îi supravegheze, nu să îi trimită să îşi dea salarii de 10.000 – 40.000 de euro pe lună, în România şi la instituţii ale statului. Sau poate asta este ideea, că aceste abuzuri sunt făcute cu „binecuvântarea“ celor de sus, adică a acelora care i-au numit acolo, pe ideea că fiecare îşi face reciproc un serviciu.

Dar dacă astfel de situaţii se întâmplă, toate instituţiile fiind acoperite legal în „abuzuri“ de organigrame şi salarizări, măcar aceste lucruri să fie cunoscute public, ca toată lumea să ştie despre ce este vorba, nu fiecare instituţie să se acopere prin „conform declaraţiei fiscale“ sau să lase locul liber, necompletat, ca şi cum nu ar fi lucrat acolo.

Când îţi asumi să lucrezi la stat, la o instituţie sau o companie unde statul este acţionar, în conducerea executivă, neexecutivă sau ca simplu salariat, trebuie să ştii la ce să te aştepţi.

Presa nu scormoneşte în declaraţiile de avere pentru toţi angajaţii la stat, ci numai pentru cei care sunt în conducere, pentru că ei trebuie să dea socoteală pentru ceea ce fac şi cu cât sunt remuneraţi. Aşa este în sectorul privat, aşa trebuie să fie şi la stat. În momentul în care îţi aprobi 10.000 de euro la stat, net, la un salariu mediu în România de 350 de euro, trebuie să dai multă socoteală pentru ceea ce faci, pentru cum supraveghezi, reglementezi şi dezvolţi fie sistemul bancar, fie cel al asigurărilor sau al pieţei de capital, fie cum conduci CEC sau EximBank, fie cum sprijini sau susţii creditarea economiei şi a companiilor private.

Acum mingea este la premier, la ministrul Finanţelor şi la membrii comisiilor parlamentare să ceară şi să le facă public rapoartele de salarizare şi organigramele instituţiilor publice. Dacă nu vor face acest lucru, înseamnă că abuzurile care se petrec în instituţiile publice sunt cu acordul lor şi pe banii contribuabililor, a companiilor şi a celor care încearcă să îşi plătească şi ei salarii, din păcate mult mai reduse. Ironia este că la stat se câştigă mai bine ca la privat, cel care le plăteşte acele salarii, stimulente, prime, prime de vacanţă, bonusuri, prin taxele, comisioanele şi impozitele percepute de stat sau acele instituţii.

Cristian Hostiu/Ziarul Financiar