Multă vreme am fost tentat să cred că naţionalismul este cu adevărat a treia cale, după capitalism şi comunism. Am fost şi eu, ca atâţia alţii, fascinat de ideea convergenţei sistemelor şi de cea a atracţiei contrariilor. La urma urmei, de ce n-aş fi crezut într-o variantă de mijloc între ce-a fost în Est şi ce-a fost în Vest, în încercarea disperată de a realiza o societate mai bună şi mai dreaptă?! La sfârșitul anilor 90, Adrian Păunescu, după ce a vizitat China, s-a arătat încântat de modelul economiei sociale de piaţă aplicat acolo, îndemnându-i chiar pe socialiştii români să ia aminte şi să ţină seama… Apoi, am realizat dintr-o dată ce mare capcană presupunea ideea că naţionalismul nostru s-ar putea strecura printre coloşii capitalişti şi comunişti, spre a da naştere unui nou sistem, care să reunească magistral părţile bune ale celorlalte două.

Greşeala fundamentală pe care o făcusem atunci când fusesem cucerit de ”convergenţa sistemelor” era aceea că le socotisem diametral opuse, când, în realitate, ele aveau aceeaşi origine. Războiul Rece fusese o farsă cinică, menită să justifice cursa dementă a înarmării în care se întreceau marile puteri. (…) Dacă am căzut de acord că modul în care evoluează lumea e produsul unei conspiraţii oculte, atunci devine limpede că plutocaţia occidentală, ca şi burghezia roşie, au avut un numitor comun: caracterul internaţionalist, totalitar şi ateist. În consecinţă, nu văd cum ar putea naţionalismul să aibă vocaţia celei de-a treia căi, din moment ce nu se poate constitui într-o sinteză a celorlalte două, dintr-un motiv foarte simplu: nu are nici măcar un singur punct de tangenţă cu comunismul şi cu capitalismul.

La fel trebuie tratată aiureala cu “naţionalişti de stânga” (sau “naţional-comunişti”) şi “naţionalişti de dreapta”. Eu unul, nu mă simt nici naţionalist de stânga, nici naţionalist de dreapta, ci naţionalist pur şi simplu. Nu văd de ce să mă raportez la infinit la un sistem de valori politice căzut de mult în desuetudine. Nu mai suntem pe vremea parlamentului francez post-revoluţionar, când stânga şi dreapta adunării desemnau orientarea politică a celor din sală…Revenind la rolul şi locul naţionalismului în lume, cred că lucrurile sunt mai simple decât par. Există două centre de putere care se înfruntă de multă vreme: 1) internaţionaliştii, promotori ai unei Noi Ordini Mondiale şi ai constituirii unui guvenământ unic sub controlul plutocaţiei; 2) naţionaliştii, apărători ai valorilor tradiţionale (Dumnezeu, Naţiunea şi Familia) şi ai separaţiei teritoriale între statele naţionale suverane.

De asemenea, trebuie să recunosc că ani la rândul am crezut în teoria lansată la noi de istoricul şi teologul Dan Zamfirescu, în legătură cu ”A Treia Europă”. Mai exact, este vorba despre o ”moştenitoare directă a Eladei (prin greci), a tracilor romanizaţi şi a migraţiilor slave şi bulgare, a Bizanţului şi a luptei de secole împotriva unui imperiu extra-european”. Deşi multe dintre argumentele aduse de autor sunt de bun simţ, inclusiv prin încercarea de contrapondere la teoria lui Huntington (privind ciocnirea civilizaţiilor), parcă ne scapă esenţialul. Nu lupta unor state contra altora şi “victoria celor buni” ar putea asigura viitorul lumii în care trăim. Conflictul major există în interiorul fiecărei ţări, dar el nu este de ordin teritorial, ci de ordin naţional. (…) Ceea ce avem de făcut este să nu ne pierdem cumpătul şi să privim doar înainte. Naţionalismul este viitorul. Vom trăi şi vom învinge!

Vlad Hogea

17-06-2014