Cartea aceasta se prezintă în aceste vremuri, ca un omagiu şi un prinos de cinstire şi de recunoştinţă, tocmai acum la împlinirea a cinci ani de la mutarea în veşnicele lăcaşuri a Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa – cela care a făcut parte „din generaţia destinată nu doar temniţei, dar şi sinistrei reeducări de la Piteşti, puse pe cale şi dirijate de tot ceea ce comunismul avea mai abject. Una era să petreci ani grei de închisoare laolaltă cu camarazii aceleiaşi suferinţe, şi chiar luni de tăcută recluziune într-o celulă izolată, şi alta să treci prin convulsiile fizice şi morale provocate de propriii tăi camarazi deveniţi diavoli şi, până la urmă, istovit, să te pomeneşti asemenea lor. Sunt traume sufleteşti pe care numai un erou le poate depăşi, dar care îi rămân pe viaţă în cârcă, asemenea unei jivine cu ghiarele înfipte în grumaz. Părintele Calciu ştia că o cădere poate fi depăşită numai prin asumarea ei conştientă şi responsabilă, şi aceasta l-a făcut, până la urmă, victorios” – potrivit aprecierii cuprinsă în „Predoslovia” cărţii, semnată de Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit, de pioasă şi vrednică amintire, Bartolomeu Valeriu Anania.

Lucrarea cuprinde mai întâi, înregistrarea unui interviu pe care Monahul Moise de la Mănăstirea Oaşa i-l luase Părintelui Gheorghe Calciu cu patru ani şi ceva în urmă, pe parcursul a trei zile de împreună-călătorie prin ţară. Iar ostenitorii, mai bine spus ostenitoarele Mănăstirii Diaconeşti – Bacău, care au compus şi structurat cartea au constatat „cu mare bucurie că interviul, cu o durată de şase ore, era de fapt, o incursiune amănunţită în viaţa părintelui, din copilărie până în momentul expulzării din ţară, în august anul 1985” – maicile nefăcând altceva decât să transcrie materialul, completându-l cu informaţii din alte interviuri şi articole. În continuarea cărţii, cercetându-se fondul de manuscrise al Arhivelor CNSAS, au fost găsite şi câteva fragmente de manuscrise ale Părintelui, confiscate în anul 1979, înainte de a doua sa arestare. „Ele cuprind relatări ale unor episoade din prima detenţie şi din timpul activităţii de preot profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti. Le redăm ca atare în partea a doua a cărţii, ca o completare la informaţiile cuprinse în interviu. Tot aici am inclus extrasele din dosarul de urmărire al Părintelui Calciu de la CNSAS, extrase, selectate şi adnotate de Monahul Moise. Precizăm că scopul nostru a fost să întregim, prin aceste informaţii, anumite aspecte din viaţa şi activitatea Părintelui Gheorghe Calciu, arătând că drumul Părintelui spre Împărăţie a urmat calea pe care Domnul Însuşi a avut-o: Părintele Calciu Dumitreasa a fost în iad cu sufletul, dar l-a biruit în Iisus Hristos şi s-a făcut părtaş la Înviere. Rămânea să mai acoperim perioada exilului în America. Pentru aceasta ne-am adresat familiei Părintelui, precum şi credincioşilor din Parohia „Sfânta Cruce” din Washington D.C., unde sfinţia sa a slujit în ultimii aproape douăzeci de ani. „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă eţi avea dragoste unul faţă de altul”. Şi am cunoscut că aceştia erau cu adevărat ucenicii Părintelui Calciu. În câteva zile, toată comunitatea de la „Sfânta Cruce” s-a mobilizat. Fiecare avea ceva de spus despre Părintele. Două suflete generoase s-au ostenit să adune şi să ne trimită toate aceste mărturii. Cu încuviinţarea lor, ne-am luat libertatea de a selecta şi organiza meterialul potrivit cu concepţia de ansamblu a cărţii. Am adăugat la sfârşit scrisorile dictate de Părintele, înainte de moarte, către familie, enoriaşi, către Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu Valeriu Anania – căruia, printre altele i-a spus ca „Dumnezeu să Vă dea tăria cugetului şi arma cuvântului să evitaţi pe cât posibil unui om, răutăţile care încep să atace tot mai violent adevărurile credinţei noastre ortodoxe şi să Vă lungească zilele spre slava Sa. Amin”; apoi către Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu şi Mănăstirea Diaconeşti, ultimele trei netipărite până acum, precum şi câteva însemnări făcute de cei apropiaţi, la un an de la adormire”, cum ar fi: preoţii Iustin Pârvu, Amfilohie Brânză, Adrian Beldianu, Nicolae Tănase, Monahul Filotheu, apoi domnii Demostene Andronescu, Erast Călinescu, Lucian Popescu. Aşadar, această carte – ce are câte un citat scripturistic drept motto la începutul fiecărei părţi – ne oferă nouă, celor obişnuiţi cu o viaţă comodă, prilejul de a medita la jertfă, la suferinţă şi la cruce. Şi asta pentru că nimic nu se poate realiza fără efort, fără jertfă. Tendinţa, tentaţia şi ispita omului contemporan, spune Sfântul Paisie Aghioritul, este de a dobândi totul fără jertfă, aşa încât şi noi creştinii, am dori să ne mântuim fără să ne nevoim, ceea ce este, de fapt, imposibil. Aşa stând lucrurile, cartea de faţă este un memento, o aducere aminte a vremurilor extraordinare şi teribile în care cei ce au vrut să se mântuie au avut foarte mult de suferit, adică atunci când statul român, comunist şi ateu, foloindu-se de instituţii diabolice şi draconice precum securitatea şi închisoarea, i-a chinuit pe cei mai buni creştini, aflaţi atunci printre noi; căci „comunismul a umplut cerul de Sfinţi – zice Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc.

