Întrucît Vladimir Putin a anexat Crimeea fără vărsare de sînge şi pare să ia în calcul ca armata sa să treacă frontiera pentru a-i proteja pe ruşii din estul Ucrainei, Washingtonul a început să devină activ, spunînd că va trimite trupe în Europa de Est. Dar, în afara cazului în care ne-am pierdut minţile, cred că nici un preşedinte nu are de gînd să înceapă războiul cu Rusia pentru un teritoriu care nu a fost niciodată considerat ca fiind vital pentru noi.

Pentru că, presupunînd că Rusia ar anexa Estul şi Sudul Ucrainei pînă la Odessa, asta ar însemna, pur şi simplu, că Putin ar reda Imperiului Rus ceea ce i-a aparţinut încă de cînd George Washington şi-a rostit discursul inaugural, în 1789, şi pînă la acelaşi discurs al lui George H. W. Bush, în 1989. Este adevărat că acesta nu este un argument valid, pentru a ignora comportamentul Rusiei.

Dar reprezintă un argument pentru a evalua ceea ce este, pentru noi, vital, sau nu, ceea ce ne ameninţă, şi ce anume ar descuraja, în mod real, o încercare de restabilire a Imperiului Sovietic. Dar, înainte de a începe să trimitem trupe înapoi în Europa, aşa cum am făcut acum 65 de ani, atunci cînd preşedinte era Harry Truman, ar fi bine să ne punem întrebarea: or fi fost armatele SUA, care nu au trecut niciodată Elba şi care nu s-au luptat niciodată cu Armata Roşie, or fi fost ele cele care au pus la pămînt Imperiul Sovietic şi au dizolvat Uniunea Sovietică? Nu. Ceea ce a dus la eliberarea popoarelor din Europa de Est şi URSS a fost voinţa lor nestrămutată de a fi libere să-şi decidă propriile destine şi să-şi creeze sau să-şi recreeze naţiunile, pe baza propriei lor istorii, limbi, culturi şi identităţi etnice. Naţionalismul este cel care a distrus imperiul.

Iar Mihail Gorbaciov a permis acestor state să „plece”, deoarece Rusia era prea obosită ca să menţină un imperiu coercitiv şi pentru că Rusia a dorit ea însăşi să facă parte din lumea liberă. Probabil că Putin doreşte ca ruşii din Ucraina şi din Belarus să revină la Rusia cea Mare. Dar, poate crede cineva că el ar vrea ca românii, bulgarii, polonezii, ungurii, cehii sau slovacii să se afle iarăşi sub conducerea Moscovei? Putin ştie că propria sa popularitate, de aproape 80%, se datorează nemijlocit faptului că este perceput ca un naţionalist, hotărît să se împotrivească americanilor şi pretenţiei lor de a fi singurii arhitecţi ai Noii Ordini Mondiale.

Naţionalismul, şi nu un NATO plin de profitori, este marele aliat al Americii în acestă lume a post-războiului rece. Naţionalismul a eliberat naţiunile captive, a distrus Uniunea Sovietică, a împărţit Cehoslovacia în două şi a divizat Iugoslavia în 7 ţări. Naţionalismul este cel care i-a împins pe ceceni să se rupă de Moscova, a făcut ca Abhazia şi Osetia de Sud să se separe de Georgia, şi a pus Crimeea să spună adio Kievului. Şi pentru că naţionalismul a sfîşiat Imperiul Sovietic şi URSS-ul, tot naţionalismul va împiedica refacerea lor.

Dacă Vladimir Putin va invada şi va anexa toată Ucraina, nu numai Crimeea şi partea de est, unde ruşii reprezintă majoritatea, Rusia va întîmpina, în vestul Ucrainei, aceeaşi rezistenţă cu care se confruntă astăzi în Daghestan, Ingusetia şi Cecenia. Iar Putin ştie acest lucru. Şi, dacă la alegerile din mai anul acesta, Estul Ucrainei ar manifesta voinţa de a se separa şi de a se alipi Rusiei, sau de a deveni un stat autonom separat, de ce ne-am opune? Oare nu sîntem, noi înşine, mîndrii descendenţi ai secesioniştilor din 1776? Dacă acceptăm, e drept, cu oarecare rezerve, hotărîrea Scoţiei de a se separa de Anglia, a Cataloniei de Spania, a Veneţiei de Italia, a Flandrei de Belgia, atunci de ce ar fi pentru noi o problemă ca Donbasul să se separe de Ucraina, dacă această acţiune s-ar petrece în mod democratic?

Naţionalismul este inamicul firesc al imperiilor şi se pare că este în creştere aproape peste tot în lume. Afirmarea naţionalismului chinez – revendicările Beijingului faţă de nişte insule pe care Japonia le-a ocupat de mai bine de un secol – a provocat o renaştere a naţionalismului japonez, aflat în stare latentă încă din timpul celui de al II-lea război mondial. Renaşterea curentului naţionalist în Japonia a provocat o creştere a naţionalismului anti-japonez în Coreea. Marele adversar al Chinei este, astăzi, naţionalismul asiatic.

India este iritată de faptul că Beijingul controlează teritorii pe care le-a acaparat într-un război de acum o jumătate de secol, precum şi de creşterea prezenţei navale chineze în Oceanul Indian. Pretenţiile Chinei în Marea Chinei de Sud au revitalizat naţionalismul în Vietnam şi în Filipine. În vestul Chinei, uigurii au recurs la violenţă şi chiar la terorism pentru a „rupe” Xinjiang de China, un teritoriu pe care ei speră să-l transforme în propria lor ţară, Turkestanul de Est. În egală măsură, naţionalismul kurd, care a fost un aliat al Americii în operaţiunea Furtună în Deşert, este, astăzi, o ameninţare pentru unitatea Turciei, Siriei, Irakului şi Iranului.

Alegerile pentru Parlamentul European din mai a.c,. vor consemna, aproape sigur, creşteri pentru UKIP, din Anglia, Frontul Naţional al lui Marine Le Pen, în Franţa, Partidul pentru Libertate, al lui Geert Wilders, din Olanda, şi pentru alte partide naţionaliste care au apărut, în ultima vreme, în Europa. Aceste partide sînt, într-un fel, un ecou al lui Vladimir Putin. Aşa cum el vrea ca Ucraina să nu intre în Uniunea Europeană, la fel şi aceştia vor ca ţările lor să iasă din UE! În creştere astăzi, secesionismul şi naţionalismul reprezintă prezentul. Centralizarea şi globalizarea reprezintă trecutul.

O lume nouă este pe cale să apară. Şi dacă toate acestea şi alte evoluţii, precum schimbările climatice şi lupta împotriva inechităţilor economice, sînt veşti proaste pentru elitele transnaţionale, cu siguranţă că ele nu dăunează deloc adevăratelor interese ale poporului american.

Patrick Buchanan