Un nou examen de masterat pentru studentii de la Academy of Art din New York a prilejuit cunoasterea stadiului in care se afla viitorul artei americane, pe latura sa culta, bazata pe scoala. Cei 108 tineri artisti aflati in aceasta faza postuniversitara, de perfectionare (MFA), dincolo de gradul de licenta (BFA), care au expus in atelierele existente in patru dintre nivelele cladirii de pe Franklin Street, au demonstat ca arta se afla pe maini bune.

Asa cum am discutat cu multi dintre ei, tinerii artisti sunt constienti ca trebuie sa depaseasca actualul nivel al artei americane impus de generatia lui Andy Warhol, care a introdus notiunea de consumism, de marfa comerciala, saracind arta de orice idealism si ancorand-o intr-o dependenta fatala de „money”. Sigur, nici Warhol nu a prevazut asa ceva. De fapt, miscarea pop-art a pornit de la o atitudine anti-consumism, ca totul sa cada in cel mai teribil consumism, in comercialul ieftin, exploatandu-se „negativele” unor imagini cu Marilyn Monroe sau cu celebra Campbell Soup. Dovada ca recent, la Sotheby’s, sase autoportrete fotografice ale lui Andy Warhol s-au vandut cu peste 30 milioane dolari! E un „apogeu” periculos, care prefateaza moartea artei. Oricum, aceasta miscare a dus la afirmarea kitsch-ului pe toate planurile si la triumful falsului asupra autenticului.

O astfel de reactie vedem in atelierul lui Dumith Kulasekara, din Sri Lanka, aflat la etajul 3, care expune o lucrare pe care el o numeste Trauma, dar am putea-o numi chiar „Andy Warhol”, fiindca reprezinta trupul maroniu al unui animal de prada, care a devorat totul in calea lui, avand in loc de cap tocmai bucati insangerate din fiintele devorate. E un fel de fiara apocaliptica, asa cum ne-o imaginam din Biblie, unde vedem pe trupul ei mii de capete, dar aici aceste mii de capete sunt mii de ciosvarte ale omenirii devorate. Iar in jurul ei sunt alte resturi din acelasi ospat apocaliptic.

Majoritatea expozitiilor americane sunt axate pe comercial, desigur, un comercial rafinat, foarte incarcat de performante tehnice (exceleaza digital art!), dar rupt de limbajul viu al artei, care inseamna creatia directa a omului, cu mintea, mainile si sufletului sau, dincolo de programele standard ale computerului. Ori Academy of Art face tocmai aceasta demonstratie, de a-i invata pe studenti sa deseneze, sa faca studii dupa opere clasice, sa modeleze lutul, sa creeze sculpturi dupa modelele antice, sa regandeasca arta dupa istoria ei, marcata de cuceririle unor artisti de geniu. Desigur, nudul se afla la loc de frunte, dar si portretul, exista o lupta formidabila cu portetele lui Rembrandt, in primul rand, asa cum vedem in multe din atelierele Academiei. O tendinta este aceea de a pastra gingasia umana, de a crea forme delicate, de a nu masculiniza feminitatea lumii. O asemenea delicatete gasim in atelierul lui Elizabeth Shupe, nascuta la New York, dar cu parinti polonezi, care realizeaza un univers SF foarte unitar, plin de verdeata luxurianta. Parca ne aflam in Pandora lui James Cameron din Avatar.

Feminitatea e aparata de multe tinere. Ba una dintre ele realizeaza un nud de femeie avand sex de barbat, ca un fel de fronda, zice ea, la masculinizarea generala a artei. Ea mai spune ca e o ironie, o violentare parodica la agresiunea sexuala a timpului nostru.

