Dosar Securitate Poetul Radu Gyr – Marturisitorii Ro – Civic MediaArhivele CNSAS ne releva ca, in cazul membrilor marcanti ai Miscarii Legionare – si nu numai – activitatile si metodele serviciilor secrete din cele trei dictaturi – carlista, antonesciana si comunista – nu difera prea mult. In cazul marelui poet Radu Gyr – tratat ca atare si de Securitate, sub numele de cod POETUL – calvarul sau concentrationar incepe in 1937 si trece prin numeroase etape, de arestari si eliberari, mers pe front, la Odesa si in Crimeea, apoi rearestat si eliberat pentru a fi din nou incarcerat si condamnat, in “Lotul Ziaristilor”, de data aceasta de regimul bolsevic, care, dupa ispasirea pedepsei, il lasa in libertate doar doi ani dupa care il condamna apoi la moarte, pedeapsa comutata la munca silnica pe viata, in cele din urma fiind eliberat de abia in 1963. Din aceasta perioada de 26 de ani, Radu Gyr, poetul-mucenic al temnitelor, care l-a coborat pe Iisus in celula pentru camarazii sai, a stat inchis aproape 20 de ani. In postarile noastre viitoare vom reface acest periplu de cosmar folosind documentele celor trei regimuri dictatoriale existente in arhiva CNSAS, gratie unei colaborari stiintifice dintre Asociatia Civic Media si MARTURISITORII.

Ce se observa in mai toate dosarele instrumentate impotriva poetului Radu Gyr (foto, inedita, mai sus)? Ca “vina” sa, pentru care a fost urmarit pas cu pas, arestat, maltratat, chinuit, umilit, interzis si chiar condamnat la pedeapsa capitala, a fost cuvantul, versul, poezia. De la Sfanta Tinerete Legionara pana la Cantec de leagan, poem scris in Lagarul de la Miercurea Ciuc, si, apoi, Ridica-te, Gheorghe, Ridica-te, Ioane!, cele trei regimuri au considerat poezia pura a lui Radu Gyr drept “periculoasa” si “subversiva”. Atacul asupra cuvantului savarsit sub trei dictaturi s-a prelungit insa si in democratie, cand bunul duhovnic de la Petru Voda, Parintele Justin Parvu, a ajuns sa fie urmarit penal pentru ca si-a “permis” sa asculte cantecele sale de tinerete in propria lui chilie, la aniversare a 92 de ani. Ridicolul unor asemenea obsesii care demonstreaza doar starea de frica fata de adevar se reflecta si din Raportul pe care il prezentam aici impreuna cu o duioasa romanta, scrisa de Radu Gyr si pusa pe muzica de Nelu Manzatu (foto, Nello Manzatti, 5 februarie 1905, Bucureşti – 5 februarie 1986, Milano). Este vorba de “Vant de seara”, pe care un informator veros si fara indoiala invidios o reclama cu nesat “organelor”.


Raportul Comisarului care preia cazul, dat la 8 martie 1940, este, insa, epocal si il recomandam calduros si noilor turnatori, anchetatori si procurori metamorfozati in aceeasi entitate institutionala, din vremurile “democratice” de azi: “Romanta nu contine nimic subversiv sau tendentios si faptul ca poetul Radu Gyr a activat in miscarea legionara, nu poate da romantei un astfel de caracter”. Ne bucuram sa prezentam si cum suna romanta, in trei variante: intr-o inregistrare a Electrecord, realizata de Doina Badea, o varianta emotionanta a Mariei Raducanu si dintr-un concert al fratilor nostri basarabeni, in intrepretarea lui Alexandru Rusu.

Romanta Vant de Seara a lui Radu Gyr in Dosarele CNSAS – Marturisitorii Ro

De asemenea, din literatura memorialistica, adaugam si marturia tatalui lui Tudor Gheorghe, Ilie Tudor, unul dintre “copiii Capitanului”, care in lucrarea sa, “Un an langa Capitan“, povesteste cum a cantat Corneliu Zelea Codreanu romanta lui Radu Gyr:

Vant de Seara Radu Gyr si Nello Manzatu

“Căpitane, Căpitane,/ Din pum­nu-ţi greu tu fă ciocane/ Şi sfarmă zidurile tari…!”

