Nu o data am ramas nedumerit vazand in galerii de lux expozitii fara valoare. Asa s-a intamplat recent la Mitchell-Innes & Nash Gallery, aflata in buricul galeriilor de elita de pe Madison Avenue, in rand cu Gagosian Gallery, unde sunt concentrate cele mai titrate spatii in care au expus somitati ale artei. Si Mitchell-Innes & Nash s-a bucurat de astfel de evenimente, cand au expus aici Jean Arp, Willem de Kooning, Allan D’Arcangelo, Jay Defeo, Roy Lichtenstein, Kenneth Noland si alti artisti, evident, orientati catre pop-art.

Si recenta expozitie a artistei Nancy Graves (1939 – 1995) este o facatura pop-art. Daca aveti acasa un suport de oua, puneti-i in fata un sutien de tabla, mai adaugati niste bete de care atarne o broasca de carton, mai manjiti cu vopsea pe ici-colo, puneti toata aratarea pe un soclu si mergeti cu ea la Mitchel-Innes & Nash Gallery, poate iese de o expozitie.

Da, dar cu o conditie, sa fiti de-al lor. Daca esti de-al lor, poti sa faci porcarii si mai abitir, vei fi considerat artist. Sau fa niste broaste, studiaza cum sar broastele si fa o schema, ca la gradina zoologica sau cum fac elevii la scoala, la orele de stiinte naturale! Nancy Gaves asa a facut. A trait de mica in aceasta zona, fiindca tatal ei a fost botanist. Ea e specialista in sarituri de broasca si alte mazgaleli, pe hartie ordinara, expuse ca opere de arta. O astfel de expozitie jigneste calitatea de artist si de galerist. Nici nu merita sa scrii despre asa ceva, dar scriu fiindca vreau sa inteleg. Si asa cum am invatat de la D.I.Suchanu, chiar si din cele mai proaste lucruri poti invata ceva.
Ce ratiuni stau la baza organizarii unor astfel de evenimente ratate? Poate faptul ca artista e din America? Sau ca Fundatia ei ii face o retrospectiva? Dar aici nu e nici un fel de retrospectiva, nici o inaugurare sau comemorare, e pur si simplu activitatea curenta a galeriei. Care i-a mai organizat acestei artiste si alte expozitii, poate cu un succes real, fiindca Nancy e sculptor, pictor, desenator, tipograf si cineast, poate are si ceva mai consistent. Sa nu uitam ca Nancy a fost prima femeie care a avut o retrospectiva solo la Whitney Museum.
Oricum, la fiecare expozitie, trebuie sa ai lucrari care sa te reprezinte.

Vizitatorul te descopera acum, nu te-a mai vazut, nu stie cine esti. Chiar si o lucrare sau doua daca expui, sa fie pe masura exigentelor tale, asa cum s-a intamplat cu Brancusi. A avut sute de expozitii americane, dar la fiecare prezenta lucrari esentiale, care il reprezentau. N-ai voie, daca esti un artist de top, sa te prezinti cu umpluturi. Brancusi nu si-a expus niciodata „operele necunoscute”, adica lucrari neterminate, crochiuri, pe care le daruia.
Dar poate e vorba, cum discutam cu un domn, care mi-a spus ca e polonez, de faptul ca galeristii nu mai au ce expune. Sunt multe galerii si oferta putina. Polonezul era oripilat de ce vede, nu se mai termina odata, zicea el, cu pop-art? Tendinta asta o sa-i distruga pe americani, daca nu deja le-a si taiat aripile… Nu cred, zic, arta americana e foarte vasta, e greu sa o judeci dupa o expozitie sau o suta de expozitii, de acelasi calibru. Sigur, domina arta-kitsch, dar e suficient sa mergeti la Whitney Museum, sa vedeti cum se limpezesc apele, sa vedeti ca arta-pop a dat si opere de sinteza, mult mai complexe, care se ridica la viziuni abstracte, la ideea de serial, la ideea de performance.
Trebuie sa ai rabdare, nimic nu se face intamplator, sunt ratiuni pe care noi, europenii, nu le intelegem, asa cum nu poti intelege sistemul electoral american, sa spunem, daca nu esti american, daca nu-l traiesti din interior. America este un colos. Din afara, lucrurile par simple, dar din interior apare ceva de necrezut, o istorie foarte zbuciumata, care a generat o constitutie de exceptie si legi extrem de sofisticate, pentru a putea sa guvernezi oameni care au orientari atat de diverse, cate neamuri sunt aici.

