Inginerul Ioan Cosmuţa este unul dintre românii care fac cinste acestei ţări. Dovadă stau barajele la care şi-a adus contribuţia în mod substanţial. Amintim barajele din Munţii Apuseni (Tarniţa, Mărişelul, Valea Drăganului), unde a fost în calitate de proiectant-şef sau şef de şantier. Valoarea lui Ioan Cosmuţa s-a demonstrat şi în anii 1980, când regimul Ceauşescu l-a trimis, în calitate de specialist de rang înalt, în cadrul C.A.E.R.-ului, într-o ţară africană, Algeria, unde a executat un obiectiv hidrotehnic în zona munţilor Atlas, unde a revenit după aproximativ 20 de ani, regăsindu-şi amintiri, prieteni şi colegi dragi.

Domnul Ioan s-a împlinit şi pe plan familial, căsătorindu-se cu Ileana, absolventă de biologie, cu care are două fete: Veronica, fata cea mare lucrează în calitate de inspector de resurse umane în Montreal, iar cea mică, Ioana, stomatolog tocmai în Moscova, alături de soţul ei, elveţian şi au împreună trei copii.
Fiind o fire aventuroasă, nomadă, iubind viaţa şi călătoriile, la vârsta de 60 de ani Ioan Cosmuţa a plecat în Canada definitiv, la fiica Domniei sale. La 64 de ani a fost recunoscut ca inginer constructor de către oficialităţile canadiene şi a fost numit oficial ca inginer-şef la Barajul din Labrador (aproape de Polul Nord unde a poposit şi…Apolodor, pinguinul lui Gellu Naum). Munca de peste 10 ani i-a fost răsplătită şi recunoscută la adevărata valoare de cei de acolo. A fost trimis în 2013 în Guiana Franceză ca şef de şantier la barajul unei hidrocentrale. Hidrocentrala de acolo este „sora geamănă” a Porţilor de Fier II, după spusele fratelui mai mic, profesorul eminent de limba română, rusă şi latină Cornel Gheorghe Cosmuţa!
Dorul de ţară l-a adus de multe ori în Glodul Someşului sau în Baia Mare, locul unde a proiectat şi ridicat, în anul 1960, primul bloc de 10 etaje din urbea „Domniţelor”, aşa numitul „bloc roşu”, în imediata apropiere a Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” şi Universităţii de Nord. S-a despărţit de Baia Mare şi ani buni a participat la ridicarea Barajului de la Porţile de Fier, consacrându-se definitiv în a fi unul dintre recunoscuţii „barajişti” români.

Personalitatea lui Ioan Cosmuţa n-ar fi întregită fără a aminti că este cetăţean de onoare al comunei Gâlgău – Sălaj (pe când şi al Băii Mari?!) şi apreciat scriitor. Scrie cu sufletul lui altruist – memorialistică, de fapt un jurnal autobiografic pe care ni-l dăruieşte nouă.
Această ultimă carte, „Cu TRUCK-ul prin America” îmi aminteşte de „America ogarului cenuşiu” al lui Romulus Rusan, iar faptul că după sfintele sărbători Pascale va reveni în Baia Mare pentru a-şi prezenta această carte, pe noi maramureşenii şi sălăjenii lui, ne onorează. Ioan Cosmuţa nu este la prima carte, din câte ştiu eu a mai scris: „Canada între vis şi realitate”, „România mea – Canada mea”, „Un expert româno-canadian în Africa”. Poate şi altele.

Să vă mai spun că Ioan Cosmuţa este fiul unui învăţător care a fost dus forţat să sape la Canalul Dunăre – Marea Neagră în anii grei a instaurării comunismului în România, pentru convingerile lui politice şi intelectuale, lăsând acasă o soţie şi mamă a cinci copii, îndurerată şi împovărată cu dări către statul român.
Vasile Lechinţan, în 24 aprilie 2013 spune că această ultimă carte a lui Ioan Cosmuţa este cu atât mai valoroasă cu cât la ea a lucrat, în calitate de îngrijitor de ediţie regretatul scriitor şi gazetar Constantin Mustaţă. „Iată că, în traiectoria luminoasă a unui suflet mare, această carte rămâne ca documentar al unei trude care s-a încheiat nedrept de repede în faţa Marii Treceri. Cum cartea se vrea un imn dedicat dragostei de viaţă, un atribut şi o forţă ale oamenilor aleşi de a învinge şi a umili atotputernicia Morţii asupra Vieţii, nu este lipsit de semnificaţie faptul că destinul ei este legat de uriaşa dragoste de viaţă a îngrijitorului acestei ediţii, împătimit de Adevăr, Frumuseţe şi Dreptate, Constantin Mustaţă.”

Pentru a vă incita la lectură citez un mic fragment din carte, aflat şi pe coperta finală:

„ Am ajuns pe Constitution Avenue, observând pe stânga, mai în depărtare, o casă albă, cu câteva coloane şi un mare parc în faţă. Am tras pe dreapta, ne-am dat jos din cabină, după care am citit ce scrie pe tăbliţele de pe stâlpii metalici din zece în zece metri: Sâmbăta şi duminica, staţionare liberă, în rest două ore. Ne-a venit inima la loc. Extraordinar! Nu numai că puteam circula şi cu trailere prin faţa Casei Albe, dar şi aveam dreptul să staţionăm…
(…) Eram într-o stare de beatitudine ce nu poate fi exprimată în cuvinte. Ne uitam unul la altul, nu ne venea să credem că suntem pe urmele lui Clinton, sau ale Doamnei Hillary, ale lui Eisenhower, Bush, Reagan, Kennedy, Obama, Nixon, Truman, Roosevelt şi alţi preşedinţi despre care citisem şi auzisem de-atâtea ori. Ne întrebam, în sinea noastră: Oare este adevărat, noi suntem doi români la Casa Albă? Şi tot noi ne răspundeam: Da, este adevărat, noi suntem doi români la Casa Albă. Era o zi de duminică, plină de soare şi ne aflam pe aleea ce duce spre intrarea în „Oval”, pe care au trecut mulţi mari ai lumii, nu numai politicieni, dar şi oameni de cultură, generali, astronauţi, savanţi, chiar şi din naţia noastră, iar acum, am ajuns şi noi. Eu, Ioan, şi el, George! Doi români neaoşi…”

Gelu Dragoş