” Recoltarea a durat cam o oră. După ce am aşezat coşuleţele la rînd lîngă masă, ne-am spălat şi aştep­tam să vină Ilarie cu camioneta.
Soarele începuse să se mărească în diametru şi să se roşească. Alecu a desfăcut cu grijă cutia şi a scos vioara, pe care a început întîi uşoare acorduri, după care, cu siguranţă şi căldură, a pornit romanţa “Vînt de seară”:

Corneliu Zelea Codreanu – Capitanul Miscarii LegionareÎn zbor trec peste mine anii,
Departe-ntre străini mă frîng,
Îmi plîng de milă măghiranii
Şi romaniţele mă plîng,

Tu, vîntule cu şoapte line,
Ce aromeşti a busuioc,
Du-mi către alte zări cu tine
Şi vis, şi dor, şi nenoroc!

Vînt de seară, vînt de seară,
Vînt hoinar de cireşar,
Du-mi tristeţea mea amară,
Vînt de seară, vînt hoinar!…

Glasul de bariton al doctorului Banea – lîngă cel al Nicoletei, delicat şi uşor, domina împrejurimea. Vi­oara suspina cuminte sub degetele fine ale prin­ţului Cantacuzino. Vocea de tenor a Căpitanului se­conda cu multă sensibilitate şi echilibru formaţia în­cropită în fugă. Se cînta încet, reţinut. Ce frumos cîn­ta Căpitanul! Înlemnisem cu ochii pe el, care bă­tea uşor tactul pe marginea mesei. Arcuşul în mîna străvezie a executantului luneca uşor, cunoscător, şi melodia ploua din belşug peste noi, duioasă, purtată parcă de un vînt de seară înţelegător, care-şi făcea de lucru prin amarul frunzelor de nuc.
Era un scurt moment de pace, atît de rar la oa­menii aceştia care porniseră cu trup şi suflet într-o luptă cu fărădelegea din ţară, luptă ce avea să-i stri­vească pe toţi.
Frumos cînta Căpitanul! Oare din acel sfîrşit de vară din 1937, din acea înserare plină de frumuseţe, o mai fi avut vreodată ocazia să cînte? Nu cred. Era sortit să fie copleşit de tristeţe, de obidă. Bănuia, poa­te, că cei pe care se hotărîse să-i arate ca pe nişte gheare ale hidrei îi pregăteau ştreangul. Eşecurile şi ura contemporană îl presau, mereu mai crude, mereu mai viclene…
Vîntul de seară se alinase. Vraja încă plutea, în­văluindu-ne. Eu cel puţin parcă nu mai puteam respi­ra. Vioara s-a pornit din nou, parcă nesigură la înce­put, după care un fior de jale strecurat în inimi, un tînguit de doină…

