Spectacolul oferit de galeriile de arta newyorkeze este de o complexitate greu de definit, ca multitudinea fatetelor unui cristal. Exista sute de expozitii, in galerii cu specific variat, nu ai timp sa le vezi decat in cativa ani ca sa-ti faci o parere, sa tragi o concluzie. Numai la New York exista 50 de mii de artisti. La care se adauga si artisti din toata lumea, prezenti la vechi galerii sau la galerii noi, cum sunt cele chinezesti, care apar ca ciupercile dupa ploaie. In fiecare saptamana sunt sute de vernisaje, nu poti sa faci fata daca nu ai anumite criterii, sa incerci o selectie. Eu ma orientez dupa invitatiile pe care le primesc. Alteori nu vreau sa scap evenimentele de la marile galerii, Gagosian, Kelly, Pace, The Kitchen, Delacroix, Cohan, Stux, Kasmin sau cele de pe 57 St. De regula, alternez galerii mici cu mari, apoi cu muzee, MoMA, MET, Guggenheim sau Whitney, pe care le vad constant, in functie de noile expozitii pe care le organizeaza. Nu lipsesc de la expozitiile Academiilor de arta, sa vad ce proiecte au tinerii, cum va fi arta de maine. Imi place sa frecventez centrele culturale, pentru a vedea cum isi prezinta rusii, chinezii, italienii sau austriecii tarile lor. La fel de intersante sunt centrele de arta pentru amatori, cum ar fi EFA. Pentru arta fotografica, obligatorie este vizita periodica la ICP (International Center of Photography). Si, evident, targurile de arta, ele sunt regalul cunoasterii planetare. Sunt galerii care cultiva de ani de zile aceiasi artisti, altele prefera clasici sau nonconformisti, autori la moda sau debutanti.

Dar in aceste zile de frig, cand iarna s-a prelungit mult in primavara, parca si expozitiile au fost in ton cu vremea rece. Am vazut cateva expozitii dezolante. Primul contact de acest gen a venit de la Half Gallery, o galerie din Midtown, cocheta, cu etaj, in apropiere de Central Park, plina de tineri vizitatori sau prieteni ai lui Brendan Fowler, artistul care prezenta expozitia „New camera”. Pe mine m-a atras numele lui Brendan, fiindca mi-era cunoscut de la MoMA, unde a expus instalatii. El e specialist in instalatii, dar la Half a expus cinci panze-colaj, bazate pe o tehnica care imbina pictura si tesatura (tapiseria), imprimarea sau supraimprimarea cu lipirea unor fasii de panza pictate, ca un fel de scoci, asa cum ai impacheta un colet.
Aceste lucrari mai au o atractie decorativa, dar ceea ce vedem intr-un catalog al artistului, ne indispune. Erau multi tineri la vernisaj si un tanar mi-a spus ca artistul refuza arta. Si mi-a aratat acest catalog, cu zeci de lucrari in care se vad numai tablouri intoarse. Adica nu se vede panza pe care un artist picteaza, ci dosul tabloului, partea cu rama lui. E ca si cum artistul intoarce spatele artei. Si e atat de minunat sa desenezi, sa pictezi, sa simti cum se manifesta in fiinta ta aceasta inclinatie divina de a contura lumi aparte, fie figurative, fie non-figurative. Refuzul artei este totusi un handicap.
Sigur, totul exprima o atitudine. Artistul vrea sa ne spuna ca istoria artei s-a terminat, s-a creat de toate, orice, nu mai are rost sa mai pictam ceea ce au facut un Arcimboldo, de pilda, sau un Francesco Goya. Istoria artei si-a epuizat limbajul. Poate, dar omul este fiinta care picteaza, care creeaza, el nu poate renunta la aceasta indeletinicire umana, la acest dar divin. Si continua sa picteze. Prefera sa produca masiv o arta kitsch decat sa renunte la a mai picta sau crea forme plasitce.

