Iubiţi fraţi şi surori

Chemarea solemnă de la începutul celei mai importante celebrări de peste an este: Veniţi de primiţi lumină!, iar slujba se sfârşeşte cu cântarea: Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm: Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi: să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hrstos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.
Lumina inefabilă ce învăluie sărbătoarea Paştilor izvorăşte din Hristos Cel înviat din morţi. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin ne îndeamnă să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii. Evangheliadin duminica Paştilor, vorbind despre Hristos Cel înviat, ne spune că El esteLumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume (Ioan 1,9).
Însuşi Mântuitorul Hristos le-a spus fariseilor: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în intuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan 8,12). Iar la Slujba Învierii cântăm: Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea Lui Hristos, întru care s-a întărit.
Un poet creştin, cu talentu-i primit de la Dumnezeu, ni-L prezintă pe Hristos înviat răspândind lumină:Iar în faţa tuturora… ce luceafăr glorios/ Umple cerul de lumină şi de Har victorios? E Iisus! … purtând pe frunte diadema de lumini/ Cu aceeaşi simplitate, cum purtase crengi de spini/… Până-n bolţi un glas răsună, larg ca bubuitul lavei./ Sus acum, voi, porţi eterne! Iată, Împăratul slavei!/ Cine-i Împăratul slavei? Domnul tare şi viteaz,/ Care-a biruit în luptă cel mai fioros grumaz!
Sfântul Ioan Teologul, fiind răpit în Rai, L-a văzut pe Hristos Cel înviat din morţi: El era îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur. Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului. Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui era ca un vuiet de ape multe; În mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui (Apocalipsa 1, 13-16).
Domnul Hristos, prin Învierea Lui, nu numai că a biruit iadul şi moartea dăruindu-ne viaţă veşnică fericită,ci este şi un izvor de viaţă dumnezeiască pentru noi în viaţa pământească, un izvor de putere şi de curăţie. Din trupul Lui iradiază putere şi slavă care se revarsă asupra noastră. Căci a înviat Hristos, călcând moartea, ca şi pe noi să ne izbăvească de stricăciune şi, oprind tânguirea din pricina ei, să ne încredinţeze să strigăm plini de bucurie: Ai întors plânsul meu în bucurie, ai rupt sacul meu şi m-ai îmbrăcat în veselie.
Prin Sfintele Taine ne unim în chip minunat cu Hristos. Prin lucrarea Sfintelor Taine Soarele Dreptăţii intră, ca printr-o mare deschizătură a firii, în această lume intunecată şi omoară tot ce-i peritor în ea,împrăştiind peste tot duh de viaţă nemuritoare, căci Lumina lumii biruieşte lumea.
Ne luminăm la Botez prin apă şi prin Duh, ne îmbrăcăm în Hristos: Câţi în Hristos v-aţi botezat, În Hristos v-aţi îmbrăcat (Galateni 3,27), zice Sfântul Pavel. Această haină luminoasă nu rămâne numai la suprafaţa pielii, ci se imprimă în fiinţa noastră întreagă. Iar când ne pregătim pentru Sfânta Împărtăşanie, îi cerem lui Dumnezeu: ca focul şi ca lumina să-mi fie mie Trupul şi Sângele Tău cel scump, Mântuitorul meu, arzând materia păcatului şi mistuind spinii patimilor şi luminându-mă tot pe mine ca să închin Dumnezeirii Tale. În spiritul acestei afirmaţii Sfântul Sinod a dedicat anul 2014 Sfintei Spovedanii şi Sfintei Împărtăşanii.
Încă din lumea aceasta, cei ce s-au curăţit de păcate văd slava lui Hristos Cel Înviat. Pe Tabor cei trei ucenici L-au văzut îmbrăcat în lumină. Tot aşa L-au văzut Apostolii după Înviere. Iar Sfântul Grigorie Palama ne spune că atunci când vom deveni nestricăcioşi şi nemuritori şi vom ajunge la starea cea preafericită şi în chipul lui Hristos, atunci vom fi totdeauna cu Hristos, plini de arătarea Lui prin vederi preacurate: căci arătarea Lui ne va scălda în fulgerări prealuminoase.
Citim în Pateric că a fost un om care se numea avva Pamvo şi despre acesta se povesteşte că trei ani a petrecut rugându-se lui Dumnezeu şi zicând: să nu mă slăveşti pe pământ! Şi atât l-a slăvit Dumnezeu încât nu putea cineva să se uite la faţa lui, de slava care o avea … Faţa lui avva Pamvo ca fulgerul strălucea şi era ca un împărat şezând pe tron.
În cetatea Noului Ierusalim nu va mai fi trebuinţă de soare, nici de lună ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul. Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor (Apocalipsă 21,23-24). Soarele unic ce o va lumina este Hristos Cel Înviat din morţi. Cei ce au o viaţă curată vor putea ajunge acolo. De aceeaSlujba Învieriine îndeamnă să ne curăţim simţurile şi să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a Învierii. Şi cântându-I cântare de biruinţă, luminat să-L auzim zicând: Bucuraţi-vă!

