Aleksandr Dughin, ultimul om universal din ştiinţele sociale ale Federaţiei Ruse. Aleksandr Ghelievici Dughin vrea să rămână în istoria Rusiei. Motivaţiile sale interioare îl privesc. Nu-mi propun un exerciţiu exclusiv de psihanaliză (deşi pe parcursul eseului am fost nevoit să devoalez semnificaţiile anumitor sentimente ale acestui individ), ci unul de înţelegere a finalităţilor pe care aşa-zisa „a patra teorie politică” le poate imprima Rusiei şi lumii.

Un sociolog interesant

Dughin conduce catedra de sociologie a relaţiilor internaţionale de la Universitatea de Stat din Moscova, însă este greu să-l numeşti sociolog fără o anumită rezervă pe omul care-şi construieşte imaginea publică (în sociologie: rolul social) pe baza unui act „intelectual” prin definiţie, în sensul intelectualităţii militante care, ca grup social, poate fi asumată începând cu 1898, când scriitorul francez Émile Zola acuză nedreptatea statului francez care-şi condamnase la închisoare pe viaţă unul dintre ofiţerii din armată, pentru un spionaj în favoarea Germaniei care s-a dovedit apoi a fi fost comis de altcineva. Căpitanul (în 1894) Alfred Dreyfus era evreu născut în Alsacia, iar atmosfera de antisemitism din Franţa sfârşitului de secol XIX (ca şi din multe alte părţi ale Europei, de altfel) făcuse ca oprobriul public pentru „trădătorul” căruia i se înscenase transmiterea ilegală de secrete de stat către armata germană să fie cu atât mai mare. Adevăratul autor al scurgerii de informaţii, un ofiţer cu origini etnice maghiare, a scăpat de răspundere fugind la Londra. Scrisoarea deschisă a lui Zola pentru preşedintele Franţei, Felix Faure, „J’accuse”, s-a transformat, în secolul XX, într-un model de opoziţie şi apărare a unei cauze (dreptatea) în faţa autorităţilor publice care pun în practică represiunea pe criterii politice, rasiale, identitare. Funcţiile sociale ale sociologului, profesorului universitar şi intelectualului-militant par a se afla, în persoana lui Aleksandr Dughin, într-un dezechilibru de natură să creeze disonanţe cognitive colegilor acestuia din afara Rusiei. Acest om pare că observă şi explică societatea formată din grupuri (misiunea sociologului). În acelaşi timp, el predă sociologie unor studenţi, ceea ce ar trebui să însemne că îi învaţă să facă şi ei ceea ce face el.

Al treilea rol al lui Dughin, cel de intelectual-militant (eseist), a ajuns, însă, să le domine pe celelalte două şi să-l facă să fondeze partide extremiste (Partidul Naţional-Bolşevic) sau Uniunea Eurasiatică (fundaţie şi în acelaşi timp mişcare de tineret). Acest om nu face cercetare sociologică, ci se preocupă de găsirea şi implementarea unei formule prin care Rusia să domine masivul continental eurasiatic. Probabil din acest motiv cărţile lui Dughin ţin mult mai mult de domeniul geopoliticii, decât de cel al sociologiei, ştiinţă care, în formulă clasică, se raportează la statele naţionale considerând populaţiile acestora drept unităţi de analiză – societăţi. Sociologia presupune cercetarea şi descrierea realităţii grupurilor umane care formează societatea folosind metode statistice (importate din ştiinţele reale), de aceea conceptul de adevăr este foarte important, iar relativizarea (teoretizarea) se poate face numai după o cercetare riguroasă a realităţii. În absenţa acesteia, un demers precum „A patra teorie politică” nu poate fi decât, poate, un eseu scris în mod admirabil, care răscoleşte sufletele uşor emoţionabile ale ruşilor (şi altor ex-sovietici), şi cam atât. Urmărind luările de poziţie din ultimele luni ale lui Dughin, de pe facebook, putem observa cu uşurinţă trecerea de la mesaje mai reţinute, care demonstrau că autorul lor este încă stăpân pe spiritul său critic (indispensabil oricărui cercetător, din orice domeniu de cercetare), la nişte apeluri deschise la violenţă şi la repetarea ca o mantră a unor tactici de presiune asupra preşedintelui Vladimir Putin („Putin, introdu trupele”).

