„Sfinţii şi Securiştii” lui Teodor Tanco nu sunt greco-catolici. O ipoteză inedită despre colaboraţionismul lui Valeriu Anania

Am citit cu precauţia maturităţii recenta carte a octogenarului Teodor Tanco, de altfel un excelent istoriograf local, deoarece ştiu că este un activist greco-catolic, care şi în opera sa nu şi-l poate disimula. „Sfinţi şi securişti” scrisă de Teodor Tanco şi publicată la Editura „Ecou Transilvan” se vrea o carte autobiografică, în centrul acesteia fiind încercarea nereuşită a Securităţii comuniste de a îl racola în 1959, deoarece a refuzat colaborarea. Cartea este construită în jurul acesui refuz spasmodic de a deveni informator al Securităţii, cu consecinţe dramatice apoi pentru întreaga viaţă şi carieră a autorului. Refuzul semnării angajamentului, care îl percepe ca o negaţie a încheierii pactului cu Diavolul, în sens religios, s-a dovedit un act distrugător al vieţii sale literare şi încheierea carierei universitare. Rectorul Ion Vlad îi semnează lui Tanco şi Doinei Cornea desfacerea contractului de muncă de la UBB. În replică, Teodor Tanco priveşte cu invidie şi ură pe cei care au semnat pactul cu Securitatea comunistă şi au avut succes atât în viaţa culturală cât şi în cea socială, dar mai ales în ierarhia religioasă a BOR, atât înainte de 1989 şi mai ales după 1990. În viziunea lui Teodor Tanco ierarhiile literare şi sociale în România se fac de o confrerie, aproape secretă, a foştilor turnători ai Securităţii, care se promovează şi protejează indiferent de regim. Teodor Tanco consideră lista „privighetorilor literaturii” clujene, apărută într-o publicaţie locală, o mărturie întunecată premptorie, care nu moare ci se perpetuează în complicităţi maligne. În general, foştii turnători clujeni se autopromovează în funcţii şi ierarhii pecuniare şi mai ales obţin premii ale U.S., tocmai ca o fidelizare a faptului că au semnat pactul cu Diavolul securist. Teodor Tanco se simte o victimă Securităţii de ieri şi azi, tocmai că a refuzat colaborarea. Dacă semna, el ar fi devenit o personalitate recunoscută, apreciată şi premiată în ierarhia culturală a ţării, deoarece sistemul securist încă funcţionează dincolo de regimuri. Un coleg de generaţie, scriitorul Valeriu Anania, faptul că a acceptat reeducarea de la Aiud de după 1958 şi a fost protejat de colonelul Gh. Crăciun, a fost promovat în ierarhia BOR după eliberarea din 1964 şi trimis ca agent DIE, circa 10 ani, în SUA, ca să-l compromită pe episcopul legionar Trifa. Atacurile lui Tanco la adresa lui Valeriu Anania au un aer confesional de novice unit, dar asta nu înseamnă că autorul nu intuieşte colaborări securistice ale viitorului ierarh Bartolomeu cu Securitatea comunistă. Însăşi Înaltul prelat recunoaşte în „Memorii” presiuni morale ale securiştilor şi capcane tenebroase din case conspirative, în care a căzut ca urmare a colajului de păianjen impus de agenţii puterii. Colaboraţionismul indus al lui Valeriu Anania cu regimul comunist este deja cunoscut, dar Tanco nu se mulţumeşte cu deconspirarea acestui lucru în carte, ci aduce o ipoteză şocantă: Valeriu Anania a început colaborarea cu serviciile secrete, nu cu Securitatea comunistă, ci cu Siguranţa statului lui Ion Antonescu, în 1942, când a fost arestat pentru deţinerea de pistoale în podul Mănăstirii Cernica, unde era călugăr, şi pentru deţinerea de literatură legionară. Anania a făcut parte în anii 30 din Frăţia de cruce „Mănunchiul de prieteni” şi l-a cunoscut personal la Drăgăşani pe Corneliu Zelea Codreanu în timp ce construia biserica din localitate. În plin război, pentru un astfel de delict, Anania primeşte doar o condamnare de şase luni în lagărul de la Caracal, în timp ce camarazi de-ai lui ca Nicolae Trifoiu, numai că a dus mâncare la deţinuţi legionari, a primit şapte ani de puşcărie pe care i-a executat până în 1946, fără „eliberarea” din 23 august 1944. Tanco presupune că Valeriu Anania a semnat colaborarea cu Siguranţa -, în timp ce alţi legionari pentru delicte minore erau trimişi pe front în batalioanele morţii” din prima linie -, şi a fost trimis ca să spioneze deţinuţii din lagărul de la Caracal. În această paradigmă nedovedită documentar, Tanco consideră că Anania a devenit liderul manifestaţiilor studenţeşti din 1946 de la Cluj, în urma înţelegerii cu comisarul Gh. Crăciun, pe care l-a folosit să dezamorseze greva academică dinspre o mişcare anticomunistă într-una anti-maghiară. Mai târziu, Crăciun şi Anania se vor reîntîlni în reeducarea de la Aiud. Tanco nu are dovezi ale colaboraţionismului lui Anania cu Siguranţa, dar ipoteza e incitantă şi merită cercetată în arhive.

