De la începutul activităţii sale politice în calitate de Conducător al Statului Român, Ion Antonescu a vizat un obiectiv prioritar: reîntregirea teritorială. Încă din timpul primei întâlniri cu Hitler, Antonescu a precizat: “Principalele obiective ale politicii mele vor fi reintegrarea la patria mamă a Basarabiei, a Nordului Bucovinei şi a Transilvaniei”. Obiectivele politicii lui Antonescu reies clar din conţinutul interogatoriului la care a fost supus, la terminarea războiului, Paul Schmidt, interpretul oficial al lui Hitler, de către americani: “Hitler a avut pentru Mareşalul Antonescu cea mai mare stimă, chiar mai mult decât pentru Mussolini. […] Când Antonescu a sosit la prima lor întrevedere, el a vorbit două ore întregi despre această chestiune: Transilvania a fost, inevitabil, prezentă în toate conferinţele cu românii”. La întâlnirea din 23 martie 1944, de la Klessheim, dintre Antonescu şi Hitler, cancelarul german a declarat că “dată fiind situaţia creată în Ungaria, nu mai are nici o obligaţie faţă de acest popor şi, în consecinţă, nu mai poate rămâne singurul susţinător al Arbitrajului de la Viena”. Astfel, Antonescu a avut certitudinea că realizase, prin mari eforturi, unul dintre obiectivele fundamentale ale politicii sale externe.

Conducătorul Statului Român şi-a exprimat, de la bun început, poziţia şi faţă de tratamentul aplicat de autorităţile maghiare faţă de populaţia românească rămasă în teritoriile cedate. Antonescu a accentuat în faţa noilor săi parteneri germani că baza regimului său nu este aplicarea vreunei ideologii politice, ci restabilirea ordinii sociale fundamentale, asigurarea nevoilor materiale şi înfăptuirea reformelor sociale. El a fost foarte insistent cu privire la drepturile României asupra Transilvaniei şi la intenţia României de a pretinde această provincie, în ciuda celui de-al doilea Arbitraj de la Viena, precum şi exprimarea speranţei că Germania va interveni pentru a proteja minoritatea română din teritoriile cedate Ungariei. Antonescu a afirmat că România nu va renunţa niciodată la luptă pentru recâştigarea ei, deoarece românii au fost primii în aceste regiuni şi vor fi ultimii care vor pleca de aici.

Rivalitatea politică derivată din plasarea pe poziţii ideologice diferite nu a împietat asupra susţinerii naţionale a revendicărilor României, şi mă refer aici la cazul ministrului de Externe român Mihail Sturdza, care, în cadrul întrevederilor de la Berlin, din toamna anului 1940, cât şi în luările de poziţie oficiale a susţinut dreptatea cauzei româneşti în faţa pretenţiilor maghiare. Într-o notă din 3 noiembrie 1940, ministrul de Externe face o analiză a situaţiei românilor din Ardeal din perioada imediat următoare cedărilor teritoriale: „Veşti nenumătrate şi complet controlate, de o gravitate extremă, ne vin din Ardealul de Nord. Urmăririle, arestările, schingiuirile, internările şi expulzările, precum şi despuierile şi atentatele la bunuri, nu numai că nu au încetat în urma trecerii comisiei de anchetă, dar s-au intensificat în mod sistematic şi în aşa grad, încât putem spune că ne aflăm în faţa unei acţiuni perfect concepută executată fără şovăire şi pe un tempo accelerat al exterminării româneşti în această regiune”. Aceeaşi poziţie intransigentă a fost adoptată şi exprimată de către cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Antonescu, în special de către Mihai Antonescu, în toate întrevederile cu reprezentanţii germani.

Am ales din multitudinea de documente şi mărturii pe această problemă cuvântul lui Mihai Antonescu către Killinger, în cadrul convorbirilor avute la 9 august 1941: “I-am adăugat domnului von Killinger că noi nu suntem un popor de pustă şi, cu toate că am cunoştinţa nevoii de a crea un stat puternic, totuşi Neamul Românesc nu va părăsi niciodată drepturile sale asupra Transilvaniei. În arcul carpatic ne-am născut şi aici vom muri, luptând pentru restabilirea drepturilor noastre, alături de oricine sau împotriva oricui. Ar fi un gest de trădare naţională dacă am crede că drepturile Ardealului pot să facă obiect de compensaţie, cu atât mai mult cu cât linia etică permanentă a Generalului Antonescu şi punctul de vedere al guvernului român sunt că târguri internaţionale pe drepturile istorice şi vitale ale unui neam nu se pot face”.