Penultimul status al lui Dughin de pe facebook spune: Спаси детей, введи войска! (salvează copiii, introdu trupele!). Antepenultimul afirmă: „Нам просто некуда отступать. Не отстоим Донбасс, падет Москва. Тень предательства нависла над Кремлем.” (Pur şi simplu, nu avem unde să ne retragem. Nu vom apăra Donbassul, va cădea Moscova. Umbra trădării a început să atârne peste Kremlin). Motivul introducerii trupelor s-a transformat din unul sporadic în unul permanent, pe pagina de facebook a lui Dughin, în ultimele două săptămâni. Încercările ridicole ale profesorului Dughin de a-şi autoîmplini setul de profeţii despre Rusia pe care le emite pe facebook arată alunecarea sa în negare, un fenomen adesea întâlnit în rândul intelectualilor şi filozofilor vizionari. Probabil, Aleksandr Ghelievici se vede în rolul vreunui călugăr-cronicar Nestor, iar realitatea lumii interconectate a anului 2014 i-a clătinat adânc visul. Când formatorii de politici de la Kremlin acţionează raţional, înţelegând că mobilizarea potenţială a întregului mapamond împotriva unui agresor reprezintă un factor de disuadare demn de luat în seamă (cel puţin), Dughin se simte trădat, abandonat. Euforia iniţială de care a dat dovadă Aleksandr Dughin, începând cu luna martie, urmată de prăbuşirea din ultimele două săptămâni, după desfăşurarea cu succes a alegerilor din Ucraina, demonstrează extrema naivitate a intelectualului-militant în sine.

Avem încă un caz care confirmă regula demonstrând foarte convingător că acesta este adevăratul rol social al lui Aleksandr Dughin, iar titlul său academic, la fel ca şi recunoaşterea în cadrul comunităţii de cercetare din Rusia (prin constrângere politică), sunt folosite de omul Aleksandr Dughin pentru a-şi promova ideile.

II. Un ideolog fără ideologie aplicabilă

Acestea din urmă, ideile, sunt tributare unei abstractizări mult prea mari şi sunt neinteligibile nu doar pentru cetăţeni, ci chiar pentru elitele politice pe care Dughin îşi propune să le influenţeze cu scopul de a reface statutul de imperiu al Rusiei. Ideologiile, în esenţă, n-au reprezentat niciodată altceva decât nişte căi prin care să fie schimbată o realitate din societate, iar pentru aceasta s-a introdus raportarea la un anumit concept de care autorii legau binele general. Contractul social, libertatea, libertăţile, drepturile, clasa socială, rasa, mediul, genul, sunt categorii teoretice pe care gânditorii politici le-au utilizat pentru a indica o cale practică de asigurare a binelui. Unii gânditori politici au fost nişte teoreticieni prin excelenţă, şi a fost nevoie de alţii ca să transforme teoriile lor în ideologie, adică să le practicizeze. Este, de exemplu, cazul lui Karl Marx şi cel al lui Friedrich Engels. Ulterior, vine Lenin şi începe zodia maximalismului marxist, al extremismului ideologic, care transformă nişte constructe abstracte de gândire într-un set de strategii politice de realizat („graţie” personalităţii obsesive a lui Lenin), ducând la însângerarea întregului secol XX.

Este interesant, în acest context, faptul că ruptura ideologică din socialism, intervenită după ruptura provocată de Lenin înainte de primul război mondial, a cunoscut o nouă ipostază după al II-lea război mondial, atunci când fortificarea Rusiei Sovietice a speriat Europa şi a constrâns partidele comuniste din Europa să renunţe la teza revoluţiei instrumentate prin orice mijloace, renunţând la poziţionarea voluntară anti-sistem şi integrându-se în sistemul politic democratic occidental. În cazul lui Aleksandr Dughin, conceptul de bază este aflarea-în-lume a filozofului german al limbajului Martin Heidegger, o raportare categorială la simţul colectiv al ruşilor în maniera în care este acesta din urmă este perceput şi valorizat. Or, pentru a construi o ideologie care să-ţi asigure instaurarea şi menţinerea unui regim politic ai putea fi interesat să te raportezi la ceva mai palpabil, pentru a-ţi lărgi baza electorală sau, dacă anulezi alegerile, măcar pe cea de susţinere (baza socială).

