Înainte de a ne declara „anticomunişti”, trebuie să clarificăm ce conţinut are „comunismul” căruia ne opunem. Aşa cum trecutul devine doar o parte a imaginarului colectiv, la o distanţă de două decenii de la căderea „Cortinei de Fier”, devine tot mai greu să răspundem la această întebare, riscând să cădem victime ale unor clişee politice. Nu mai este deajuns să respingem, pur şi simplu, trecutul apropiat. Mai e nevoie să ne creăm un profil clar al „inamicului”, pentru că acesta este un element esenţial al politicului, după Carl Schmitt.

Comunismul, o formă extremă a democraţiei

Pentru ceva timp, românilor li se asocia „comunismul” cu „dictatura”, opusul cărora ar fi „democraţia”.Cu toate acestea, cât nu ar părea de straniu, tocmai ideile comuniste şi mişcările de stânga se revendică din procesele de democratizare a Europei în secolul XIX şi XX. Dreapta, dimpotrivă, a fost cea care a încercat să păstreze anumite relaţii şi instituţii sociale şi politice, pe care le considera „fireşti”. Timp de două secole, dreapta s-a opus procesului democratizării societăţii, promovate de mişcările de stânga şi a avut destule argumente în favoarea poziţiilor sale, însă nu suficiente pentru a se opune sistemelor politice ohlocratice. În anul 1989, la Timişoara, apoi Bucureştiul mulţimea extaziată scanda „Jos dictatura!”. La începutul secolului XX, comuniştii se aflau şi ei în primele rânduri în lupta împotriva regimurilor autoritare (iniţial, împotriva monarhiei absolutiste, apoi împotriva dictaturilor de dreapta). Acum, noua revoluţie venea să detroneze tocmai pe cei care se considerau în trecut „luptători pentru libertate”. Poziţia dintotdeauna a stângii era clară – marxismul prin definiţie reprezintă o viziune social-politică antiautoritaristă, iar orice antiautoritarism deja reprezintă o idee de stânga. De unde au apărut atunci „dictaturile comuniste”, care par lipsite de logică? Existenţa unor regimuri dictatoriale „comuniste” în secolul XX, nu „dezvăluie” în niciun fel o predispoziţie a marxiştilor spre autoritarism, ci doar scoate la suprafaţă inconsistenţa şi contradicţiile logice ale ideii de stânga, cum a observat şi sociologul şi economistul Robert Michels, care a analizat şi descris acest fenomen în cadrul a ceea ce el a numit „legea de fier a oligarhiei”. Faptul că mişcările marxiste au condus spre instaurarea unor regimuri dictatoriale, similare celor împotriva cărora au luptat, demonstrează absurditatea şi paradoxul stângismului. Trebuie să amintesc că Robert Michels a fost un socialist convins, care a aderat la ideile dreaptă, convingându-se de contradicţiile stângismului – orice tendinţă de democratizare largă a societăţii se termină inevitabil cu o dictatură.

Totuşi, în România masele de oameni au ieşit împotriva „comunismului” (care poate fi considera şi drept o „democraţie dusă la extrem”), împotriva unui regim naţionalist, împotriva „dictaturii” sau împotriva familiei Ceauşescu? Fără să aştepte un răspuns la această întrebare, unii s-au grăbit să cuprindă toate aceste sentimente într-o singură viziune politică, pe care au botezat-o „anticomunism”, care a fost impregnat mai curând cu emoţii şi stereotipuri decât cu poziţii politice clare. Un astfel de „anticomunism” a început să prindă tot mai multe nuanţe marxist-troţkiste, îndepărtându-se foarte mult de ceea ce putem numi o viziune autentică de dreapta, care ar avea în centrul său un guvern puternic, respect pentru ierarhie şi valorile tradiţionale patriarhale, negarea determinismului economic etc. Cazul special al „anticomunismul” neotroţkist-tismănean reprezintă un exemplu specific al unei viziuni transplantate din realităţile politice americane în realitatea românească. Prin aceasta se explică de ce „comunismul” nu este perceput de ei ca un proiect istoric, cu rădăcini în umanismul european, pozitivismul filosofic şi spirit antitradiţional, ci doar ca un duşman imaginar, care crează premize favorabile pentru construcţia unui „sistem ideologic opus”, favorabil expansiunii unei „revoluţii mondiale” neo-cominterniste. Construind o imagine eronată a unui „comunism” fals, ignorând adevăratele fundamente social-economice şi filosofice ale acestui fenomen, neotroţkiştii încearcă să-şi construiască propria lume imaginară, care i-ar ajuta să-şi justifice propriul comportament politic. De ce zic că anticomunismul tismănean este unul „profund american”? Pentru că SUA nu a cunoscut îndeaproape fenomenul comunist asemenea celui din Europa. Partidele şi mişcările care s-au revendicat drept „comuniste” sau „socialiste”, în spaţiul american au fost prea marginale, pentru a da prilej americanilor să-şi creieze o imagine realistă asupra acestui fenomen. Iată de ce „anticomunismul” neotroţkist-tismănean, care îşi are rădăcinile în frustrările lui antipatia lui Troţki pentru autoritarismul lui Stalin, de cele mai multe ori, se confundă cu un inamic extern, nu cu un sistem politico-filosofic concret. Aşadar, ce reprezintă pentru neotroţkiştii-tismăneni „comunismul”? Am putea să-l descriem prin trei inamici: – Orice regim autoritar, nedemocratic, care se opune „revoluţiei mondiale democratice”, promovate de guvernele americane; – Orice sistem care se opune economiei de piaţă de tip neoliberal; – Criticii politicii oficiale ale Israelului şi SUA. Cu alte cuvinte, „comunist” este tot ceea ce se opune valorilor euroatlantice şi bizarei „civilizaţii iudeo-creştine”. E straniu că aceşti „neotroţkişti” se poziţionează drept „conservatori de dreapta” în Europa şi România, din vreme ce „valorile americane”, ca şi proiectul comunist, se revendică din principiile Revoluţiei Franceze din 1789, iar dreapta conservatoare europeană, din câte ştim, s-a născut în opoziţie faţă de aceste valori.