La 14 octombrie 1940, într-un raport către Ion Antonescu, Valer Pop făcea un scurt istoric al stadiului relaţiilor româno-maghiare, insistând asupra refuzului statului maghiar de a negocia statutul minorităţilor române şi maghiare, de a consimţi la formarea pe temeiuri de reciprocitate a unei comisii mixte de anchetă a abuzurilor asupra românilor din teritoriile cedate Ungariei (respectiv masacrele de la Trăznea, Ip şi Huedin, “confirmate de către guvernul ungar”). De asemenea era expusă poziţia lui Ribbentrop faţă de această problemă. Ministrul de Externe al Germaniei considera că “în cazuri de cedări teritoriale şi ură multiseculară între două popoare, incidente sporadice şi răzbunări personale sunt explicabile şi orice se putea aştepta de la ele, deşi sunt reprobabile. Nu se poate însă concepe şi tolera sistematica prigoană a unei naţiuni ajunsă minoritară. Guvernul german e hotărât să-şi respecte angajamentul luat la Viena în scris şi verbal”, respectiv cel (tardiv pentru România) de a garanta respectarea graniţelor şi a populaţiilor rămase sub stăpânire străină. Ca prim pas, a fost constituită o comisie de anchetă germano-italiană, cu participarea reprezentanţilor României şi Ungariei. Rezultatele nu au fost însă pe măsura aşteptărilor românilor, în ciuda evidenţelor. Prin telegrama cifrată nr. 70130 din 1 noiembrie 1940, se transmiteau la Bucureşti rezultatele verificărilor efectuate de comisia mixtă de anchetă. Deşi aceasta verificase cazurile cele mai grave de atrocităţi comise de unguri (76 la Trăznea, 11 la Mureşenii de Câmpie), constatând, în acelaşi timp, violarea dispoziţiilor Arbitrajului de la Viena, prin masivele expulzări de populaţie de către autorităţile maghiare, “comisia a adoptat însă, de la început, punctul de vedere că este inutil să caute a verifica toate violenţele semnalate şi, în unele cazuri, s-a mulţumit cu declaraţiuni, fără a proceda la verificări. Impresia delegaţiei noastre este că comisia va evita să precizeze în raport răspunderea unor comandanţi de unităţi maghiare şi delegaţii germani şi italieni se vor mărgini să atingă aceste chestiuni în conversaţiile lor la Berlin şi Roma”.

Era cât se poate de evident că Germania, în ciuda bunelor intenţii afirmate în numeroase rânduri de către oficialii săi, în ciuda faptului că aceştia păreau a fi de partea suferinţelor poporului român, nu intenţionau să strice relaţiile cu Ungaria şi că aceste probleme constituiau doar chestiuni de importanţă secundară pentru conducerea Reichului. Recuperarea teritoriilor româneşti pierdute în urma Dictatului de la Viena poate fi considerată o adevărată axă în jurul căreia s-au dezvoltat cele mai multe din evoluţiilor politico-diplomatice ale României în perioada celui de-al doilea război mondial. Refacerea frontierelor României Mari a fost obiectivul urmărit cu asiduitate de Ion Antonescu, prin acţiunea militară în est, împotriva sovieticilor şi prin acţiunea diplomatică în vest. Niciodată Transilvania nu a intrat în vederile conducerii de la Bucureşti ca un posibil obiect de schimb cu alte teritorii locuite de români.

Astfel se explică de ce, deşi acordul de la Tighina, încheiat la 30 august 1941, pentru instaurarea administraţiei civile române în teritoriul dintre Nistru şi Bug (Transnistria) avea un caracter de provizorat, guvernul român nu a stăruit pentru o precizarea definitivă a caracterului înţelegerii. Conducătorul Statului Român nu voia să lase impresia că România ar putea accepta o compensaţie teritorială în est pentru pierderea Transilvaniei. Pe acelaşi plan al încercărilor menite a menţine în atenţia opiniei publice internaţionale problema Transilvaniei de Nord se înscrie şi declaraţia transmisă de guvernul român secretarului de stat al S.U.A., Cordell Hull, la 4 septembrie 1941, prin care se arată că România intra în război doar pentru a redobândi teritoriile pierdute în vara anului 1940, că nu are nici un fel de pretenţii teritoriale faţă de U.R.S.S. şi că problema prioritară a politicii naţionale o constituia redobândirea Transilvanei de Nord.

