Au trecut aproape 70 de ani de când ultimul război mondial s-a încheiat. Victoria Aliaților a însemnat, asa cum s-a întâmplat de atâtea ori de-a lungul istoriei, nu doar impunerea de despăgubiri materiale celor învinși ci și demararea unui lung și extrem de ambițios proces de dizolvare a întregului eșafodaj politic, ideologic, spiritual al statelor înfrânte.

Fascismul, național-socialismul, naționalismul, rasismul au fost puse la index, împreuna atât cu ramurile lor, cât și cu rădăcinile. Acestui scop „nobil”, cel al denazificării, i-au fost scuzate orice mijloace. Înaltul comandament, telul suprem, a devenit impunerea sistemului democratic și înlăturarea prin orice mijloace, a ultimelor urme „naziste” din conștiința celor ce au fost expuși diabolizatei ideologii.Pentru învingători, nu a fost extrem de dificil sa înfăptuiască aceste lucruri, având în vedere ca, în calitate de acuzatori victorioși, dispuneau de absolut toate mijloacele materiale și logistice posibile.
De cealaltă parte, învinșii, au fost deposedați de orice drept, ne-beneficiind de nicio circumstanța atenuanta, ori rezerva cu privire la monstruozitatea crimei pe care se presupunea ca ar fi comis-o. Întreaga evoluție post-belica este o încununare strălucita a dictonului care ne spune ca doar învingătorii scriu istoria. Învinșii nu au avut altceva de făcut decât sa înghită cu noduri fosta propaganda de război a învingătorilor, devenita acum „adevăr istoric”, absolutizat și sigilat cu parafa Codului Penal.In elanul lor „denazificator” care a trecut ca un tsunami prin toate compartimentele vieții sociale, politice, culturale, etc., învingătorii au pierdut demult rațiunea principala a acestui proces. Un condamnabil exces de zel „antifascist” a adus lumea în care trăim într-un periculos derapaj totalitar.

Noi, cei de azi, nu știm ce s-a întâmplat cu adevărat acum 70 de ani decât din istoria scrisa de învingători, de „antifasciști”… Iar din aceasta istorie (mai mult sau mai puțin obiectiva) putem trage concluzia ca sistemul ideologic înfrânt și repudiat avea următoarele caracteristici:
– Era extrem de represiv.
– Practica discriminarea unor anumite rase, etnii in defavoarea altora
– A dus propaganda pe cele mai înalte culmi
– Practica cenzura
– A întărit in mod extrem birocrația de stat.
– A favorizat si determinat apariția „statului polițienesc”
– Interzicea criticarea politicilor de stat

Din studierea acestor caracteristici am putea crede ca inamicii nazismului vor face tot ce le sta in putința pentru crearea si cultivarea unui sistem global bazat pe democrație, libertate, rațiune, garantare a liberei exprimări, egalitate de șanse.Din nefericire, lucrurile nu stau deloc asa…
Asistam astăzi la fascizarea galopanta a întregii societăți occidentale si nu numai, o fascizare care – culmea! – se practica tocmai in numele atotputernicei dogme antifasciste care domina componenta intelectuala, sociala si culturala a lumii in care trăim. Caci „political corectness-ul” este exact fascismul întors pe dos !Reprimarea brutala a libertății de expresie e astăzi la ordinea zilei. Rând pe rând, state pretins „democrate”, pretins „de drept”, au interzis dezbaterea anumitor subiecte, au pus călușul unor legi abuzive in gura celor ce-si pun întrebări, refuzând sa înghită varianta predigerata a adevărului „oficial”. Legea privind interzicerea exprimării oricăror îndoieli cu privire la existenta sau dimensiunile Holocaustului pare extrasa din cea mai întunecată minte totalitarista (nazista…?).

Se impun din ce in ce mai des măsuri rasial sau etnic-discriminatorii in statele „democratice” , „antifasciste”. Astăzi, discriminarea se numește „affirmativ action” sau chiar (probabil într-un acces de tâmpă sinceritate) „discriminare pozitiva”. Ea se practica, in exclusivitate, in dauna caucazienilor. Este notoriu ca in multe state europene a fi alb începe sa fie un handicap, in condițiile in care statele respective impun politici de sprijinire, favorizare a raselor ne-albe, a musulmanilor, ne-europenilor, imigranților in general, minorităților sexuale. Orice încercare de a pune in discuție aceste politici, exprimarea unor rezerve fata de justețea aplicarii discriminării, pune in mișcare rapid o monstruoasa mașinărie „antifascista”, alcătuită din media mainstream, asa zisa „societate civila antifascista”, aparatul justițiar, etc. „Ereticul” este rapid scos din joc, cărțile ii sunt confiscate, ideile exprimate sunt puse la index, iar dezbaterea este sugrumata din fașă , încă inainte de a începe… Nu e asa ca seamăna cu „rugurile de cărți” pe care le făceau naziștii…?„Antifascismul” s-a transformat într-o religie, are biblia ei, bisericile ei, dogmele ei și, mai ales, inchiziția ei… Aceasta religie a devenit atât de totalitara, atât de … fascista (!) încât astăzi , de exemplu, a ridica bratul drept reprezinta, in Europa, o blasfemie de neiertat sancționată exemplar.

Despre propaganda, nu putem spune decât ca „antifasciștii” au preluat, perfecționat si dus pe culmi pe care Goebbels nu le visa, propaganda nazista. Sute de mii de tineri sunt spălați anual pe creier în universitățile politice „antifasciste”, indoctrinați in religia perpetuei si infinitei culpabilizări a „bărbatului alb”. Political Corectness-ul, Multiculturalismul, Socialismul, Freudo-marxismul, Feminismul extremist misandrin, sunt noi idoli, noii vectori ai ideologilor fascismului „antifascist”. Trupele de asalt „antifasciste”, comit periodic câte un „Kristallnacht” prin vreo capitala europeana…
Astfel, bărbatul alb a ajuns evreul, ”Juden” „jidanul” in ochii establishmentului politic ,social, cultural de astăzi. El mai poate fi expiat doar de apartenența la o minoritate sexuala. Daca, însa, e si heterosexual pe lângă celelalte doua handicapuri, nimeni si nimic nu-i poate șterge steaua galbena pe care societatea actuala i-o aplica, stigmat al unei potențialități „fasciste”!

Marius Mitea – Buciumul