Dosarul Transferurilor a ajuns, într-un final, la capăt. 67 termene de judecată, mii sau zeci de mii de file acoperite cu mărturii şi dovezi, multe ţigări fumate de avocaţi, pe o parte, şi de procurori, pe cealaltă parte, în aşteptarea verdictului, emoţii, lacrimi, camere de televiziune, microfoane, iar într-un final zăngănitul sec al barelor de fier ce închid şi condamnă definitiv un întreg sistem putred şi corupt.

34 de ani de închisoare. Atât totalizează pedepsele primite de lotul celor 8 făptaşi din acest atât de mediatizat Dosar al Transferurilor. 24 de ani care răzbună, într-o anumită măsură, frustrarea atâtor iubitori de fotbal care au privit ani de-a rândul cum cei 8 foşti inculpaţi (actuali ocnaşi) îşi bat joc de un fotbal românesc secătuit de puteri, transformându-l în moşia lor personală şi acţionând ca nişte vechili obişnuiţi ca toate să se mişte după bunul lor plac la o simplă pocnitură de bici. Ne simţim răzbunaţi atunci când vedem palmele care cuprind feţele acoperite de ruşine (sau nu?), atunci când îi vedem cum se îndreaptă obosiţi şi sleiţi de puteri către puşcăriile în care îşi vor petrece următorii ani de viaţă. Un preţ prea mic pentru sumele pe care le-au învârtit pentru ca mai apoi să le bage în buzunar, ar spune unii. Şi aşa şi este. Atunci când ai avut un sistem cu care te-ai jucat după pofta inimii, pe care l-ai supt atunci când ai avut nevoie sau chef, de care ţi-ai bătut joc atunci când te plictiseai, normal că 3, 4 sau 5 ani sunt pedepse prea mici. Însă bucuria de a vedea nişte semne timide că sistemul juridic funcţionează eclipsează această frustrare. În sfârşit Justiţia a tras un prim semnal de alarmă pentru toţi cei care au făcut din furt şi înşelăciune un sport naţional. Comandă politică, vendetta, execuţie mediatică? Contează prea puţin, atât timp cât se face dreptate.

Observăm în aceste zile un veritabil sindrom Stockholm în privinţa lui Gheorghe Popescu, probabil cel mai mărunt dintre peştii prinşi în plasa procurorilor. Gică, fostul căpitan al Barcelonei şi al naţionalei României, perceput ca un simbol al corectitudinii, atât în teren cât şi în afara lui. Cel care s-a grăbit să îşi achite datoriile către Fisc atunci când povestea tunurilor din transferuri a transpirat în presă. Cel care şi-a recunoscut vina, asumându-şi faptele pe care le-a comis. O ţară întreagă empatizează cu Gică, solicitând graţierea fostului fotbalist, fără a-şi da seama că prin aceste acţiuni spulberă şi ultima fărâmă de credibilitate pe care o mai are justiţia română în rândul cetăţenilor acestei ţări. Da, Gică A FOST mare, însă şi simbolurile cad. Iar cu cât cazi de la o înălţime mai mare, cu atât doare mai tare. Iar Gică trebuie să înveţe asta pe propria-i piele, plătind cu libertatea preţul înhăitării cu cele mai mizere caractere ce s-au perindat prin fotbalul românesc al ultimilor 25 de ani.

Cooperativa a căzut. Târziu, însă s-a dus. Zilele de 4 şi 5 martie 2014 pot însemna un nou început pentru fotbalul românesc ajuns în cel mai jos punct al existenţei sale. Reprezentările umane ale escrocheriei şi furtului sunt în zeghe, există un nou preşedinte al FRF, sunt semne că primăvara fotbalului românesc poate veni. Nu ne îmbătăm cu apă rece, însă există semnale timide că încă mai poate exista normalitate într-un sistem întunecat, obişnuit cu mizeria. Sperăm ca noi toţi să îl salvăm, să îl scoatem din mocirlă, atât timp cât mai putem. Anii ce vor veni ne vor arăta dacă vom putea sau nu. Totul e să rămânem în continuare pe baricade, luptând din toate puterile şi cu toate armele ce ne stau la dispoziţie împotriva mârlăniei şi nesimţirii. Pentru că fotbalul e al nostru şi în nici un caz al lor.

Sebastian Novovic – Druckeria