În primii ani ai războiului, relaţiile româno-germane s-au desfăşurat pe coordonatele normale pentru un astfel de tip de alianţă. Contradicţiile ivite chiar de la început, inerente de altminteri, nu au produs îngrijorare la nivelul factorilor de decizie din cele două state. Succesele militare germane puteau constitui, în această etapă, o garanţie pentru cererile lui Ion Antonescu, axate, în principal, pe reintegrarea teritoriilor româneşti pierdute prin Dictatul de la Viena.

Pe planul luptei diplomatice pentru redobândirea acestor teritorii s-au evidenţiat, în egală măsură, Mihai Antonescu şi Ion Antonescu. Mihai Antonescu, titularul Ministerul Afacerilor Străine în perioada 29 iunie 1941 – 23 august 1944, a fost cel care a coordonat munca echipei de specialişti din cadrul ministerului, care a avut ca principală sarcină pregătirea materialului necesar pentru o viitoare conferinţă a păcii. Toate întâlnirile româno-germane la nivel înalt sau la nivelul miniştrilor de externe au atins, inevitabil, şi problema Transilvaniei. „În special Mareşalul Antonescu nu obosea niciodată afirmând că românii erau de origine romană, că România era o ţară europeană, o insulă europeană în marea slavă şi că Transilvania era stânca cea mai mare a insulei”.

Chiar de la prima întâlnire dintre Antonescu şi Hitler, conducătorul statului român a pus problema foarte tranşant, arătând nedreptatea Dictatului de la Viena, faptul că pământul Transilvaniei „a aparţinut României în istoria lui şi n-a fost niciodată divizat. El a susţinut teza aceasta cu unele date istorice şi a dezminţit, de asemenea, faptul că secuii ar putea fi consideraţi unguri. Se sublinia că, desigur, România va sta acum liniştită, dar la încheierea păcii generale, ea îşi va ridica imediat din nou glasul pentru a obţine dreptatea şi a făcut aluzie la faptul că el consideră posibilă a soluţionare satisfăcătoare a problemelor pe baza unui schimb de populaţii între Ungaria şi România”.

În memoriile adresate guvernelor german şi italian la 23 aprilie 1941 şi 15 septembrie 1941, se sublinia faptul că România nu considera definitivă graniţa trasată la Viena. În cadrul vizitei lui Mihai Antonescu la Berlin, în noiembrie 1941, s-a înmânat părţii germane un nou memoriu cu privire la situaţia românilor din Transilvania. Cu această ocazie Mihai Antonescu a fixat, faţă de Joachim von Ribbentrop, coordonatele principale ale activităţii sale diplomatice pentru realipirea Transilvaniei, de la care nu s-a abătut până la momentul final: „Consider ca o datorie elementară, domnule ministru, acum când mă primiţi la Berlin în vizită oficială şi când discut cu dv. problemele neamului românesc, să vă afirm simplu şi lămurit că actul de la Viena din 1940 este un act născut mort. […] Că acest act nu va putea să rămână niciodată în picioare pentru că poporul român îl va călca în picioare, dacă nu se va putea altfel”.

Este adevărat că Mihai Antonescu era perceput defavorabil la Berlin, mai ales în comparaţie cu omologul său ungur. G. Stelzer relatează cu privire la amintita vizită a vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri român la Berlin că „Mihai Antonescu a făcut o impresie de-a dreptul ţigănească”, iar această apreciere a influenţat tot timpul tratamentul aplicat ambelor ţări de către guvernul Reichului. Pe lângă problema atrocităţilor la care autorităţile maghiare supuneau populaţia românească din teritoriile cedate, guvernul român atrăgea atenţia asupra faptului că Ungaria retrăgea permanent trupe de pe front. Acest fapt era confirmat şi prin luările de cuvânt din Camera maghiară din 12 noiembrie 1941, când un deputat sublinia faptul că „trebuie să dispunem de o armată desăvârşit înarmată şi instruită de 1,5 milioane oameni. Cred că sunteţi de acord că acestor forţe militare nu le este îngăduit să se macine înainte de vreme”.

La întâlnirea din 11 februarie 1942, Ion Antonescu a solicitat Führerului să impună Ungariei, din moment ce acesteia îi fusese dată satisfacţie la Viena, să-şi angajeze în mai mare măsură forţele pe Frontul de Est. Cu atât mai mult se impunea această necesitate, cu cât, la 7 noiembrie 1942, Horthy reitera ideea, afirmând că „avem nevoie de o armată cu putere de şoc […] pentru a termina lupta cu victoria dreptăţii maghiare”. Se cunoştea deja foarte bine ce însemna, în termeni naţionali şi teritoriali, „dreptatea maghiară”!

