Până în prezent, Turcia nu a fost foarte vocală în cadrul escaladării tensiunilor din cadrul crizei crimeene, dar cu siguranță desfășurarea evenimentelor din Marea Neagră interferează puternic cu interesele Turciei în zonă. Politica „zero conflicte cu vecinii”, de altfel o reflecție a celei formulate în 1931 de părintele spiritual al Turciei moderne, Mustafa Kemal „Ataturk”, sintetizată prin „pace acasă, pace în lume”, este pe cale să fie încercată de poziția periclitată a Turciei la Marea Neagră.

Conjunctura politico-militară creată de Rusia în peninsula ucraineană lovește în situația dificilă a etnicilor tătări vorbitori de limbă turcă din Crimeea, prinși în mijlocul tensiunilor inter-etnice izbucnite între ruși și ucraineni. În proporție de circa 12% în Crimeea, tătării crimeeni turcofoni reprezintă o sensibilitate aparte pentru moștenirea culturală turcă în zonă. Turcia și-a făcut clară poziția încă de la începutul conflictului mocnit din Crimeea, atunci când șeful diplomației turce, Ahmet Davutoglu, a vorbit clar și răspicat, pe 2 martie, într-o vizită la Kiev, despre faptul că Ankara este preocupată de situația tătarilor din această zonă. Odată cu escaladarea crizei, Turcia și-a nuanțat discursul diplomatic și-a afirmat că tătarii din Ucraina au nevoie de protecția Turciei. În paralel, populația turcă și-a manifestat în stradă sprijinul pentru tătarii crimeeni, organizând marșuri în Istanbul, Ankara sau Antalya. „Vocea străzii” a determinat verbal, ca în cadrul unui neoficial Tratat pentru definirea agresorului, că Federația Rusă se află acum în această postură. „Turcia ajută-ți frații!” și „Umăr la umăr împotriva dușmanului”, au fost doar câteva sloganuri ale protestatarilor adunați în fața impozantei clădiri a consulatului Rusiei aflate în Piața Taksim din Istanbul. La fel ca și basarabenii, tătarii din Crimeea au răni adânci în memoria colectivă cauzate de deportărilor sovietice și a procesului intensiv de deznaționalizare iar autoritățile de la Ankara sunt supuse și acestor presiuni interne de a intra în ecuația conflictului aflat în plină desfășurare, mai ales într-un an electoral în care vor avea loc atât alegeri locale, cât și prezidențiale.

Problema este cum o va face Turcia ținând cont de relația strânsă pe care o are cu Federația Rusă. Va onora revendicările interne și își va exercita influența într-o zonă în care a investit foarte mult pe linie culturală de la începutul anilor `90? Sau va aborda problema ca parte a unui stat angajat și pivot strategic al NATO în regiune? Ori va prefera să nu-și sacrifice relațiile economice atât de strânse cu Moscova? Despre acestea din urmă se poate afirma că au o dinamică specială, dar nu neapărat în sensul bun al cuvântului. Relațiile diplomatice au început să se dezghețe odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, dar au luat cu adevărat avânt în ultima decadă prin urcarea în fruntea Executivului de la Ankara a actualului premier Recep Erdogan. În tot acest timp, aceștia au avut nu mai puțin de 30 de întâlniri la nivel înalt în care cele două țări și-au consolidat cooperarea economică, dar nu au putut niciodată armoniza și partea politică a relației bilaterale. Dacă în 2012 schimburile comerciale dintre cele două țări se ridicau la 26 de miliarde de dolari, miniștrii de Externe Davutoglu și Lavrov promiteau să le ridice la 100 de miliarde în următorii doi, cu o Turcie care este dependentă de gazele și energia electrică din Rusia.