Dreapta conservatoare şi tradiţionalistă europeană are ca fundament „teoria patriarhală a statului”, prin care monarhului suveran i se atribuie rolul de părinte al poporului, iar prototipul statului este familia patriarhală. De aici vine şi interesul dreptei conservatoare pentru păstrarea instituţiei familiei tradiţionale, ca izvor al ordinii politice. Din această filosofie se naşte şi reacţiunea europeană – fascimul, falangismul, legionarismul, nazismul, ca reacţie la utopia de tip matriarhal şi acel ansamblu de idei şi principii care reprezintă fundamentul valorilor civilizaţiei „euroatlantice” şi „iudeo-creştine” – liberalismul şi comunismul. Nu în zadar, intelectualitatea de dreapta a Europei a încercat să se regăsească nu în cultura occidentală, ci în rădăcinile spirituale ale Orientului. Un exemplu, în acest sens, ar fi cercul „Eranos”, înfiinţat în anul 1933, care reunea cele mai strălucite minţi ale Europei, care încercau să construiască o punte dintre cultura occidentală şi orientală. „Capitalismul” dintr-o perspectivă de dreapta În ceea ce priveşte problema „economiei de piaţă” în gândirea conservatoare, putem face referinţă la sociologul şi economistul german Werner Sombard, care poate fi numit „un clasic” al analizei istoriei economice dintr-o perspectivă de dreapta. Aşadar, pentru Sombard „capitalismul” este o manifestare a „civilizaţiei negustorilor”, reprezentat de Imperiul Britanic (implicit SUA), în timp ce spaţiul german, care se revendică drept o „civilizaţie a războinicilor” vine în opoziţie faţă de acest model. În acest fel, războiul dintre Germania şi Imperiul Britanic ar reprezenta o luptă dintre „spiritul individualist negustoresc” şi „cultura eroică germană”, dintre determinismul economic şi libertatea spiritului eroic. Sombard încearcă să identifice originile capitalismului în rolul pe care l-au avut evreii, precum în şi asensiunea rolului femeilor în societate, care a stimulat creşterea cererii pentru lux şi consum.

 

Trebuie să evidenţiem, în prima etapă a istoriei continentului european, cei mai mari „anticapitalişti” au fost tocmai aristocraţii şi Biserica, care respingeau în ansamblu ideea economiei de piaţă liberale şi a unui sistem politic demo-liberal, spre deosebire de marxişti, care au acceptat „capitalismul” ca o etapă firească şi necesară în construcţia socialismului şi au cerut lărgirea drepturilor democratice. Poziţia aristocraţiei şi Bisericii a şi cristalizat ideile dreptei conservatoare europene. Rezumând, trebuie să spunem că dreapta conservatoare nu este adeptă a „capitalismului”, dar nici a „socialismului”, ea se află deasupra oricărei pieţe şi în afara oricărui determinism economic, punând accent pe valorile spirituale şi morale. SUA nu a avut aristocraţie, iată de ce relaţia dintre „stânga” şi „dreapta”, dintre economie „capitalistă” şi „necapitalistă” s-au construit pe alte dimensiuni, decât în cazul Europei. Aici, spre exemplu, un rol important în cristalizarea ideilor conservatoare l-a jucat modelul fermierului autonom sau a latifundiarului din sud, care s-a opus nordului „capitalist” şi „democratic”.

Desigur, femierul sau latifundiarul american nu pot fi suspectaţi nicidecum de „simpatii comuniste”. Pe de altă parte, „anticomunismul” neotroţkisto-tismănean poate fi redus la două elemente: antiautoritarism de tip neomarxist şi fobia cronică de sorginte colonialistă faţă de lumea din afara lumii euroatlantice. E o combinaţie care naşte numeroase contradicţii doctrinare, ce pot fi împăcate doar prin utilizarea unor inginerii sociale, la care americanii se pricep extrem de bine. Însă, odată cu ruinarea sistemului lumii multipolare şi sfârşitul dominaţiei globale americane, anticomunismul troţkisto-tismănean intră într-o criză profundă, care îl va determina fie să lupte până „la ultimul glonte”, fie să treacă în tabăra celor pe care în trecut i-au considerat „fascisto-comunişti”.

 

Octavian Racu