Guvernul român sublinia faptul că slăbirea potenţialului militar punea România în stare de inferioritate faţă de Ungaria. Luând în considerare evoluţiilor politice şi militare ulterioare, nu putem să nu ne întrebăm dacă nu acesta era, de fapt, scopul urmărit de Germania, care, astfel, putea exercita un şantaj politic şi economic asupra României, pentru a o menţine în alianţă fără probleme! De altfel, în memoriul din 11 aprilie 1943, Mihai Antonescu acuza direct Reichul pentru Arbitrajul de la Viena şi pentru urmările pe care acesta le avea şi le mai putea avea asupra României. Germania, având nevoie de linişte în regiune şi de concursul militar al tuturor aliaţilor, a încercat o aplanarea a divergenţelor dintre Ungaria şi România, mai ales în condiţiile în care se constata o nouă escaladare a tensiunilor; cu ocazia cuvântării ţinute de ministrul Apărării Naţionale din România se vorbea clar despre „mutilarea sfintelor şi legitimelor frontiere ale României”. Ungaria a considerat, în aceste condiţii, că „armistiţiul de presă” impus de Germania în 1941 a fost încălcat. S-a ajuns astfel la formula constituirii unei comisii mixte germano-italiene.

Cu privire la poziţiile maghiare şi române faţă de această comisie se menţin divergenţele. În vreme ce istoricii români susţin faptul că ea a fost instituită la iniţiativa părţii române, punctul de vedere german este contrar. G. Stelzer afirmă că: „În timp ce această propunere a fost acceptată imediat de guvernul ungar, primirea ei a întâmpinat dificultăţi considerabile la Mareşalul Antonescu. Îmi este clar în memorie cum a reacţionat Mihai Antonescu, după vizita lui Killinger şi a însărcinatului cu afaceri italian, la rugămintea acestora de a fi primiţi de mareşal. El s-a mulţumit să preia în formă scrisă textul declaraţiei ambelor guverne, fără să spună ceva despre el. Nu putea indica o dată certă pentru primirea la Mareşal. Am revenit după aceea de mai multe ori cu aceeaşi întrebare, la care Mihai Antonescu, înainte de toate, m-a lăsat să întrevăd că n-ar avea nici un rost să vorbesc cu mareşalul, mai ales despre această chestiune”. Diplomatul german lasă să se înţeleagă, totuşi, că de această atitudine ar fi vinovat doar Mihai Antonescu, întrucât, în urma discuţiilor dintre Antonescu şi Killinger s-a dat asentimentul pentru înfiinţarea comisiei speciale propuse de Germania şi Italia, cerându-se, totuşi, ca aceasta să nu fie întemeiată pe „arbitrajul” de la Viena, ci pe Pactul Tripartit.

În ciuda tuturor demersurilor întreprinse, România nu a putut obţine, până în august 1944, vreo promisiune a Führerului pentru anularea concretă a Dictatului de la Viena, ci doar promisiuni şi asigurări. La ultima întrevedere pe care Ion Antonescu a avut-o cu Hitler, la 5 august 1944, conducătorul statului român a dorit să primească, printre altele, o serie de asigurări legate de „chestiunea privitoare la atitudinea viitoare a Ungariei şi ce se va petrece în spaţiul ungar în viitorul apropiat”. Răspunsul lui Hitler conţinea „o garanţie absolută că nu se va întâmpla nimic”, că va interveni decisiv „în cazul celui mai mic pericol”.

Faptul că reîntregirea graniţelor României Mari a fost obiectivul fundamental al lui Ion Antonescu, al regimului pe care l-a condus, şi pentru care trebuiau întreprinse orice fel de demersuri şi sondate toate posibilităţile de alianţă, rezultă şi din faptul că şi din partea reprezentanţilor Naţiunilor Unite se primiseră asigurări că, în cazul unui armistiţiu, Dictatul de la Viena avea să fie anulat.

În Condiţiile de armistiţiu prezentate de U.R.S.S. României, comunicate ministrului român la Stockholm de către un oficial sovietic, se precizează, printre altele: „În al patrulea rând: Guvernul sovietic consideră judecata Arbitrajului de la Viena ca fiind injustă şi este de acord să întreprindă acţiuni comune cu România împotriva ungurilor şi germanilor, pentru realipirea celei mai mari părţi din Transilvania la România. Acest lucru va fi confirmat (realizat) la reglementarea păcii”.

Vlad Hogea, Sursa: Ziarul Naţiunea