Astăzi datele circulă mai repede ca niciodată. Unii spun că informaţiile circulă mai repede ca niciodată. Este însă o greşeală. Ceea ce circulă mai repede sunt datele, date adevărate şi date false, dar mai ales false. Informaţiile – cu înţelesul de date corecte, reale, adevărate – sunt acoperite de o mulţime de date fie nesemnificative, fie mincinoase. Acest fapt duce la o circulaţie mult mai grea a informaţiilor (reale) decât ar fi de aşteptat. De unde şi uşurinţa cu care se pot trage concluzii greşite, dar şi uşurinţa cu care oamenii se pot crede (foarte) informaţi chiar în domenii despre care nu ştiu mare lucru. Şi tot de acolo şi uşurinţa cu care se uită foarte multe lucruri.

În marea problemă a aşezării României în raport cu Ucraina şi Rusia de astăzi se merge iarăşi, foarte des, pe un idealism absurd, ori pe anumite laturi ale istoriei, convenabile unui punct de vedere preconceput.

Susţinătorii (orbi?) ai politicii SUA ori NATO îşi reamintesc agresiunile, răutăţile, abuzurile şi genocidurile ruseşti. Împotriva românilor, împotriva cecenilor, împotriva gruzinilor etc. Desigur, ei uită să amintească exact asemenea acte săvârşite de SUA şi NATO, unele foarte de curând. Militarii care făceau pauză în Războiul din Golf la începutul Ramadanului bombardau oraşe şi sate – adică ţinte civile, crimă împotriva umanităţii – de Paştele ortodox. Şi, ca să nu treacă de ignoranţi ai culturii sârbeşti, se pozau cu bombele pregătite de lansare, pe care scriseseră „Happy Easter!”. Masacrele împotriva populaţiei civile au fost şi sunt o tradiţie americană păstrată cu sfinţenie. „Ziua Recunoştinţei” este o zi în care milioane de curcani sunt mâncaţi în amintirea alimentelor primite de coloniştii morţi de foame de la (amer)indienii pe care apoi, cu multă recunoştinţă, aveau să-i masacreze. Se pot spune şi scrie pe temă foarte multe pagini. De fapt chiar scriitorii şi istoricii americani au scris şi scriu mii de pagini pe această temă. Cele câteva rânduri adăugate aici de noi nu au intenţia de a blama cetăţeanul american – care poate fi adesea chiar amerindian (fie şi în parte) iar adesea este opozant al abuzurilor guvernamentale – ci de a arăta că între politica externă americană şi rusească există deosebiri de formă, nu de fond.

La fel cum destui dintre partizanii vestului – îndepărtat – uită de masacrele şi abuzurile americane, la fel fac şi mulţi dintre partizanii răsăritului – prea apropiat. Ei înfăţişează multele şi marile greşeli ale SUA sau NATO sau UE, dar le uită cu totul pe cele ruseşti. Sunt trecute cu vederea masacrul de la Fântâna Albă, sutele de mii de români deportaţi în Siberia sau Caucaz, Cuban sau Asia Centrală, nenumăratele lagăre şi mine în care au fost ucişi zeci de mii de români, violurile în masă şi jafurile la scară naţională comise de Rusia ori URSS şi nenumărate alte asemenea acte.

Unii vorbesc despre doar despre perversiunile occidentului – reale –, alţii doar despre bestialităţile răsăritului – de asemenea reale.

