Şi eu am fost iniţial surprins de audienţa uriaşă pe care a avut-o filmul „Lanţul amintirilor” difuzat chiar in seara primei zile de Paşte. Un film „indian”, care, împreună cu suratele sale „Vagabondul” şi „O floare şi doi grădinari”, a stors de lacrimi toate bunicile actuale pe vremea când erau fete mari.

Cu patru decenii în urmă, puţine au fost femeile care s-au putut abţine să-l vadă numai o singură dată şi multe se lăudau că l-au văzut de 5 sau de 10 ori. Într-o vreme când filmul putea fi văzut numai în cinematografe, vizionarea sa era o opepee, care începea la 9 dimineaţa, când se deschidea casa de bilete, cu o oră sau două de stat la coadă, pe care lupta continuă cu cei care care încercau să intre în faţă sau să ia câte 10 bilete o transforma în exerciţiu de socializare. Apoi, nu te puteai duce la film sâmbătă sau duminică seara îmbrăcat ca de fiecare zi, pentru că „se uita lumea la tine”. Dar şi tu la ceilalţi… Urma, deci, o jumătate de zi de „găteală”, dar care se ducea naibii chiar înainte de a intra în cinematograf, în cele 10 minute de împins ca la rugby pentru a străpunge puhoiul celor care sperau să cumpere bilet în ultima clipă şi găştile de ţigani care vindeau bilete cu de două sau de trei ori preţul. Cearta cu cei pe care îi găseai pe locurile tale era bonus, şi de multe ori aceştia chiar aveau bilete valabile.

Cred că nu era cinematograf care să nu vândă locuri de două ori capacitatea sălii… Pare nostim acum, dar pe vreamea Lanţului Amintirilor era firesc să cumperi bilete „în picioare”, adică să stai pe treptele dintre rânduri, dacă erai norocos, sau chiar în picioare, rezemat de perete. Era şi un banc pe tema asta: doi tineri sună la un cinematograf – Bună ziua, doresc două locuri pe scaun pentru ora 5… Nu avem… Atunci, „în picioare”… Ne pare rău, dar avem numai locuri culcat… Dar cine e acolo?… Cimitiru´ Bellu.

Totuşi, trebuie să recunoaştem, acea serie de filme „indiene” a făcut din nou românii să cânte singuri pe stradă. Într-o lume gri, cu filme româneşti despre muncitori cu bască, care ieşeau duminica cu familia la plimbare în parc şi priveau cu încordare zarea, au apărut aceste filme pline cu sentimente, cu haine colorate, cu muzică… Exact ce lipsea atunci, şi nu puţini erau cei care prelungeau emoţia acestor filme fredonând pe stradă: „A-va-ra-mu, Aaaaa, A-va-ra-mu/ Am pantalonii rupţi în cur/ Şi mă cheamă Raj Kapur/ A-va-ra-mu, Aaaaa, A-va-ra-muuuu…”.

Un astfel de film a fost difuzat de Naţional TV în seara primei zile de Paşte şi a avut o audienţă care a întrecut toate aşteptările, ceea ce l-a supărat pe jurnalistul Ionuţ Ţene până la nivelul la care a scris acest articol pe Napoca News. Domnia sa se miră că un astfel de film a fost preferat de un milion şi jumătate de români în detrimentul unor emisiuni cu tematica evenimentului, şi-i mai introduce în această ecuaţie şi pe ţigani. Articolul este foarte bun, deoarece atrage atenţia asupra unui fenomen de masă şi încearcă să-i găsească explicaţii.

Nemulţumirea lui Ionuţ Ţene este firească, pentru că ne-am format o anumită imagine despre modul în care românii sărbătoresc Învierea Domnului. Dar oare această imagine nu este puţin idilică şi stereotipă? Şi apoi, circumstanţele în care foarte mulţi români sărbătoresc Paştele nu sunt puţin schimbate faţă de cele care „au fost odată”?

Hai să vedem câte familii de bătrâni au copiii şi nepoţii plecaţi peste hotare şi trebuie să se mulţumească cu o aniversare „prin telefon”… Hai să vedem câte familii au o existenţă blazată, în care viitorul înseamnă doar următoarea zi de leafă, şi orice evadare în imaginar este un balon cu oxigen pentru speranţele lor… Hai să vedem câte familii şi-au făcut un ritual din a-şi petrece serile în faţa televizorului, câte 3, 4, 5 ore seară de seară, de parcă ar fi drogaţi…

Da, sunt convins că statisticile sunt corecte cu privire la audienţa extraordinară pe care a avut-o „Lanţul amintirilor”, pentru că mă aşteptam la aşa ceva. Numai că acestea nu ne spun şi profilul celor care au preferat să se refugieze în acest film, şi aici încerc eu o explicaţie.

