Paradoxal, nu cărţile despre miturile şi imaginarul istoriografic românesc, care l-au făcut celebru în media pe Lucian Boia îl consacră ca autentic istoric, pe durata lungă, ci o monografie despre luptătorul naţional ardelean din secolul XIX, sibianul Eugen Brote. Recenta monografie „Eugen Brote 1850 – 1992. Destinul frânt al unui luptător naţional” publicată de Lucian Boia la Editura Humanitas reprezintă re-editarea lucrări sale de doctorat, susţinute în 1972 la Universitatea din Bucureşti. Deşi lumea îl cunoaşte pe Lucian Boia ca istoric al demitizării şi imaginarului, valoarea acestuia constă într-o monografie scrisă în perioada comunistă, care abordează cu instrumentarul clasic lupta românilor ardeleni pentru drepturi în monarhia dualistă. Moda demitizării şi a imaginarului, propagată de Lucian Boia l-a făcut cunoscut, hulit sau iubit, dar istoric adevărat îl consacră o carte scrisă în dulcele stil clasic a lui Clio.

Academicianul Ioan Aurel Pop l-a desfiinţat în cartea „Istoria, adevărul şi miturile”, Editura Enciclopedică (2002) pe Lucian Boia, cu teoriile sale pseudo-demitizante. De aceea, Lucian Boia nu va rămâne în istoriografie cu studiile sale popularizante despre mit şi conştiinţă, care sunt subţiri şi pe gustul unui public doritor de scandal şi de şuetă istoriografică, ci cu singura sa carte scrisă cu acribia unui istoric serios: „Eugen Brote 1850 – 1992. Destinul frânt al unui luptător naţional”. Cartea are ceva din patina istoriografiei marxiste, folosind termeni vetuşti astăzi, ca burghezie, emancipare socială, clasă etc. Dar dincolo de cedările vremurilor, Lucian Boia demantelează cu argumente şi cu o substanţă documentară fantastică întreg eşafodajul opresiunii maghiare asupra românilor în Ardeal. Eugen Brote, care s-a născut la Răşinari, a fost un apropiat şi un adept al mitropolitului Andrei Şaguna. Viaţa lui a fost o luptă grea pentru drepturilor românilor din Ardeal. La Sibiu a înfiinţat Telegraful Român şi revista Tribuna. Era proprietar de tipografie naţională. A fost un publicist cu vervă şi verb acid. Era împotriva pasivismului lui Ion Raţiu, preşedintele PNR şi un adept al activismului politic, de integrare politică în viaţa publică a monarhiei dualiste, ca premisă a emancipării românilor. În Ardeal, românii erau minoritari în oraşe, pentru că li se interzicea accesul la funcţii publice şi comerţ, ca şi accesul la şcoală şi universităţi.

lucian_boia_-_eugen_brote_1850_1912_-e-book-ebook-ebooks-in-romana-evobook

În epoca lui Eugen Brote, din 5000 de funcţionari publici abia peste o sută erau români. La fel în magistratură: din circa 5000 de judecători şi magistraţi doar o sută şi ceva erau români. Dincolo de idilismul prezentării monarhiei dualiste în inima continentului ca o Europă în miniatură, românii erau marginali şi opresaţi. Publiciştii români în frunte cu I. Slavici, Şirianu sau Tăslăuanu au făcut puşcărie pentru scrierile lor. Eugen Brote a fugit în România mică să nu ajungă şi el în puşcăria maghiară pentru scrierile sale. La Bucureşti a fost un apropiat de cercurile liberale şi prieten cu D.A. Sturdza. În general liberalii îi sprijineau pe activişti, iar conservatorii pe pasiviştii din PNR. Politica naţională din Ardeal, ca şi ziarele erau finanţate de politicienii din Vechiul Regat, care se şi implicau în luptele dintre facţiuni. La un moment dat Eugen Brote devine administrator la moşia premierului român Sturdza, ca apoi să revină în Ardeal devenind un partizan al grupării filo-maghiare conduse de premierul Istvan Tisza, care le promitea românilor funcţii în administraţie ca să spagă unitatea PNR. Eugen Brote moare de inimă sărac şi singur în 1912, fiind izolat de gruparea naţionaliştilor conduşi de Octavian Goga şi Iuliu Maniu, care îl considerau pe el şi pe Slavici nişte trădători ai cauzei naţionale. Citind cartea lui Lucian Boia realizezi clar situaţia extrem de complexă şi complicată a românilor din Ardeal şi dezbinarea intelectualităţii transilvănene, atât de către cercurile guvernamentale de la Budapesta, cât şi de partidele de la Bucureşti. Mai observăm evident din monografia lui Boia marea naivitate a unor intelectuali ardeleni în promovarea viziunii federative a Austriei cu sprijinul Germaniei. Vezi teoria fantezistă a lui AC Popovci, cu Statele Unite ale Austirei Mari. Procesul memorandiştilor şi închiderea brutală a liderilor PNR a demantelat iluzia că Germania şi Viena îi vor sprijini pe românii din Ardeal în defavoarea nobilimii maghiare.

Cartea lui Lucian Boia este scrisă într-un stil cursiv, bine documentată şi informată din arhive sau presa vremii şi reprezintă o sinteză utilă, ca un duş rece, pentru cititorii, care mai cred în idilismul monarhiei dualiste sub patronajul Habsburgilor.

Ionuţ Ţene