Toată această luptă absurdă între sferturi – sau, cel mult, jumătăţi – de adevăruri îmi aduce aminte de o întâmplare din şcoala generală. Profesoara noastră de istorie, un om excepţional, ne înfăţişa România de după 1867, zugrăvind un tablou vast, cu nuanţe sociale, culturale, militare etc. Printre altele, ne-a explicat că una din „diviziunile” societăţii româneşti – de mijloc, dar mai ales înalte – de la sfârşitul secolului al XIX-lea era dată de preferinţele extrene: unii erau filoruşi, alţii filoenglezi, alţii filogermani, alţii filogreci, alţii filofrancezi etc. Am ridicat mâna şi am întrebat cu sinceritate: „Dar filoromânii unde erau?”. În treacăt fie spus, nu prea erau. Nici atunci, ca şi acum. Mi s-a părut, şi mi se pare şi azi, cel puţin ilogică – dacă nu de-a dreptul vinovată – mania multor cetăţeni români de a fi „filoxeni” sau „filostrăini”, de a saliva la imaginea – adesea profund mitologizată – a cutărei naţii, culturi, ţări. Desigur, cu mult dispreţ – mai mult sau mai puţin manifest, dar totdeauna prezent – faţă de propria naţie, cultură, ţară.
Această manie este „portată” şi în politică, atât la nivelul discuţiilor de colţ de stradă cât şi la cel al hotărârilor politice de vârf – de altfel, în România nu este nicio diferenţă de calitate între ele. Şi acolo se discută absurd, idealist şi cu mentalitate de colonie, despre care putere ar fi de preferat „să aibă grijă de România”.

Convingerea mea deplină este că, dacă nu Îl introducem pe Dumnezeu în discuţie, există o singură putere care poate şi trebuie să aibă grijă de România: românii.

Plângerile faţă de ceea ce este România astăzi sau faţă de ceea ce a fost România ieri nu sunt altceva decât auto-condamnări. Cineva care într-adevăr munceşte sau luptă să facă România mai bună are sufletul împăcat: a reuşit sau nu, ştie că a făcut ce a putut, că şi-a făcut datoria. Cei care sunt frământaţi de complexe ori alte asemenea sentimente negative pentru „neîmplinirile României” sunt oameni care au mustrări de conştiinţă pentru greşelile făcute – sau pentru că nu au făcut nimic.

Românii trebuie să aibă grijă de România! Nu ruşii, nu americanii, nu marţienii!

Doar dintr-o asemenea convingere poate izvorî o gândire politică realistă şi cu aplicaţie pentru viitorul României. Doar dintr-o asemenea convingere poate izvorî şi aşezarea României în raport cu Rusia şi Ucraina în zilele noastre.

Unii plâng de milă Ucrainei pentru greutăţile prin care trece astăzi. Eu nu. Eu simt milă pentru oamenii de rând din Ucraina – români, ucraineeni, ruşi, tătari, evrei, ţigani, polonezi etc. – care trebuie să rabde aceste greutăţi. Dar, dincolo de această milă, trebuie să spun că situaţia era atât de previzibilă, încât politica dusă de Ucraina – care a dirijat-o de-a dreptul către ceea ce se întâmplă astăzi – este pur şi simplu cauza acestei situaţii.
solidaritate ucrainaSă plângem de milă noi, ca români, Ucrainei?!? Dar nu Ucraina a provomat dispreţul şi chiar ura faţă de Români în ultimii peste 20 de ani? Nu Ucraina a refuzat apropierea şi buna-înţelegere cu România în aceeaşi perioadă? Nu Ucraina a încercat, chiar de la primii zori ai libertăţii ei, să pună mâna pe cât mai multe pământuri româneşti, cu tot cu locuitorii acestora? Nu Ucraina a pregătit mârşăvia cu Canalul Bâstroe? Nu Ucraina a refuzat colaborările în privinţa Insulei Şerpilor, făcând necesar arbitrajul internaţional pe temă? Nu Ucraina a încălcat sistematic drepturile românilor din zonele stăpânite de ea?

Ba da! Ucraina a făcut toate acestea, şi mai mult decât atât! În fapt numele de „U-Craina”, adică la marginea sau sfârşitul ţării, era numele căpătat de regiunea Chievului în vremea în care acesta era parte a Lituaniei, hotarul dinspre miazăzi al acesteia. Iar ucraineenii erau locuitorii acelei făşii înguste (a nu se confunda cu rutenii!). Dincolo de ea, spre sud, era Zaporojia, apoi Hanatul Crimeii. Spre răsărit, dincolo de Zaporojia, cazacii de pe Doneţ şi Don. Spre apus, Polonia, cu Podolia şi Bielorusia. Spre sud-vest, Vozia sau Edisan şi Moldova. Toate aceste ţări au fost în parte sau în întregime înghiţite de „Ucraina” construită de ţarismul rus, o potemkiadă naţională uluitoare. După 1991, Ucraina s-a trezit printre marile ţări ale lumii, ea, care nu existase nicidoată ca stat real.