Acest film a fost şansa unei întregi generaţii de pensionari de a-şi retrăi tinereţea, într-un moment în care viaţa reală nu le-a oferit o alternativă mai bună. Acest film a venit „la pachet” cu toate amintirile asociate cu vizionarea sa acum 40 de ani, şi cu toate trăirile de atunci. Dar atunci au fost vremuri grele, vor spune mulţi, cine ar dori să mai retrăiască aşa ceva? Da, într-adevăr, atunci a fost o viaţă imposibilă pentru un om cu idealuri, dar atunci ei erau… tineri!

Ionuţ Ţene are cumva dreptate: acum, în seara primei zile de Paşte, cei unu şi jumătate de milion de români care s-au uitat la „Lanţul amintirilor” ar fi trebuit să fie copleşiţi de copii, de nepoţi, de cuscri, de prieteni, de vecini. Chiuveta din bucătărie ar fi trebuit să fie plină cu farfurii şi să nu te mai auzi om cu om de muzică şi gălăgie… Televizorul trebuia să fie un obiect pe care să nu îl bage nimeni în seamă.

Numai că aceasta se poate întâmpla numai într-o lume aşa cum obişnuia să fie, în care distanţa dintre părinţi, copii şi nepoţi nu se parcurge cu avionul. Aceasta este cheia revenirii la modul „tradiţional” de sărbătorire a Paştelui, dar şi a Crăciunului, a Anului Nou şi a oricărei alte sărbători: românii să îşi găsească de muncă şi să creadă că îşi pot împlini visele în România, şi să aibă copii care să le umple viaţa, lor şi bunicilor. În acel moment, nimeni nu va mai trebui să le explice cum să se simtă bine şi să se distreze fără televizor, pentru că televizorul, în astfel de ocazii, este un surogat pentru viaţa normală, compania oamenilor singuri şi fără speranţe. Dacă omul nu are o viaţă normală, nu i-o poţi oferi doar luându-i surogatul!

Trebuie spus ceva şi despre legătura pe care Ionuţ Ţene o face cu ţiganii: în acest caz, ea nu există! Da, este corect să-i asociem pe ţigani cu India, dar nu cu India care produce astfel de filme. Istoric, cultural şi antropologic, ţiganii provin din zona Indiei şi a Pakistanului, dar niciuna dintre aceste ţări nu pare să-şi dorească să devină un Ierusalim pentru ei. Până când conexiunea dintre ţigani şi India nu devine biunivocă, orice similitudine pe care ţiganii şi-o identifică cu India este doar o exhibare şi o justificare a unui comportament antisocial, noneuropean, pe principiul: „Trebuie să acceptaţi că nu sunt ca voi, pentru că sunt ca indienii”. Problema e că indienii nu spun „Da, aşa este”…

În cazul filmului „Lanţul amintirilor”, dar şi al celorlalte filme „indiene”, motivul principal care i-a făcut pe atât de mulţi români să se lase răpiţi de poveştile din acestea este faptul că noi, românii, suntem foarte emoţionali şi sentimentali. O dovadă este priza pe care o au, de 25 de ani încoace, toate celelalte telenovele, fie ele din Argentina sau, mai recent, din Turcia. Este doar o întâmplare faptul că primele telenovele care au ajuns la noi, acum 40 de ani, în varianta scurtă, au fost produse în India, şi audienţa lor nu are nicio legătură cu numărul mare de ţigani care trăiesc în România. Că le place şi ţiganilor, este cu totul altceva, însă faptul că ei încearcă să se supraevalueze asociindu-se cu aceste filme este ca şi cum un copil de la orfelinat are impresia că seamănă cu o femeie frumoasă care trece pe stradă şi îi spune „Mama!”, iar aceasta îi dă cu flit…

În concluzie, fenomenul filmelor indiene în România este legat primordial de români şi este reprezentativ pentru situaţia politică din România. Audienţa extraordinară a filmului „Lanţul amintirilor” din prima zi de Paşte a anului 2014 nu este un indicator al degradării spirituale şi sociale a românilor, ci unul al Tristeţii societăţii româneşti actuale.

Mihai Tociu