Dintre toate relatările despre închisori şi vremurile de prigoană trăite de aceşti oameni în secolul trecut, din toată investigaţia psihologică a atâtor autori, toţi înzestraţi cu duhul mărturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovniceşti, una dintre cele mai pătrunzătoare, „cea mai în măsură să înţeleagă împreună cu toţi sfinţii ce este lăţimea şi lungimea, adâncimea şi înălţimea, să cunoască iubirea lui Iisus Hristos cea mai presus de cunoştere şi să se umple de toată plinătatea lui Dumnezeu (cf.3, 18–19).” Afirmaţiile Părintelui Gheorghe Calciu făcute în alte împrejurări, se potrivesc foarte bine şi aici, căci, „dacă ai îndoieli asupra mântuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrăşmaşului văzut şi nevăzut prin puterea credinţei şi a rugăciunii, dacă te îndoieşti de iubirea lui Iisus Hristos şi de eficienţa pocăinţei” acest volum, acest document duhovnicesc, te va convinge, deoarece protagonistul lucrării acesteia şi toţi eroii închisorilor comuniste şi politice în general, au căutat în primul rând, să-şi pună în ordine propriile vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Biserica primară, să-şi şlefuiască încet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate şi trăirea dragostei comunitare şi asta pentru că toţi aceşti mucenici contemporani ai veacului al XX – lea „locuind în aceeaşi celulă (ori la propriu, ori la figurat), au încercat să facă din spaţiul ei o biserică a lui Iisus Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile şi poticnelile inerente convieţuirii multora la un loc, într-un spaţiu impropriu, mizer şi insalubru!… Şi până la urmă, lucrarea cu pricina dezvăluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri neştiutori (la început), dar dorind arzător după Dumnezeu: mai întâi, ei constată că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar că omul are puterea să le primească ori să le respingă dintru început sau mai târziu, fiindcă aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaşte stadiile atacurilor şi poate lupta împotriva lor, chiar dacă lupta este coplexă şi de durată, însă nu imposibilă. Dacă cineva nu este determinat să oprească gândul rău de la început, acesta pătrunde în mintea lui şi-i argumentează că nu este chiar atât de rău. Dacă omul acceptă şi acest stadiu, gândul devine poftă şi-i hrăneşte mintea, imaginaţia şi simţurile. Până aici fiind războiul nevăzut” – iată şcoala Filocaliei şi a Spiritualităţii Răsăritene autentice, pe care aceşti cultivatori ai Duhului şi stăruitori într-ale Rugăciunii şi Ascezei au învăţat-o acolo unde te aşteptai probabil cel mai puţin, adică în temniţele „cruciadei roşii”!… Altfel spus, deprinderea persoanei în lupta duhovnicească, parcurgând toate treptele ascezei creştine, în cadrul războiului nevăzut şi văzut în care au fost angrenaţi aceşti slujitori ai lui Iisus Hristos şi iubitori ai aproapelui, duce la o asemenea analiză ce „nu putea fi făcută de către aceşti tineri decât numai prin prezenţa Duhului Sfânt, Care i-a asistat pe toată durata vieţii lor în închisoare”.

Drept pentru care „cititorul care se va apleca asupra acestei cărţi nu o va sfârşi fără a fi măcar cutremurat, dacă nu întors spre credinţă, căci viaţa Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa şi a celorlalţi ca el, este un model moral şi o scară de suire spre cele înalte, o chemare stăruitoare de a ieşi măcar pentru o vreme din mlaştina acestei vieţi şi de a urca spre Soarele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Iisus Hristos. Oare nu este cutremurător ceea ce spune un teolog şi un slujitor al altarului, care şi-a asumat suferinţa şi moartea ca pe o curăţire şi o înviere (căci finalitatea vieţii umane nu este moartea, ci învierea)? Şi nu vreau ca cittitorul de bună credinţă să treacă fără atenţie peste unele cuvinte rămase de la Părintele Calciu, ce se arată a fi adevărate file de Filocalie şi Patristică – şi asta pentru că vorbea frumos şi cu însufleţire, oprindu-se cu precădere la tema lui preferată: aceea a apărării credinţei strămoşeşti, curată, nealterată şi autentică (potrivit Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii), şi a sentimentelor curat naţionale şi patriotice, de cea mai bună calitate – pe care şi-a asumat-o în viaţa sa duhovnicească la modul plenar, din convingere şi din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-a traversat din cauza sistemului şi a regimului ticăloşit, antihristic!…

Lucrarea în sine este un complex, un tot grăitor, alcătuită dintr-un şir întreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existenţiale şi determinante pentru eroul cărţii, care, deşi s-a urmărit acest lucru, nu a fost niciodată victimă, ci întotdeauna va fi consemnat (alături de ceilalţi), de către posteritatea ce trebuie să fie cât mai obiectivă, drept eroul credinţei, purtătorul Duhului Celui Dumnezeiesc în iadul lumii acesteia pământeşti, din a doua jumătate a secolului al XX – lea!…

Scriitorul Răzvan Codrescu atenţionează şi subliniază faptul că „Viaţa lor merită cunoscută, nu pentru slava lor pământească, ci ca oamenii din zilelele noastre înnegurate de atâtea rătăciri, urmări ale îndepărtării de Dumnezeu, să ştie că au existat în veacul al XX – lea asemenea aleşi care s-au ridicat la puterea de credinţă şi de jertfă a primilor martiri creştini”.

Stelian Gombos – Ziarul Naţiunea