Geme Jilava, neagra-nchisoare…
C-a fost sortită pentru români…

Nicoleta şi-a şters ochii, iar Căpitanul privea în sus, căutînd parcă ceva printre frunzele neliniştite, oftînd. Bărbia i se mişca abia zărită, iar comandan­tul Banea sfărîmase între dinţi o mlădiţă de viţă şi-şi frîngea degetele.
Alecu Cantacuzino nu era numai un luptător de teama căruia ştiau multe vîrfuri ale Siguranţei, ba chiar şi Carol al II-lea începuse să se teamă. Nu era numai un prinţ de viţă, pentru care onoarea era su­prema virtute, dar era, cum vedeam acum, şi un sen­si­bil artist. Avea o frunte lată, deasupra căreia părul începuse să se rărească, iar pe obrazul lui palid fiorul vi­o­rii pare că punea peceţi de emoţie.
Vioara sensibilului interpret din seara aceea o mai fi tremurat vreo doină, vreun cîntec de jale? Nu mai ştiu…
Doctor avocat Ion Banea, umăr la umăr cu cama­radul său de vis şi de luptă, Alecu Cantacuzino, avea să cadă sub rafala nemiloasă de mitralieră, printre cei treisprezece de la Rîmincu Sărat; inima, sufletul şi mintea lor îi puseseră hotărît, pînă la jertfă, în sluj­­ba crezului legionar.
Dinspre drum s-a auzit un claxon scurt: era “Că­prioara”, de la volanul căreia ne chema la treabă Ila­rie, şoferul Căpitanului. Am adus coşuleţele pline pe platforma maşinii şi ne-am urcat şi noi.
Căpitanul şi cei doi au rămas acolo, sub mîngî­ierea “vîntului de seară”, să pună la punct cine ştie ce probleme, şi sigur nu aşa de senine precum cele pe care le-am descris pînă aici.
Şi iată că îmi vine în minte o întîmplare care îşi are hazul ei. Întîmplarea ne-a fost povestită chiar de eroul ei, cu hazul şi harul cu care nu mulţi sînt în­zestraţi. Era la o masă de prînz, la Casa Verde, şi-l aveam ca oaspete pe Radu Gyr. Avea marele poet un dar de povestitor cum rar mi-a fost dat să întîlnesc. Te vrăjea.
– Eram într-o permisie, după nişte manevre în ca­re regimentul meu era la pămînt. Soldaţii epuizaţi, ofiţerii nu mai puţin. Colonelul – om de treabă – mi-a văzut “starea de rezistenţă” şi mi-a zis: “Subloco­te­nent Radu Demetrescu!”. “Ordonaţi, d-le colonel!”. “Acasă 5 zile! Şi să vii refăcut! Executarea!”. Am fă­cut stînga-împrejur, răsuflînd uşurat, sub zîm­­­betul înţelegător al colonelului. Cu dorinţă grab­nică de re­facere, am intrat în prima cîrciumă, rupt de obo­seală, de foame şi mai ales de sete. Nu mă aşe­zasem bine, că “cioroii” au şi pornit spre masa mea. Pro­ba­bil că uniforma şi starea mea generală i-a în­drep­tat spre mine. Vioristul s-a aplecat spre urechea mea şi m-a întrebat: “Aveţi vreo preferinţă, coane?”. Era nu­mai ochi bulbucaţi, cu arcuşul în aer, gata de atac. “Maestre, ştii cumva «Vînt de seară»?”. “Hao­leo! Mîn­­caţi-aş ochişorii! Cum să nu!”. Şi au “ata­cat” un “Vînt de seară” de-ţi venea să fugi! Cu me­lo­dia o mai dregeau, dar cînd au trecut la cuvinte… ce să spun?! Am început să privesc atent în farfurie, încercînd să nu-i mai aud. Am scos suta de lei şi i-am dat-o sîrguinciosului “capel­maistru”, care conti­nua să zgîrie minunata romanţă. “Gata băieţi, mulţu­mesc! E bine!”. Şeful, vădit jignit de nemulţumirea mea – încercasem să-l fac să creadă că mi-a plăcut, dar se pare ca nu am reuşit –, a luat dispreţuitor banc­­nota şi a zis către ai săi: “Hai măi de-acilea, ce ştie prăpăditul ăsta de Radu Gyr?!”. Şi către mine: “Domnule, dumneata ştii cine a scris cîntecul asta?”. Am săltat din umeri. “Păi vezi? E al lui Radu Gyr, domnule! Ai auzit de el?”. “Nu…”. “Se vede!”. Şi s-a îndepărtat dispreţuitor. “Un pîrlit de ofiţeraş! Ce pu­tea el să ştie de Radu Gyr?!”. M-am ridicat, salutînd respectuos formaţia, şi am ieşit în­so­ţit de zîmbetele compătimitoare ale “artiştilor”, al căror şef se părea că le spune: “Uite, mă! Un ofiţer român, intelectual, să nu ştie cine este unul dintre cei mai mari poeţi de azi! Să nu preţuiască el «Vînt de seară» cîntat de mi­ne! De necrezut!”.
Cred că e necesar să precizez că pe melodia a­min­tită, tot el, sau poate altcineva, a scris cutremu­ră­torul cîntec legionar Căpitane, Căpitane,/ Din pum­nu-ţi greu tu fă ciocane/ Şi sfarmă zidurile tari…!”

Romanta Vant de Seara a lui Radu Gyr in Dosarele Sigurantei CNSAS – Marturisitorii Ro

Vant de seara

In zbor trec peste mine anii
Iar eu intre straini ma frang
Imi plang de mila Magheranii
Si Romanitele ma plang.
Tu vantule cu soapte line
Ce aromesti a busuioc,
Du catre alte zari cu tine
Si plans si dor si nenoroc.

Refren.
Vant de seara, vant de seara
Vant pribeag de ciresar,
Du tristetea mea amara
Vant de seara, vant hoinar.

Pe tarmuri negre si straine/Vai de cand te-am pierdut pe tine
Durut imi port amarul greu
Nu stie nimenea de mine
Drumetii rad de plansul meu.
Doar tu cand luneci prin verbine,
Tu vant de seara aromitor,
Imi furi tristetiile cu tine
Si fruntea mi-o saruti usor.

Ref .
Vant de seara, vant de seara
Vant pribeag de ciresar,
Du tristetea mea amara
Vant de seara vant hoinar.

In zbor trec peste mine anii
Ca maine vantule blajin
In piept s-or stinge maghiranii
In suflet cel din urma chin
Iar tu pribeag nu vei mai trece
Sa-mi iei iubire dor si cant
Si voi ramane in toamne rece
Batut de ploi in noapte frant.

Ref .
Vant de seara , vant de seara
Vant pribeag de ciresar,
Du tristetea mea amara
Vant de seara, vant hoinar.

Sursa: MARTURISITORII