1. Delirul “eurofililor” autohtoni. Absolut grotesca si de nevindecat reactia unor “lideri de opinie” fata de rezultatele de la alegerile europarlamentare de ieri. Un crucisator dirijat care actioneaza la ordin considera ca poporul a votat majoritar cu alianta de la putere din Romania din cauza de “servilism”, un altul care frizeaza fascismul social si biologic (crezand in superioritatea biologica a bogatilor fata de saraci) isi blestema zilele ca este “condamnat la locul de nastere”, majoritatea inalta vaiere prelungi si neconsolate despre cum dau romanii tara pe mana coruptilor, altii se agita frenetic si fanfaronard chemand la cruciade impotriva “feudalismului rosu“.

Este grotesc faptul ca niste oameni care urasc societatea in care traiesc, dispretuiesc oamenii alaturi de care traiesc, care se cred destepti, frumosi si indreptatiti sa fie “elite”, adica sa traiasca parazitar din ce produce poporul “inferior”, se asteapta, totodata, sa fie adulati, apreciati si… votati de catre aceeasi societate care “nu-i merita”. Abia atunci am avea un dezastru social, cand astfel de oameni, anti-sociali si anti-romani, ar fi votati si aprobati in mod masochist de societate. Ce se intampla, din punct de vedere al validarii social-electorale, este un lucru pana la urma firesc, de asteptat: corpul social cauta un echilibru fata de falanga celor care sunt pusi pe rupere si intimidare (adica pe o agenda agresiva in termeni de politici publice si in termeni ideologici) si, oricum voteaza dupa cu totul alte criterii decat cele ale “reformarii”, “modernizarii”, “europenizarii”.

Cei care isi revendica statutul de euro-atlantici “fermi” au un discurs absolut gaunos, artificial, fortat. Mincinos si gaunos este si discursul oportunisto-patriotard-de-ultima-ora al PSD, insa “reformistii” nu doar mint, ei reproduc o frazeologie stridenta, atat pentru ca e formulata isterico-retoric (cu emfaza, cu virulenta), cat si pentru ca nu cred nicio iota din ea si e si rupta de orice fel de asteptare in societate.

O asemenea ruptura nu este doar fata de societate, ci si fata de realitate. “Elita” se inchide tot mai mult in cercul stramt al privilegiatilor, consolandu-se cu serviciile secrete si, la mari ocazii, plangand pe umarul cate unui Biden venit la Bucuresti.

LATER EDIT: Totusi, se simte un vant nou chiar si in zona ”dreptei”. O repliere strategica, un inceput de reorientare, de cerere de renuntare la discursul paternalist-agresiv practicat de Traian Basescu, cu atat mai strident cu cat defileaza cu Elena Udrea in frunte, o critica a identitatii ”reformiste” si ”modernizatoare”, la unii chiar si o admiratie fata de modelul reprezentant de independentul Mircea Diaconu. A se citi, in acest sens, opiniile urmatoare:

6% înseamnă eșecul unui fel de a te raporta la cei din jurul tău.

Din 2010 și pînă azi, am aflat de la Traian Băsescu numai că sîntem grași, mulți, leneși și că ”trebuie”. Trebuie să suportăm, trebuie să înțelegem, trebuie să luptăm. Acum cîteva zile ”România trebuia să înțeleagă că trebuie ca resursele de apărare să fie alocate”. Chiar cînd trebuie, apare un trebuie în plus! Ca să ne intre în cap.

Duminică 25 mai 2014, în ziua alegerilor, președintele ne-a anunțat că ”românii trebuie să vină la vot”. Nu discut ideea, ci acest imperativ epuizant, această mobilizare nesfîrșită pentru care nimeni nu mai are energie. Sau, dacă ar avea rezerve, nu mai are chef, s-o spunem pe aia dreaptă!

Cînd, ca politician de dreapta, înlocuiești piața cu gașca și meritul cu Elena Udrea, nu-i mai certa pe oamenii de dreapta că nu vin la vot! Și, în general, nu mai certa pe nimeni!