Nu aceeași înțelegere există în sfera politicii între cele două state. Chiar dacă în cadrul unei vizite a lui Erdogan la Sochi, pe 16 mai 2009, premierul turc vorbea despre responsabilitatea comună a Turciei și a Rusiei pentru stabilitatea în regiune (a Mării Negre) în cazul unor dosare precum Nagorno-Karabah, Orientul Mijlociu sau problema cipriotă, niciunul dintre acestea nu a consemnat vreun progres în ultimii cinci ani. În cadrul conflictului înghețat din Nagorno-Karabah aproape nimic nu s-a schimbat, cu toate că Turcia a recunoscut voalat genocidul armean ca un „act inuman” și „greșit”. În tot acest timp, Rusia și-a întărit relațiile cu Armenia, fapt însă care nu a influențat în niciun fel relația tensionată Erevan-Ankara. În Orientul Mijlociu, Turcia și Rusia se află pe poziții diametral opuse în dosarul sirian, acolo unde Moscova continuă să obțină beneficii în dreptul lui Bashar al-Assad, în detrimentul Turciei care susține opoziția politică și armată a regimului sirian. În ceea ce privește chestiunea cipriotă, Moscova are interese în sectorul bancar cipriot, acolo unde mulți dintre oligarhii ruși își țin averile în offshore-uri, iar Turcia nu vrea ca partea greacă a insulei să fie salvată de Rusia prin tot felul de injecții de capital sau ajutor în ceea ce privește tehnica pentru extracția hidrocarburilor din zona de coastă.

Cu toate acestea, Rusia știe că Turcia este fereastra ei spre Marea Mediterană și un factor de echilibru la Marea Neagră, datorită Tratatului de la Montreux din 1936 care dă dreptul Turciei să dețină controlul asupra strâmtorilor care leagă Marea Neagră de cea Marea Mediterană. Tocmai de aceea Rusia a dorit să testeze reacția Turciei, odată cu intrarea zilele trecute în Marea Neagră a distrugătorului USS Truxtun care va participa la o serie de exerciții comune cu forțele navale române și bulgare, trimițând avioane de recunoaștere. Imediat ce acestea s-au apropiat de spațiul aerian turc, Ankara a ridicat imediat avioane de vânătoare pentru interceptarea aeronavei ruse. Prin acest gest, Turcia și-a declarat practic intențiile de a fi alături de aliații săi din NATO la Marea Neagră pentru orice fel de scenariu, inclusiv unul militar. În acest joc încordat, Moscova trebuie să țină piept unei coaliții formate din primele două armate din NATO – SUA și Turcia – precum și tuturor țărilor riverane la Marea Neagră din diverse posturi care nu văd deloc cu ochi buni sintagma „lacului rusesc”. În ceea ce privește Turcia, cifrele oferite de un studiu recent al Institutului pentru Studierea Problemelor Păcii și ale Războiului din Stockholm, analistul Hurhan Yentürk arată că Turcia și-a dublat cheltuielile cu înarmarea, din 2006, de la circa 11,5 miliarde de lire turcești (circa 5,75 miliarde de dolari) la 20,6 miliarde de lire (10,3 miliarde de dolari), în 2013. Banii au fost alocați numai pentru Ministerul turc al Apărării. Portalul globalfirepower.org, specializat în analiză militară, opinează însă că bugetul tuturor instituțiilor domeniul apărării s-a ridicat anul trecut la 18,2 miliarde de dolari și a plasat armata turcă, în baza a nu mai puțin de 50 de indici, pe poziția a opta în lume ca forță, într-un top dominat de SUA și apoi de Rusia. Cu un astfel de bagaj soft și hard power, Turcia nu poate fi exclusă din jocul intereselor de la Marea Neagră iar Moscova trebuie să fie nu numai atentă la reacția Bruxellesului și Washingtonului în privința invadării Crimeei, ci va trebui să ia în calcul și centrul multivectorial de putere de la Ankara. Deocamdată, Turcia se înscrie în tiparele întregii comunități internaționale la nivel de discurs diplomatic, fără a renunța în subsidiar la agenda intereselor proprii față de Crimeea și echilibrul puterii la Marea Neagră, fapt deloc de neglijat pentru Moscova și ambițiile sale de a-și păstra intact brâul de securitate în zona răsăriteană a Europei, dar și în Caucaz.

Sursa:Karadeniz Press