Iubiţi credincioşi,

Dacă Hristos este lumină şi izvor de lumină pentru toţi, diavolul este întuneric şi sursă de tenebre pentru mulţi. În fruntea diavolilor stă satana. Diavolii erau la început îngeri, dar, având voie liberă, cauza căderii lor a fost decizia de a se despărţi de Dumnezeu, iar motivul căderii a fost mândria.
Dacă dorim să ne explicăm răul, acesta constă în voinţa unor spirite create, inferioare lui Dumnezeu, de a se ridica peste această condiţie a lor, deci într-o tendinţă a lor de a fi prin esenţă mai mult decât sunt. Proorocul Isaia, privind cu tristeţe prăbuşirea îngerilor răi, exclamă: Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ tu, biruitor de neamuri, care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu (Isaia 14, 12-13).
Aşadar diavolul este fiinţă spirituală pervertită, duh rău şi trufaş. Termenul grecesc diavolos (*4V$@8@H) se traduce prin calomniator, pârâtor, clevetitor şi uneltitor. În ebraică se numeşte satan şi înseamnă potrivnic şivrăjmaş. Sfântul Ioan Teologul ne spune că a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el (Apocalipsa 12, 9).
Fiind la început îngeri luminaţi au devenit diavoli întunecaţi. Ei sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi apoi ai oamenilor. Cei ce se lasă ispitiţi cad în mrejele lor. Diavolul a fost dintru început ucigaş de oameni şi tatăl minciunii (Ioan 8, 44). În final, însă, va fi aruncat în iezerul cu foc şi pucioasă, cu fiara şi proorocul mincinos de care s-a servit (Apocalipsa 20, 10-14).
Din nefericire pentru lumea modernă, cum spune Baudelaire, cea mai faimoasă şiretenie a diavolului constă în a ne convinge că el nu există. Şi, convingându-ne, poate lucra clandestin. Nu mai credem în rău. De aceea lucrurile merg tot mai prost în lume pentru că ne este frică să privim în faţă adevăratele cauze ale răului.Credem în nemumărate mici rele, ne e teamă de nenumărate primejdii, dar am încetat să mai credem în rău şi să ne fie frică de adevărata primejdie. Or, Sfântul Petru ne spune: Fiţi treji, priveghiaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (1 Petru 5,8).
Diavolul este întunecat, şiret şi rece. El a fost condamnat să se târască în gânduri şi simţămimte exclusiv trupeşti şi materiale. Incapabil de a se înălţa de la pământ, el nu se poate ridica înspre cele duhovniceşti.Sugerându-ne gândurile rele, împreună cu ele, intră în noi puterea lui. Sufletul se întunecă şi gândurile rele ne chinuie. Simţim atunci pierzania şi vedem că, lipsiţi de harul lui Dumnezeu, nu suntem decât pământ şi păcat. Şi dacă ne târâm şi noi pe pământ, aşa cum se târăşte el, complăcându-ne în fapte josnice, avem toate şansele să fim muşcaţi mortal de către el.