Sigur că, după o expresie inspirată a Angelei Merkel, ”o țară care cere puțin de la cetățenii săi nu poate evolua”. Dar nici o țară care cere mereu și, mai ales, cere strident, fără o minimă compasiune și respect pentru ce face mai apoi cu resursele pe care le cere, nu are cine știe ce trecere din partea cetățenilor săi.

Alina Mungiu observa încă de acum 4 ani tonul agresiv al celebrei conferințe de presă cînd s-au tăiat nivelator salariile, halal măsură de dreapta să razi fără nici un criteriu costul performanței!, și scria că ”președintele Băsescu ne ceartă pentru că sîntem prost guvernați!”. De atunci, tot într-o ceartă o ducem.

Să dojenești mereu, să te cerți cu toată lumea, ăsta e un stil agresivo-paternalist care nu mai funcționează în condițiile noii lumi. Nimeni nu e atît de mare încît să fie dirigintele etern. Nici google, simbolul puterii și a alegerii în lumea de azi, nu ceartă. Servește, educă, distrează, conduce, ne ia banii, dar nu-și ceartă clienții. De ce ar fi cetățenii mai prost tratați decît clienții?

Lumea s-a schimbat, vin noi generații care nu-și mai plasează centrul aprobării în afara lor. Noi, ”decrețeii”, sîntem probabil ultimii români crescuți în cultul unei discipline de multe ori aliniantă și într-un spirit de sacrificiu care ne plasează în pretenția caraghioasă a unor salvatori de care nimeni n-are nevoie.

Nu mai ține să conduci oamenii cu cearta, cu reproșul permanent, cu ideea că poți crăpa cu barda un partid de dreapta și să ceri apoi unitate, că poate n-a băgat nimeni de seamă. Se termină o epocă. Iar cei care cred că totul se rezolvă mediatic să se mai gîndească un pic.

Dreapta n-a pierdut că n-are televziuni, are cel puțin două, B1 și Realitatea! A pierdut pentru că, atunci cînd a fost la guvernare, nu a făcut suficient pentru oameni. Nu să le dea, ci să le prețuiască meritul! Goana asta pentru imagine și pentru media partizană nu rezolvă lipsa ideilor, competențelor și a faptelor. E valabil și pentru stînga lui Ponta, Oprea și Constantin, care seamănă cu un salon de coafor, nu cu un proiect care să miște lucrurile înainte. Vă faceți voi permanentul în ecranul Antenei 3 și al RTV, dar vedeți dacă nu cumva voturile pentru Mircea Diaconu sînt voturi împotriva tuturor!

Cu cîteva zile înainte de alegeri, Elena Udrea se lăuda că ”De la Ceaușescu, nimeni n-a mai avut curajul să investească în pîrtii de schi. Peste 2 milioane de turiști au venit să le vadă”. Tare nivel intelectual de argumentare pentru publicul de dreapta! Cînd cheltuiești 250 de milioane de euro pe pîrtii și motivația ta e ”că au fost văzute” asta arată de cîtă obsesie pentru imagine au ajuns acești politicieni să sufere.

Nimic nu mai are valoare, viață umană sau pîrtie de schi, decît dacă e văzut. Celebritatea înainte de orice. Nu contează că pîrtiile sînt pentru schiat, iar viețile pentru trăit, nouă ni se explică cum ”trebuie” să le înțelegem pe toate.

6% înseamnă că amenințările și cearta nu mai funcționează. La unii n-au mers niciodată.

Și cu asta am răspuns și postacilor care, de cînd am reluat cazul Galei Bute, au ajuns să dea telefoane anonime sau mesaje pe net care sună astfel: ”Nu ai cum sa scapi. Ti-ai bagat mintile in cap? Ai inteles mesajul sau trebuie sa continui comunicarea cu partenera ta de investigatii, sa afle adevarul despre Marele Justitiar. Sa vedem daca mai are chef sa munceasca alaturi de tine?!”.

Răspunsul e: nu ne mai certați că nu ne vom băga niciodată mințile în cap! N-avem nimic de ascuns.

Am fost la vot că am vrut, nu pentru că ”trebuie”.

2. Euroscepticismul pe val. Atitudinea eurofililor de la noi e cu atat mai flagrant deliranta cu cat in Europa, in tari ca Franta si Marea Britanie, au castigat alegerile forte politice cu un discurs destul de primitiv si de o forma comoda de incorectitudine politica, inexistente acum la noi. Astfel, Nigel Farage, seful UKIP, a ales sa exploateze la maximum marota “romanilor“, pe care nu-i vrea ca vecini, avand un discurs anti-imigratie suprapus peste chestiunea europeana (nu si peste chestiunea multiculturalismului, caci Farage nu a atacat razboiul cultural din Marea Britanie, ci strict imigrantii est-europeni adusi de deschiderea granitelor din UE). Daca “ai nostri” se dau de ceasul mortii pentru ca a castigat alegerile (oricum previzibil) cunoscutul PSD, ce ar trebui sa faca “elitele” britanice? Sa se arunce in corpore de la etaj, nesuferind rusinea ca poporul sau societatea lor, taman clasica democratie britanica, voteaza un discurs retard? Sa scrie editoriale furioase, spumegand ca regreta ca s-a nascut in Marea Britanie? Nu veti vedea insa astfel de manifestari in UK. Putem vedea analize, intrebari, putem vedea problematizari, insa nu jignirea oamenilor “de jos”, nu aere de elite neconsolate ca poporul nu le intelege agenda si ideile marete.

In Franta, la fel. Victoria Frontului National nu a fost insotita de un cor de injuraturi si de flegme aruncate in scarba asupra poporului francez, ci de asumarea responsabilitatii (chiar daca ipocrit, de forma) de catre elite. Si asta pentru ca prima lectie de “europenism”, de “democratie”, fundamentala lectie a omului politic si a elitei democrate ar trebui sa fie tocmai aceasta: a nu da vina pe societate pentru esecul politic, pentru agenda si valorile neimpartasite. Ca de aceea majoritatea se afla la josul ierarhiei de putere si elita la varf, ca sa stim care e cauza problemelor si de unde se “impute pestele”. A face asta inseamna a declara un razboi civil asupra celorlalti membri – si, de atlfel, “reformistii” cei mai duri si puri de la noi chiar au tras semnalul unui astfel de razboi civil.

La nivel general-european, votul acordat miscarilor eurosceptice confirma clivajul intre europolitica si natiuni. Ingrijorator este faptul ca eurocratii nu au de gand sa schimbe nimic din marsul lor. Vor continua cu sistemul lor european nedemocratic, nesupus consultarii populare, cu decizii care sunt derivate din agende netransparente, influentate de interesele marilor puteri vestice si ale marilor corporatii. Pentru aceasta elita, efectiv votul si opinia majoritatii nu conteaza. In schimb, ei ne sunt dati drept exemplu si model de democratie la care ar trebui sa aspiram complexati si rusinati.

Voturile pentru Frontul National si pentru UKIP sunt voturi date de o societate instrainata de politica mare a tarilor lor. Si nu e intamplator faptul ca in ambele tari s-a marsat la maximum pe agenda LGBT. Nu spunem ca aceasta a motivat, principial, votul eurosceptic in ambele tari, ci ca guvernele au cautat sa triseze adevaratele probleme sociale, economice, inventand agende false. In cazul Frantei, socialistii s-au vazut amendati drastic pentru programul lor axat pe “revolutia familiei”, care a provocat uriasele proteste impotriva legalizarii casatoriei homosexuale si a instituirii asa-zisei familii homosexuale. A fost o manevra facila la care a recurs Hollande pentru a deturna agenda emanciparii sociale, de care stanga face atata caz, din zona economica, acolo unde dicteaza corporatiile si interesele germane, catre zona culturala. Aproape aceeasi situatie in Marea Britanie, unde “conservatorul” Cameron a marsat pe aceeasi agenda, cautand sa fragmenteze potentialul contestatar al societatii prin impunerea aceleasi agende LGBT.