Prima greşeală – tipică pentru o colonie abia devenită independentă – a fost încrederea în garanţiile ruseşti şi dezarmarea nucleară. Dacă Ucraina şi-ar fi păstrat armamentul nuclear, Rusia nu ar fi putut reintra acum în Crimeea.

A doua mare greşeală a fost dispreţul faţă de „minorităţi”. Desigur, au fost voci ucraineene care au militat pentru o altă abordare. Dar foarte des, mult prea des, au fost acoperite de cele ale xenofobilor. Acest lucru a creat în structura statului, pas cu pas, o serie de crăpături adânci.

A treia mare greşeală a fost mişcarea numită iniţial „revoluţia portocalie” şi apoi „euromaidan”. Multe orgolii, multe conspiraţii, multe grupări, multe zbateri, multă prostie. Folosindu-se, masiv, de suferinţa oamenilor de rând. Şi ducând la situaţia în care Ucraina a ajuns la dispoziţia străinilor. Aici, desigur, este şi o greşeală a analiştilor apuseni, care şi-au închipuit că Rusia nu va reacţiona. Ori nu este o greşeală? Mă întreb dacă nu cumva s-a mizat pe acest răspuns al Rusiei, dacă nu cumva împărţirea Ucrainei este deja tranşată la nivel înalt şi restul este „spectacol”. Cu morţi şi cu răniţi reali, evident, dar fals ca sens şi rost. Cu suferinţa oamenilor de rând provocată de aranjamente politice „înalte”.

Oricum, ideea este că nu e potrivit să vedem Ucraina ca pe o biată făptură inocentă agresată de bruta rusească. Nu doar pentru că Rusia nu este singura care face acest lucru! Ci şi pentru că Ucraina nu este inocentă, ci este vinovată de o politică absurdă, xenofobă şi agresivă, stupid-arogantă, care a dus la această situaţie.

Ceea ce nu înseamnă că nu trebuie ajutată! E paradoxal? Nu, e logic. Doar că este vorba de o logică în care nu-şi are loc acel idealism – de asemenea stupid – tipic discursului public românesc din ultimele secole.

Ucraina ar trebui ajutată de România nu pentru că este o victimă inocentă, ci pentru că este în interesul României şi al românilor să facă acest lucru.
Ucraina trebuie să fie o stavilă între România şi Rusia, trebuie să ne fie un aliat regional. În interesul amândurora! Şi al României, şi al Ucrainei. Dacă se poate!

În acest moment România ar trebui să aibă cel puţin o sută de diplomaţi în Ucraina. Oameni care să ştie măcar rusa şi engleza, dacă nu şi ucraineana. Şi care să ţină legătura cu toate grupările importante din Ucraina, să ofere conducerii româneşti o viziune cât mai corerentă asupra situaţiei, să ofere analize, propuneri, contacte etc.

Cu sau fără Crimeea, cu sau fără părţile dinspre Doneţ, Ucraina are o poziţie strategică, a cărei importanţă pentru România şi Rusia este foarte mare. Cu sau fără Crimeea Ucraina are o foarte importantă populaţie românească.

Acum ar fi momentul în care, inteligent, România să aducă Ucraina alături de ea, profitând şi de greşeala foarte mare pe care Ungaria tocmai a făcut-o. O alianţă strânsă între România şi Ucraina, chiar o uniune vamală între cele două, ar transforma criza din Ucraina într-o trambulină pentru un viitor mult mai bun şi mai puternic pentru ambele ţări.

Ar fi… dacă am avea cu cine. Politicienii români se ceartă pentru cum se face nodul la cravată, analiştii se luptă să se dovedească unul mai idealist ca altul… iar ocaziile istorice se duc.

Pr.Mihai-Andrei Aldea