Peste drum am ajuns la noua locatie a lui Gagosian Gallery, de pe Madison Avenue, unde se afla shop-ul galeriei, dar si un spatiu expozitional. Aici am vazut expozitia Portraits of America, in care expun doi artisti apartinand unor generatii diferite: Diane Arbus (1923 – 1971) si Cady Noland (n. 1956), care, cu mijloace diferite, disjuncte, fotografie si instalatii, surprind istoria in expresiile ei derizorii, pana la straturile graffiti ale subculturii. Arbus surprinde o lume domestica, precum o familie obeza nud, oameni in parc mancand, tot felul de instantanee ridicate la nivel de portret. Arbus are o inclinatie morbida spre ceea ce este anormal, precum imaginea unui evreu gigant, un fel de Golem, fata cu parintii sai pitici. Multe imagini sunt la limita vulgaritatii, surprinzand tot ceea ce e mai indecent la oameni. De regula, evreii au inclinatii spre a dezvalui aspectele mizere si scarboseniile umane. O arta a indecentei.

Diane se trage dintr-o familie foarte bogata de artisti evrei (Nemerov) si cultiva excentricitatile. A facut, de pilda, un cult pentru gemeni. Multe perechi de gemeni gasim in fotografiile ei. Gemeni identici. In contrast, avem o serie de figuri mascate, de oameni care poarta diferite masti, pana la cagulele Ku-Klux-Klan-ului, din care face imagini spectrale, dar si clovnesti.

In prelungirea aceste lumi nebune si suburbane, Noland surprinde ceea ce el numeste ca fiind vazut de un „dark poet of the national unconscious” (poet intunecat al inconstientului national). Apare, subcultural, o lume dystopica. Elementul dominant il constituie violenta si atitudinea non-violenta. O pereche de catuse si un pistol sunt prinse intr-o bara de metal dintr-o camera de baie, care le imobilizeaza. La fel, o grenada este introdusa intr-un cub de plastic transparent, facand-o inutilizabila. Artistul prezinta si psihopati sau ucigasi celebri, precum Charles Manson si Lee Harvey Oswald. Pe podeaua galeriei se afla mai multe cutii in care sunt adunate resturi menajere. O imagine pop art a strazii, a maidanului. Intre imaginile lui Arbus si cele ale lui Noland exista o continuitate pe aceasta latura a marginalului, a dezolarii si violentei inconstiente. Te ingrijoreaza imaginea unei existente a abandonului, fara logica, arbitrara, in care masca dezvaluie a noua identitate a portretului uman.

Se spune ca Arbus este produsul Marii Depresii existente in anii ’30 in America. Dar ea este cotata ca un fotograf important in traditia lui Alfred Stieglitz, care a influentat-o. Destinul ei insa e apropiat de cel al Francescai Woodman, o artista-minune, fenomen, care s-a sinucis de tanara, la 23 de ani. O imagine profetica realizata de Arbus este aceea a unui copil subnutrit care tine intr-o mana o grenada, iar in cealalta o piatra. A murit la 48 de ani, otravindu-se cu barbiturice si taindu-si venele. A avut doua fete, una e scriitoare, cealalta fotograf, ca mama ei.

Cu arta Dianei Arbus aveam sa ma reintalnesc si la faimosul targ anual ADDA (Art Dealers Association of America), despre care am scris anterior. Fraenkel Gallery din San Francisco ii dedica lui Diane Arbus intreg spatiul, intr-o expozitie numita Couples, in care a selectat o serie de cupluri diverse surprinse de Arbus din anul 1956 si pana in 1971, anul mortii. E o idee formidabila, demna de marele targ The Art Show, in care Brancusi, desi absent, e prezent prin ideea cuplului, a sarutului, culminand cu posesivele si fantasmagoricele saruturi sculpturale ale lui Gaston Lachaise si Louise Bourgeois.

