Popularii europeni susţin expansiunea Ungariei până la capăt, mascând-o în drepturile monorităţilor, pe model rusesc Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată marţi, care recomandă drepturi colective pentru minorităţi, printre care şi autonomia teritorială, are toate şansele să arunce în aer şi puţina coeziune care a mai rămas în Europa. Rezoluţia este iniţiată, desigur, de maghiarul Ferenc Kalmár (PPE) şi vine mănuşă pentru mişcările Rusiei care tocmai a obţinut drepturi definitive pentru ruşii din Crimeea, anexând-i!

E de mirare cum într-o perioadă în care drepturile minorităţilor au devenit pretext pentru invadarea unei ţări, dar şi modalitatea de a distruge suveranitatea unui stat prin intervenţia ”salvatoare” a unui stat vecin preocupat intens de minoritate, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a votat o asemenea rezoluţie (AICI) care încurajează separatismul şi enclavizarea etnică.

Mergând pe firul acestei rezoluţii, fiecare ţară din Europa ar trebui să se dividă, să-şi împartă teritoriul şi să accepte multe limbi oficiale, pentru că nu există niciun stat pur din punct de vedere etnic (nici nu cred că a existat vreodată). Aşadar, bogăţia culturală a Europei şi cosmopolitismul trebuie transformate în enclave, în aşa fel încât Europa să fie scena câtorva zeci de autonomii peste noapte, de la Scoţia şi Catalonia, la Veneţia şi, bineînţeles, la câteva regiuni din România. Rezoluţia APCE, născută evident din aspiraţia Ungariei de a-şi construi enclave în ţările vecine unde există minoritate maghiară, vrea de fapt să redeseneze graniţele şi este un afront adus statului modern şi suveranităţii sale, precum şi o revendicare anti-Trianon, marea durere a Budapestei. Singura problemă a enclavizării etnice, dincolo de aparentul său ideal al fiecăruia pentru sine, este că înseamnă nici mai mult, nici mai puţin, decât sfârşitul puţinii coeziuni şi aşa câştigate cu greu la nivel european. Rezoluţia maghiarului Ferenc Kalmár aminteşte de aşa zisele modele de succes ale autonomiei, precum Tirolul de Sud, dar nu vorbeşte de Kosovo, care este tot un model de succes de vreme ce Kosovo a fost recunoscut de multe state şi este la fel de posibil în Europa ca şi celălalt exemplu.

Rezoluţia, născută evident din aspiraţia Ungariei de a-şi construi enclave în ţările vecine unde există minoritate maghiară, vrea de fapt să redeseneze graniţele şi este un afront adus statului modern şi suveranităţii sale, precum şi o revendicare anti-Trianon, marea durere a Budapestei. Deloc surprinzător, imediat după adoptarea rezoluţiei, politicienii maghiari din România au ieşit să aplaude reuşita şi să ne scoată ochii cu ea. Proiectul legii autonomiei teritoriale cu care ne ameninţă UDMR este bazat pe autonomia Tiroului de Sud recomandat de Consiliul European, a declarat ritos Kelemen Hunor, imaginându-şi că dacă un maghiar de-al lui i-a prostit pe cei din APCE să voteze o rezoluţie de desfiinţare a statului naţional unitar, România o să cadă pe spate de admiraţie şi o să-i dea pe tavă enclava etnică pe care şi-o doreşte în Transilvania! Oricât ar defila politicienii maghiari cu această rezoluţie, pentru România ea are valoare nulă. În primul rând pentru că este o recomandare şi ne-am săturat să primim recomandări aiurea de la oameni care nu ştiu ce vorbesc. În al doilea rând pentru că-i aparţine unui maghiar ale cărui intenţii secesioniste şi iredentiste se văd de la o poştă. În al treilea rând pentru că poate să recomande cine ce vrea şi de unde vrea, autonomie teritorială în România nu se va acorda niciodată, există suficient naţionalism sănătos în această ţară pentru ca oricine ar încerca aşa ceva să se izbească de un zid de netrecut.

Nu e mai puţin adevărat că lupta politicii maghiare pentru autonomie teritorială este cu atât mai periculoasă cu cât se îmbracă în tot felul de formule europene şi internaţionale. Prost să fie însă cel care nu vede, în spatele cuvintelor frumoase despre drepturi şi aspiraţii, aceeaşi dorinţă furibundă a Ungariei de a-şi aroga teritorii străine, mai ales că Budapesta a intrat într-o nouă eră a lui Viktator, dublată de ascensiunea lui Jobbik.

Important este să nu ne emoţionăm, cum facem noi de obicei, în faţa rezoluţiilor şi recomandărilor venite din afara ţării, iar atunci când Hunor sau alţi aventurieri politici vin să ne fluture hârtii de acest fel şi să ne ceară autonomie pe baza lor, să-i trimitem la plimbare. Eventual la Budapesta, pentru consolare..

Bogdan Diaconu, Sursa: Adevarul