Dughin, în schimb, postulează ieşirea din pozitivism şi întoarcerea la un model ciclic al istoriei per se. Asta înseamnă abandonarea a tot ceea ce civilizaţia occidentală (pe modelul căreia este structurat chiar Dughin) a adus lumii din iluminism până astăzi. Acest maximalism nu poate fi digerat de niciun fel de societate europeană, în ciuda faptului că în unele dintre ele am observat o creştere a popularităţii partidelor extremiste. Acest delir al conştiinţei de geniu care a apucat-o pe căi greşite (din Dughin ar fi ieşit un excelent romancier) nu poate fi îngurgitat nici chiar de Rusia anului 2014. Dacă Aleksandr Ghelievici s-ar întoarce la esenţele gândirii filozofice, şi-ar reaminti (fără surprindere, pentru că ştie deja, dar uită ori se face a uita) că nu te poţi scălda de două ori în apa aceluiaşi râu. Cu alte cuvinte, inducţia este un procedeu mai periculos de anticipare a viitorului decât deducţia. Cere mult mai multă atenţie.

III. Un vizionar rătăcit

Limbajul lui Dughin este grav, face apel la nişte materii înalte, la ceea ce este transcendent, imuabil, peren, la esenţe, la timp continuu. Inspirat, evident, din tradiţia de gândire conservatoare a Europei, Dughin încearcă, de fapt, altceva decât menţinerea şi prezervarea tradiţiilor naţionale într-o lume tot mai cosmopolită. Ideologia lui (căreia îi spune „teorie” ignorând voit definiţia epistemologică a termenului) este una a … golului. Este un exerciţiu de propagandă care, atunci când, evoluţiile Rusiei în teatrul ucrainean, pe plan politic şi militar, intră pe o pantă descendentă, îşi dezvăluie slăbiciunea: autorul este în criză existenţială. El ar fi gata să-şi supună ţara lipsurilor şi tarelor unei consolidări a militocraţiei existente şi chiar dictaturii militare, doar de dragul satisfacerii ambiţiilor sale personale de mărire. În aceste condiţii, „misiunea istorică” a Rusiei este un concept care nu mai poate fi gândit sine ira et studio sub nicio formă, el trebuind să aibă pe viitor soarta „misiunii istorice” a celui de-al III-lea Reich şi a Imperiului Japonez din perioada 1931-1945, cea a dictaturii militare. Şi dacă acest lucru nu s-a întâmplat după 1989 pe fondul reconcilierii aparente dintre URSS şi Occident, impresia mea este că evoluţia ulterioară a evenimentelor, în materie de ani, vor constrânge Rusia (ca societate) să urmeze calea Germaniei şi a Japoniei postbelice.

În condiţiile în care URSS importa grâu şi cartofi din Canada, ascunzând acest fapt de cetăţenii sovietici încă din 1977, este uşor să ne dăm seama că, de fapt, URSS a pierdut ruşinos războiul rece – până la urmă, s-a pierdut pe sine însăşi la scurt timp după 1989, când majoritatea cetăţenilor sovietici nu-şi imaginau că se va întâmpla aşa ceva. Este oarecum trist că regimul de la Moscova se încăpăţânează să întindă coarda istoriei până la ruptură şi nu încape îndoială că poporul rus, oricum s-ar percepe pe sine însuşi, va plăti pentru refuzul unei părţi a elitei sale, cea care controlează şi statul rus, de a învăţa din greşelile trecutului.

Concluzii

Probabil, imperialismul rus are nevoie de un ultim cântec de lebădă, poate că simte nevoia să se retragă din istorie în mod grandios, eroic, cu baioneta-n mână şi grenada la brâu.

Ar fi mai bine pentru toată lumea (literalmente) să nu-şi materializeze această opţiune până la un punct din care nu-i va mai rămâne decât iminenţa unei înfrângeri militare ruşinoase din partea unei coaliţii internaţionale. Cât despre Aleksandr Ghelievici Dughin, acest om este o confirmare în carne şi oase a butadei sociologului şi gânditorului politic german Karl Marx: “Istoria se repetă prin ea însăşi – întâi ca tragedie, a doua oară ca farsă”. Europenii pot accepta realităţi şi pot discuta soluţii, însă nu vom accepta niciodată farse prezentate drept căi de mântuire. Este un teatru mult prea ieftin şi josnic, atât de caraghios încât pune într-o lumină proastă excelenta artă rusă a secolelor XX şi XXI, realizată adesea dincolo de hotarele ţării terorizate şi abrutizate de oamenii care au comis şi comit cele mai mari prostii din cele mai bune intenţii, pavând drumul ţării lor spre un iad pe care minţile lor nu-l pot concepe, dintr-o insuficienţă a proprietăţii empatiei.

Disclaimer: Aceasta este o filipică. De obicei nu scriu aşa ceva. Dar a la guerre, comme a la guerre, Sursa: Adevarul