Dreptmăritorilor creştini,

La Paşti prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice. Sfântul Ioan Gură de Aur exclamă triumfal: Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă.
Noi, cei ce oscilăm între Lumină şi întuneric, între Hristos şi diavolul, trebuie să ne hotărâm pentru Hristos. Pentru că ontologic am fost făcuţi să iubim Lumina şi instinctiv ne este teamă de întuneric. Şi totuşi, de ce preferăm uneori întunericul? Ne spune Mântuitorul: Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească (Ioan 3,19-20).
Multă lume este indiferentă la cele spirituale şi cu preocupări de altă natură. Preferă un mediu tenebros, care nu are exigenţe de factură duhovnicească şi nu le provoacă nelinişti metafizice. Lumina i-ar stânjeni, scoţând în evidenţă patimile ce-i subjugă. Întunericul, însă, le prieşte pentru că nu-i tulbură nimeni în preocupările lor.
Dar această stare de lucruri se sfârşeşte cu moartea şi întunericul devine veşnic. Însă Dumnezeu ne-a creat pentu altă viaţă. De aceea, la Paşti cântăm: Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice; Şi săltând, lăudăm pe Pricinuitorul, Cel unul binecuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri, şi preaslăvit.
Această viaţă plină de lumină, care va fi nesfârşită în veacul viitor, o experimentează încă de pe pământ oamenii care au o viaţă curată. Iată cum îl descrie Sfântul Isaac Sirul pe un asemenea om: faţa se face ca de foc şi plină de farmec şi trupul lui se încălzeşte. Frica şi temerea se îndepărtează de la el şi intră în extaz… Moartea înfricoşătoare o socoteşte bucurie şi niciodată vederea minţii lui nu află vreo întrerupere în înţelegerea tainelor cereşti.
Sursa de lumină este Hristos, de care nu trebuie să ne îndepărtăm, ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog:Precum fierul ars de foc se împărtăşeşte de lumina lui şi leapădă îndată negreala sa, dar, depărtându-se de foc, se face şi se vede iar rece şi negru, aşa şi trupurile sfinţilor, împărtăşindu-se de harul unit cu sufletul lor sau cu focul dumnezeiesc, se sfinţesc şi arzînd se fac şi ele străvezii şi luminoase.
Starea lor sufletească, ne spune acelaşi sfânt, este una deosebită: Mai întâi ei sunt umpluţi de o bucurie negrăită pentu că au dobândit în ei înşişi nu lumea, nici cele din lume, ci pe Făcătorul şi Domnul şi Stăpânul a toate. Apoi se îmbracă cu tot trupul şi în întrtegime în Lumina Care este Însuşi Hristos Dumnezeu, şi se văd pe ei înşişi împodobiţi cu o slavă negrăită şi cu un veşmânt dumnezeiesc strălucitor.

Iubiţi fraţi şi surori

În această stare de spirit doreşte să ne transpună Slujba Învierii, iar creştinii extaziaţi exclamă: Cât este de sfântă, cu adevărat, şi întru totul prăznuită această noapte de mântuire şi strălucită, mai înaite vestitoare fiind zilei celei purtătoare de lumină, a Învierii, în care Lumina cea fără de ani din mormânt cu trupul tuturor a strălucit.
Aceste cuvinte de Înviere vi le vestim şi noi, dorind să Vă facem mângâiere, dumneavoastră şi la toţi cei dragi, rugându-L pe Dumnezeu să vă dăruiască sărbători cu pace şi spunându-vă din tot sufletul: Hristos a Înviat!

†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului