Sunt cărţi de istorie, care atunci când le citeşti te marchează sufleteşte şi-ţi oferă o direcţie culturală sau pur şi simplu te luminează. Am citit recent un studiu, publicat acum 12 ani la Editura clujeană Dacia, scris cu acribie şi într-un stil fermecător de istoricul Ioan Aurel Pop: “Contribuţii la istoria culturii româneşti (cronicile braşovene din secolelel XVII – XVIII).” Ca fiu spiritual al Braşovului, unde şi-a făcut sudiile liceale, Ioan Aurel Pop a urmat îndemnul din studenţie al magistrului clujean Pompiliu Teodor de a cerceta cronicile româneşti din Şcheii Braşovului. Lecturarea cărţii îţi oferă o largă paletă de idei şi interpretări istoriografice legate de destinul românilor din Ţara Bârsei, aflaţi la confluenţa dintre civilizaţia occidentală reprezentată de saşi şi buna vecinătate frăţească a Ţării Româneşti şi Moldova. La sud de cetatea săsească s-a ridicat un cartier românesc cu o puternică tradiţie religioasă ortodoxă. În jurul Bisericii Sf. Nicolae, la început în sec. XIV ridicată din lemn, apoi din piatră cu sprijinul domnilor şi boierilor de la sud şi est de Carpaţi, s-a construit o comunitate unită în credinţa ortodoxă şi limba română. Denumirea de Şcheii Braşovului provine de la maghiarul Bolgarşeg, denumirea pe care ungurii au dat-o pe la 1392 unei puternice emigraţii de “bolgari” veniţi din voievodatul Târnovo de la sud de Dunăre, în urma ocupaţiei turceşti. “Bolgari” era un termen generic, nu etnic. Populaţia refugiată la porţile cetăţii săseşti cuprindea aromâni, slavi şi greci ortodocşi. Ei s-au integrat rapid în comunitatea românească din Ţara Bârsei, chiar dacă unele cuvinte aromâneşti mai erau folosite până la sfârşitul secolului XV.

IMG192

I.A. Pop are meritul revelator, prin acest studiu, al factorului de unitate al românilor din întreg spaţiu carpatic, care a fost ortodoxia. Şcheii Braşovului a fost un ic înfipt la întretăierea ideilor şi credinţei ortodoxe dintre munţi, ce a iradiat apoi în întreg Ardealul, unde românii erau toleraţi şi în afara sistemului de religii recepte. Românii din Şcheii Braşovului au fost o placă turnantă a comerţului între Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, dar şi un creuzet al credinţei ortodoxe şi a promovării culturii române. Românii din Şchei erau mai apropiaţi religios, cultural şi politic de domnii munteni şi moldoveni, de la care au primit numeroase danii către biserică şi şcoală decât de sistemul politic ardelean, care îi excludea ca şi schismatici. Nu întâmplător, aici, diaconul Coresi a tipărit primele cărţi religioase în limba română, iar pe locul actualului Liceu “Andrei Şaguna” funcţiona o şcoală şi o bibliotecă. În ciuda istoriografiei maghiare şi a unor istorici români ignoranţi, care susţin că românii din Ardeal trăiau separaţi de fraţii lor de peste munţi, adevărul e că Munţii Carpaţi au fost adevărate “autostrăzi” ale propagării ideilor religioase şi culturale. Românii din Şcheii Braşovului nu au renunţat la “dreapta credinţă”, la 1700, când Imperiul Habsburgic a forţat unirea cu Roma. Dimpotrivă românii au continuat să-şi trimită preoţii la hirotonit în Ţara Românească sau Moldova şi să fie subordonaţi unor episcopi valahi, fapt ce deranja Curtea de la Viena şi chiar episcopatul greco-catolic nou înfiinţat. Istoriografia din Şcheii Braşovului abundă de fapte ale pravoslavnicei credinţe ortodoxe, dar ignoră total acţiunile noii elite unite, în frunte cu I.M. Klein de emancipare a românilor ardeleni care au trecut de partea Romei, în vederea obţinerii statutului de cetăţeni imperiali şi egalitate cu ungurii sau saşii. Pentru istoricii braşoveni modelul de modernitate întru ortodoxie era Rusia lui Petru cel Mare, nu unirea cu Roma, care făcea jocul politic al Vienei şi se altera astfel “dreapta credinţă”. De exemplu resurecţia ortodoxă populară condusă de Visarion Sarai e mult mai elocventă pentru negustorii şi meşteşţugarii din Şchei, decât orice acţiune iluministă de la Blaj, perceput ca Mica Romă. Braşovul în secolele XVII şi XVIII a fost capitala ortodoxiei ardelene şi un centru istoriografic de excepţie contra manifestărilor de “racolare” lutherană şi calvinistă impuse de umaniştii şi conducătorii saşi din cetate. Sunt de amintit cronicile Şcheilor pe care I.A. Pop le analizează cu acribie şi empatie ştiinţifică, care au iradiat unitatea de credinţă, limbă şi neam în sânul românilor de pe ambii versanţi ai Carpaţilor: Cronica protopopului Vasilie (sec. XVII); Istoria lui Radu Tempea al II-lea (începutul sec. XVIII); Codex Kretzulescus (sec. XVIII); Cronica anonimă a Braşovului pentru trecutul românilor din Şchei (sec. XVIII); Copia Cronicii anonime a Braşovului (sec. XIX). Aceste cronici includ Braşovul pe harta istoriografiei medievale şi pre-moderne româneşti şi reliefează contactele culturale şi religioase între Şchei şi elita boierească din Moldova şi Muntenia. Atât denumirile ecleziastice cât şi nobiliare sau administrative erau similare cu cele de la Bucureşti sau Iaşi, nu după cele nobiliare maghiare cum se regăseau la românii din Câmpia Transilvaniei şi nu numai. Cartea lui I. A. Pop subliniază în subsidiar un spirit sincronic al românilor din Şcheii Braşovului cu civilizaţia şi cultura occidentală, prin mijlocirea vecinilor saşi din Kronstadt, dar şi o renaştere românească de ridicare a culturii şi spiritualităţii româneşti prin manifestările religioase de factură ortodoxă. Cartea evidenţiază o mobilitate religioasă şi culturală între românii ardeleni şi cei din Muntenia şi Moldova şi o conştiinţă a unităţii de limbă şi credinţă ortodoxă. Românii din Şcheii Braşovului priveau la domnii valahi ca Neagoe Basarab, Mihai Viteazul sau Constantin Brâncoveanu, nu numai ca şi donatori şi ctitori de biserici, dar şi ca protectori ai comunităţii româneşti oprimate din Ardeal. La sfârşitul sec. XVII românii braşoveni cereau sprijinul Bucureştiului împotriva tendinţelor de impunere forţată a unirii de către Viena, iar domnii valahii trimiteau “carte” la împărat apărând dreptul valahilor ardeleni schismatici, aflaţi într-un adevărat drept de extrateritorialitate juridică.

Ionuţ Ţene