Unii refuza arta, altii se sinucid. Un fel de sinucidere este si ce se intampla la unele galerii de pe 57 Street, vadul cel mai select al New York-ului. In spatii de lux, adevarate palate, cu o pozitie de panoramare a Manhattan-ului, vezi expozitii fara valoare, modeste. Mult mai pretioase sunt spatiile in care artistii expun decat ceea ce ei expun. Astfel, la Forum Gallery am vazut portretele lui William Beckman, cu preturi osciland intre 18 mii si 160 mii de dolari. Totul e fara viata, cadaveric, fiindca pictorul nu face decat copii dupa natura. Un naturalism total depasit. Astfel de expozitii nu ar exista daca nu ar fi platite. Sau la Peter Blum Gallery, intr-un spatiu la fel de select, artista germana Esther Kläs expune trei lucrari intr-o expozitie cu titlul „Palomar”. In mijlocul unei sali uriase, vezi un cerc din beton, ca un fel de uluc neregulat, iar deasupra lui o bara de fier atarnata de tavan. La intrare te intampina tot un cerc, dar din metal, langa care se afla un pigment din var. Langa cercul mare mai vedem trei forme din fibre naturale, ca niste sandwich-uri mai mari, pe care e pus un strat de ciment! Ceea ce vedem este total inconsistent, ca si albumul artistei, plin de mazgalelile ei scolaresti. In esenta, si ea refuza arta, face ceva nonconformist, plin de forme informale, improvizate, inconsistente. De fapt, artista lasa urme, nu forme.

Dar marii artisti au lasat in urma lor forme consistente, care sa invinga timpul. Si Kim Keever, la Water House Gallery, o galerie care cultiva in special artisti englezi si americani, expune o serie de panze numite „Abstracts”, desi el imita tot felul de forme ale norilor vazuti din avion. Abstact este numai cuvantul care te trimite la idee, dar reprezentarea este realista. S-a ajuns ca acest cuvant sa fie folosit pentru a boteza orice forma fara fond.
Tot pe 57 St., dar la East 41, exista o sumedenie de galerii, superselecte. La Gitterman Gallery expune in aceste zile Adam Baros, o serie de fotografii ale masinii lui stricate. Asemenea porniri de „avangarda” se justifica poate numai in cazul cand vizitatorii sunt noi sau au uitat ca astfel de atitudini de sfidare a artei clasice, a esteticului, se manifestau febril acum 50 de ani. Tot fotografii vedem si la Howard Greenberg Galley, dar semnate de doi maestri: Berenice Abbott si Charles Marville, care in aceasta perioada are si o retrospectiva la Metropolitan Museum of Art. E un dialog interesant, insolit, intre vechiul Paris si vechiul New York. Aceeasi galerie, in alta sala, ne mai prezinta ceva surprinzator: expozitia „American Champion”, dedicata lui Muhammed Ali in faza gloriei sale, anii ’60. El este simbolul Americii, al puterii de a lupta cu talent si de a invinge. Pozele apartin lui The Gordon Parks Fundation.
De regula, vernisajele au o caracteristica party, copiind evenimentele high life, adica sunt loc de intalnire a prietenilor artistului sau artistilor care expun. Ce se expune nu mai conteaza, conteaza sa se intalneasca tinerii, sa discute aprins la un pahar, sa faca un zumzet enorm, transformand galeria intr-un stup de albine. Asa s-a intamplat dunazi la Robert Blumenthal Gallery, situata pe Madison Avenue, intr-un loc select, unde un grup de artisti au expus pictura, fotografie, sculptura, arta abstracta si realista, dar nu s-a putut vedea nimic, fiindca multimea de tineri care au ocupat spatiile galeriei a obturat cu totul peretii. A trebuit sa revin a doua zi ca sa vad expozitia. Dar parca totul era gol, fara viata, fara acel freamat al vorbelor de neinteles, al chipurilor care striga, al bratelor care se strang. In fond, arta e pentru oameni. Iar fara ei, nu mai e buna nici ca muzeu. Poate ca aceasta extrema a artei americane este cea mai normala realitate cu putinta.

Grid Modorcea
Corespondenta de la New York