Votul eurosceptic mai este interpretat de unii (mai ales… romani) drept un vot al ”fricii” si al ”inchiderii in sine”, un vot de refuz a ”celuilalt”, contrastat, culmea, cu votul de la Eurovision. Ceea ce arata fie ca mintile unora au ajuns total stapanire de minciuna, incat nu mai pot vedea si intelege nimic, fie ca sunt indeplinite unele rigori propagandistice. Votul eurosceptic este tocmai dovada faptului ca celalalt real, in carne si oase, celalalt ca om de rand al societatii, celalalt cu valorile sale mostenite, a fost exclus din politica si din decizie, impunandu-i-se, totodata, o reeducare culturala si, prin austeritate, un efort tot mai mare de contributie (in bani, in munca) la edificarea UE. Conchita Wurst este o creatie in intregime artificiala, propulsata prin mecanisme in intregime construite, artificiale, pe prim planul scenei. Francezul de rand, britanicul de rand, insa, nu sunt creatii artificiale si nu sunt produsi de jurii si mecanisme de vot dubioase. Ei insisi sunt sursa votului si sunt baza societatii, ei sunt acel ”celalalt” exclus din mainstream care acum isi cere, cumva, drepturile inapoi.

Drepturi pe care…. nu le vor capata, oricum. Caci Parlamentul European este o institutie semi-formala, care are un rol decizional minor fata de Comisia Europeana. Experimentul “modernizarii” si ‘europenizarii” fortate va continua, mai soft in Occident, mai brutal in periferia estica.

3. In ceea ce priveste candidatura lui Iulian Capsali, multi s-au intrebat ce este cu diferenta mare dintre numarul de voturi (la ultimele rezultate partiale, peste 48.000) si numarul de semnaturi. Semnatura este, insa, mult mai usor de obtinut decat votul, fie si pentru ca ea poate reprezenta o intentie de vot sau ceva chiar intamplator, cauzat de un voluntar mai insistent sau de un tabel de la vreo manastire. Intotdeauna exista o diferenta intre intentia de vot si votul efectiv.

Pana la alte analize, putem concluziona ca acest vot reprezinta nucleul dur al ”electoratului” ortodox, adica acel nucleu format din cei care sunt si se percep a fi drept ortodocsi activi social, atat prin participare religioasa propriu-zisa cat si prin conectarea la realitatile curente, la provocarile vremurilor etc.

Pana la urma, nu ar trebui sa ne surprinda asa de mult rezultatul votului. Daca ne gandim, aceasta cifra este putin superioara, cel mai probabil, numarului de cititori constanti ai revistelor si siteurilor ortodoxe. Sigur ca potentialul este mult mai mare, insa pentru activarea acestui potential ar fi necesare fie o vizibilitate mult mai mare a candidatului, fie printr-o mobilizare structurala pregatita in timp si mai eficienta. Principala lectie a votului ortodox de la aceste alegeri este confirmarea statutului de marginali al ortodocsilor activi, interesati, prezenti in viata Bisericii si a societatii. Din punct de vedere strict tehnic, nu este un dezastru, in conditiile in care e prima tentativa de acest fel si a fost facuta intr-un mod destul de improvizat. Strict teoretic, se poate construi ceva de aici, insa e limpede ca pentru acest lucru ar fi nevoie de o implicare sociala structurala a Bisericii (sustinere substantiala a ONG-urilor, sustinerea unor platforme de comunicare publica reala, dinamica – trustul patriarhal fiind o lectie de cum sa NU se faca o mass-media ortodoxa) si de o prezenta in spatiul public mai consistenta a personalitatilor ortodoxe, de influentarea dezbaterilor etc. Alta lectie este data de comportamentul ortodocsilor ”de duminica” – adica a celor care umplu bisericile duminica, mai ales in marile orase. E clar ca acestia nu sunt cuplati la tensiunile si preocuparile nucleului dur. Nu e cazul sa ne dezgustam elitist de aceasta pasivitate si de acest dezinteres, ci sa incercam sa-i intelegem cauzele. Exista foarte multi oameni care merg la Biserica si, totusi, nu participa la durerile si framantarile acesteia. Oare asta se intampla si pentru ca durerilor nu li s-a dat glas de catre cei in drept pana acum?

Sursa: Razboi Întru Cuvânt1400977885.xkajhfpgs48shqlte9hi b2-1669x1080-1024x662