Mi-a facut placere sa-i cunosc si sa discut cu Nicolas V. Sanchez, cu Kim Power, cu Maya Koenig, cu Kristin O’Connor si multi alti tineri, toti foarte talentati, dar deocamdata in fraza de consolidare a alfabetului artistic. Cu ei am discutat aceasta idee, ca faza de acumulare e determinanta pentru faza urmatoare, care inseamna proiectul personal, impunerea unei viziuni singulare. Categoric, talentul trebuie pus in slujba unei viziuni. Concurenta e nemiloasa in America, unde sunt nu mii, ci sute de mii de artisti. Si toti au talent. Nu se remarca insa, si nu raman in cultura decat cei care au o viziune, care sunt vizionari. Unii masterati sunt convinsi ca ei reprezinta generatia care va schimba imaginea Americii, care va determina sa se depaseasca actualul stadiu kitsch al artei.

De neuitat ramane intalnirea cu artista Freddie J. Trebby, din Yorktown, fiindca am discutat despre Brancusi, pornind de la modelajele ei in lut, care amintesc de lucrarile din studentia sculptorului roman. O serie de busturi, atent lucrate, unele terminate, altele in faza de finisaj, amintesc de seria de copii a lui Brancusi. Apoi, la intrare, se afla o uriasa sculptura, reprezentand-o la batranete, sezand pe un fotoliu, pe Camille Claudel, faimoasa sora a si mai faimosului Paul Claudel. Camille a fost sculptor si grafician. Eleva a lui Auguste Rodin, apoi amanta lui. Dar l-a parasit curand pe maestru, asa cum avea sa faca si Brancusi, care a spus: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres”.

Pe un perete, Trebby tine un grupaj de fotografii in care Camille si Paul se fotografiaza impreuna cu un grup de prieteni si colegi. Artista are un mare cult pentru aceste personalitati, care o inspira si pe care le admira. Sculptura este o opera de admiratie. Camille e ca o bunicuta din poveste, cu ochelari, infasurata in haine, totul de o culoare albastruie. Aceasta lucrare mi-a amintit automat de ultima sculptura a lui Antonovici, portretul lui Brancusi, un Brancusi stand, cand l-am filmat sculptandu-l in 1999, la Saint John the Divine. Sigur, curiozitatea lui Trebby pentru tineretea lui Brancusi m-a facut sa-i prezint multe amanunte din ceea ce stiu bine si sa-i recomand sa vada la MoMA filmul meu Brancusi – cioplitorul de suflete.

M-am bucurat si de faptul ca la intrarea in Academie, in primul hol, erau expuse o serie de tablouri apartinand unor artisti care au devenit simboluri ale Americii si care in tinerete au trecut pe aici. Astfel era un tablou al lui Tony Bennett, reprezentand un peisaj de vara, iar alaturi faimosul scaun al regizorului Stanley Kubrick, o fotografie antologica, realizata de Full Metal Jacket Diary, in septembrie 1985.

Academy of Art pastreaza nostalgia pentru valorile ei si ramane constanta in crezul de a-i invata pe studenti abecedarul artei dintotdeauna. Este un contrast izbitor intre ceea ce vedem in expozitiile americane, din galerii, pline de instalatii, fotografii si arta kitsch, si aceasta oaza a artei traditionale, care pregateste generatia de maine a artei americane. Cineva mi-ar putea spune ca lucrurile stau exact invers, ca ceea ce vedem la Academy of Art e depasit, imbatranit, ca totul arata ca epava unui muzeu, ca un osuar, condamnat pieirii, o nava esuata, un naufragiu al artei, o varsta a artei definitiv apuse.

Nimeni nu mai are nevoie de asa ceva si nu se va mai intoarce la arta clasica, la experiente privind indemnarea, talentul, arta de a desena, de a crea forme si spectacol din linie si culoare.

Ii contrazice existenta acestei academii private, fondate in 1980 de celebrul filosof Stuart Pivar, chimist si colectionar de arta, cel mai bun prieten al lui Andy Warhol, o scoala temeinica, bazata pe asimilarea artei figurative, a metodelor si tehnicilor traditionale, pe cunoasterea istoriei artei, a fundamentelor ei, bazate pe anatomia corpului uman, in desen, pictura si sculptura, o scoala care continua sa dea lumii artisti selectati si inzestrati cu talent, sa le acorde titlul de Master of Fine Arts.

Grid Modorcea
Corespondenta de la New York