Cartea lui Tanco respiră o frustrare umană şi confesională a unui greco-catolic faţă de ortodoxismul lui Valeriu Anania. Autorul e supărat pe marele prelat pentru că atunci când a canonizat sfinţii năsăudeni, de la Todoran la Pahomie din Gledin în anii 2000, nu a recunoscut şi apreciat că s-a folosit de studiile sale despre aceştia, încă din anii 60, publicate în reviste de specialitate, ci l-a promovat pe un preot ortodox Nicolae Feier, care l-a citat copios. Tanco consideră ignorarea sa confesională, doar pentru că el era credincios unit. Frustrarea confesională a lui Teodor Tanco răzbate vizibil ca o miasmă în carte, alterând valoarea şi întunecând claritatea ipotezelor. El acuză pe corifeii lui Valeriu Anania din literatura clujeană, în frunte cu universitarul Mircea Popa, pe care îl aminteşte de mai multe ori, ca făcând parte din lista „privighetorilor literare” ale Securităţii publicată în presa locală, că l-au izolat pe scena culturală într-o conspiraţie a tăcerii, ignoranţei şi cenzurii. Dincolo de idiosincraziile autorului, cartea „Sfinţi şi securişti” e un document revelator şi deconspiră o lume subterană, care funcţionează în complicităţi oculte legate de vechiul regim în plină eră democratică, filo-americană şi europeană. Tanco cade totuşi în păcatul de a găsi o vină confesională în colaborarea cu Securitatea: turnători au fost atât ortodocşii cât şi greco-catolicii, nu e o chestiune ce ţine de apartenenţa religioasă. În solidul „Argument” semnat de autor, acesta previne că „am scris nu împotriva părintelui Bartolomeu Anania, cum îi spunea, ajuns foarte înalt ierarh al BOR, ci împotriva scriitorului Valeriu Anania și omul politic care a fost colaborator vechi al Securității.” Iar în PS al acestui amplu „Argment” ține să precizeze: „Am scris cartea aceasta pentru că ea a a fost, involuntar, o formă a colaborărrii între un înalt ierarh și un mirean. Primul a lucrat (documentar) cu materialul celui de-al adoilea și a modelat oameni postumi după chipul sfinților. Secundul comentează materialele publicistice cu neadevăruri și tăinuiri despre primul, ca om al cetății, infirmându-le.” Sfârşitul cărții este paradigmatic: „Pe unii Securitatea i-a îngropat de vii în pământ, pe alții și dacă-s morți CNSAS i-a îngropat în dosare.” Concluzia este evidentă: Securitatea nu a murit…

Ionuţ Ţene