Multă vreme am crezut că la UBB nu sunt absolvenţi de istorie care ştiu să scrie cărţi bune, nu numai pastişe demitizante apud Lucian Boia şi manuale alternative de cea mai joasă speţă intelectuală, fără valoare ştiinţifică. Şcoala istorică clujeană azi, fără un I.A. Pop, O. Ghitta, D. Radosav, L. Ţârău, I. Bolovan sau Vali Orga, nu ar fi decât o echipă de activişti civici şi eterni bursieri fără operă. Totuşi, am citit cu interes zilele acestea o excepţională carte semnată de tânărul cercetător Florian Dumitru Soporan de la Centrul de Studii Transilvane: „Naţiunea Medievală în Europa Centrală şi de Est” (secolele XIII – XVI), Presa Universitară Clujeană, 2008. Tânărul istoric demantelează ştiinţific, cu succes, întregul eşafodaj istoriografic post-decembrist privind lipsa unui sentiment etnic şi religios la naţiunile medievale, în special la români. Cartea este construită pe teoria idei de naţiune medievală lansată în anii 80 de istoricul Pompiliu Teodor şi continuată de I. A. Pop în anii 90. Florian Dumitru Soporan consideră că din zorii evului mediu a existat o identitate regională, etnică, lingvistică şi religioasă la popoarele Europei. Sigur aceasta nu era ridicată la rangul de ideologie naţională a sec. XIX, dar sentimentul aparţinător a omului de un neam, o limbă şi o religie a existat încă de la începuturi. Teritoriul, etnia, limba şi religia au fost factorii care au coagulat popoare şi le-au identificat şi particularizat între ele. Chiar şi xenofobia medievală a fost un factor de diferenţiere faţă de celălat, împotriva celor care vorbeau o altă limbă şi aveau o altă religie. Florian Dumitru Soporan expune gradual cu documente şi argumente cum ideea de Franţa s-a construit începând cu secolele XII în jurul Regelui, iar cronicarii francezi în secolul XIII vorbeau de poporul francez şi Regatul Franţei, care trebuie „să cuprindă toate teritoriile locuite de francezi”. Lupta regelui francez sau a împăratului german pentru investitură nu erau decât emancipări naţionale în subsidiar faţă de centralismul religios al Romei. Ideea de naţional a trecut de la Republica Christiana la particularităţi regionale. De la „gentes” la „regna” sau chiar „naţio”. Chiar şi războaiele religioase au fost modalităţi de afirmare etnico-naţionale: M. Luther prin Reformă a rupt pe germani de Roma şi a coagulat naţiunea germană din punct de vedere religios, aşa cum husiţii au fost rebelii religioşi care i-au identificat/diferenţiat pe cehi faţă de nemţii romano-catolici. Războaiele Poloniei faţă de Ordinul Teuton a fost o mişcare de emancipare şi eliberare a polonezilor faţă de germani, care îi urau şi deconsiderau pe aceşti slavi vestici. Moscova lui Nevski şi Donskoi, nu a fost altceva decât o coagulare etnică a poporului rus în jurul Ortodoxiei şi a luptei de eliberare de sub tătari. De asemenea, Notarul Anonim de la curtea lui regelui Bela al III-ea şi Simon de Keza vorbeau deja de o naţiune maghiară coagulată în sens medieval, la sfârşitul secolului al XIII-lea.

Soporan

Cronicarii sârbi şi bulgari vorbeau în secolul XIV de o conştiinţă etnico-religioasă a celor două popoare de frontieră a creştinătăţii în Balcani faţă de avântul islamic al otomanilor. Singurul popor, căruia istorici, ca Lucian Boia -, fără apel la cronici şi documente şi nu ne-a convins de ce, spun că nu era o naţiune medievală -erau românii. Deşi cronicarii Macarie – prin religie -, Ureche, Costin (sec. XVI – XVII) vorbesc limpede de conştiinţa unităţii etnice a românilor din jurul Carpaţilor, de originea lor „de la Râm”, că erau ortodocşi, Lucian Boia şi autorii manualelor alternative eludează documentele şi faptele istorice şi exclud pe români din concertul european de naţiuni medievale. Toată istoria fondării Valahiei şi Moldovei este legată de descălecatul românilor din Maramureş şi Făgăraş, care fugeau de opresiunea catolică maghiară peste Carpaţi la un popor de acelaşi neam şi religie; lucru acesta nu vrea să-l vadă Lucian Boia, dar excelent o prezintă în carte tânărul istoric clujean Florian Dumitru Soporan. Orice turist care vizitează mănăstiri vechi din Ardeal poate observa inscripţii slavone ce amintesc de ctitori ortodocşi din Moldova sau Ţara Românească, care înălţau biserici şi lăcaşuri de cult pentru fraţii lor întru neam şi credinţă dincolo de Carpaţi, dar în viziunea lui Lucian Boia şi autorii manualelor alternative, aceste argumente nu sunt relevante privind recunoaşterea unităţii de limbă, neam şi religie a românilor medievali. Pentru ei, Mihai Viteazul nu este decât un mercenar aventurier plătit de Casa de Habsburg, deşi după fenomenul unirii de la 1600 absolut toţi cronicarii maghiari au reacţionat violent, de frică, în scris împotriva ideii de unitate a valahilor şi schismaticilor ortodocşi. Cartea lui Florian Dumitru Soporan este o replică ştiinţifică edificatoare şi letală pentru pleiada de istorici „literaţi”, mai mult eseişti şi prozatori, în frunte cu Lucian Boia, care din dorinţa de a epata şi a face mulţi bani din scandaluri cărturăreşti au renunţat de mult la statutul de profesori de istorie şi scriu în acelaşi registru ideologic ca Mihail Roller din anii 50.

Ionuţ Ţene