*

Sigur, nu totul e pop-art. Pop-art e o forma de arta populista, apartine de mass-culture, accesibila tuturor, care a generat multe curente, asa cum se pot vedea la Outsider Art Fair. Evident, pop-art e asociata cu kitsch-ul, curent inceput in anii ’50 in Anglia si dezvoltat imediat in SUA, unde a aparut si elementul de umor. Ironia, cu scopul de a persifla poncifurile. Sigur, miscarea este asociata cu Free Cinema, curentul furiosilor, avand radacini in atitudinea de contestare a oranduirii sociale. Insa contestatatarii, ca in teatrul lui Brecht, au ajuns sa fie repede asimilati de cei pe care ii contestau. Si din miscare anti-consumista, au ajuns varf de lance al consumismului, dovada preturile indecente la care se vand kitsch-urile pop-art. Daca sase fotografii, autoportrete colorate, ale lui Andy Warhol au ajuns sa se vanda azi cu peste 30 de milioane de dolari sau cu 35, 5 milioane de dolari o imagine cu o sticla de Coca-Cola („Large Coca-Cola”), cu cat ar trebui oare sa se vanda un Leonardo sau un Goya?
Dar clasicii nu se vand, fiindca kitch-ul a schimbat ordinea valorilor. Colectionarii stabilesc ierarhia, nu valoarea estetica. Interesele abat atentia de la adevarata cultura. Un alt tablou de Andy Warhol, Men in Her Life (1962), un serial alb-negru de portrete ale actritei Elizabeth Taylor, a fost licitat la Phillips de Pury & Co. pentru 63, 4 milioane de dolari! Andy Warhol e mai vandut decat Rembrandt sau Picasso. Kitsch-ul e rege. Perceptiile s-au denaturat complet, fiindca a aparut si mafia pietii de arta. Categoric, trebuie sa cautam arta pe langa business. Una e ce se vinde si alta ce se admira, ce se traieste la modul estetic. Asemenea preturi pe arta-kitsh constituie o sfidare a artei, o jignire a muncii unui adevarat artist. Si in Renastere arta era comandata si platita, dar arta, nu kitsch-ul. Treptat-treptat insa artistul a fost invins de comerciant, iar acum comerciantul a ajuns sa faca jocurile, excluzand adesea din ele arta si pe artist. Asa este si in zona cartii. Agentul e mai important ca autorul.

Desigur, greul sta pe umerii artistilor mari, adevarati, care nu fac rabat in functie de ce vrea Sotheby’s. Dar cu piata de arta e greu de luptat. Si cu mediocritatea. Geniul, daca nu se supune, este imediat paralizat, preferandu-se in loc mediocrii docili. Asa au aparut mii de artisti, de colectionari si galeristi pop-art. Si fiecare galerie cu bisturiul ei. Deunazi am participat la o licitatie de arta speciala („silent auction”, adica fara strigare, cu fise langa tablouri pe care cumparatorul scrie ce pret ofera), organizata de faimoasa companie citata mai sus, Phillips de Pury, implicata fiind si Children’s Cancer & Blood Foundation, cu vanzari modeste fiindca lucrarile expuse si licitate erau kitsch-uri. De regula, la evenimente de caritate, artistii ofera umpluturi, ce au de prisos. Nu am retinut mai aparte decat o lucrare a lui Zhang Huan din 2007, un Richard Serra, Transversal (2004), un portret de femeie, Lotte (2013), al lui Richard Wathen si cam atat. Desigur, intr-o astfel de tocmeala nu putea sa lipseasca si o referire la Andy Warhol, semnata de Richard Pettbone. Au fost si alte nume, ca Jasper Johns, dar ofertele lor erau sterse, sofisticarii comerciale, neconvingatoare. Un nume nu e intotdeauna o garantie a valorii.
Evident, e de preferat ceea ce este simplu si esential. Dar de unde o asemenea arta? Cauti. Satisfactia estetica nu se obtine usor. Un interesant eveniment am descoperit la Nailya Alexander Gallery, de pe 57 St., o galerie de lux, care a prezentat recent expozitia About a Woman. Unde am putut vedea o serie de fotografii, o retrospectiva a secolului trecut, care ne-a oferit prilejul sa vedem cum se practica arta fotografiei inainte de pop-art si dupa pop-art. Pe de o parte, deci, portrete clasice, toate antologice, datand de la inceputul secolului 20, semnate de Baron Adolf De Meyer, Alexander Rodchenko, Jan Lauschmann, Alexander Zhitomirsky, Man Ray, George Seeley, Jacques-Henri Lartigue, pe de alta parte, fotografii recente, evident, colaje, semate de Sarah Moon, Alexey Titarenko, Deborah Turbeville, Ann Rhoney, Marcia Resnick, Grete Stern, Cirenaica Moreira, Steve Wilson, David Tippit, Heather Evans Smith.

In perspectiva, iata, lucrurile se cern, fiindca apare un cantar al valorii, vedem spre ce e indreptat ochiul uman, ce l-a interesat pe artist. Evident, pe artistul de ieri l-a interesat sa surprinda autenticul, dovada ca tot ce vedem vechi ramane un document de epoca. Fotografia isi face astfel datoria in functie de propria sa natura. Dincoace, in fotografiile colaj, nu mai exista preocuparea pentru document, pentru a surprinde o ipostaza sau alta a vietii, dimpotriva, totul este orientat spre efecte grafice, spre combinatii fotografiece cat mai socante, spre estetism. Apare acum fotografia in sine, iluzorie, experimentala, un exercitiu in afara realitatii, o practica de laborator.
Cineva ne-ar putea spune ca ambele tendinte conteaza, ca e bine sa existe si una si alta. Exista. Dovada expozitia in jurul careia facem aceste specualtii. Speculatii in jurul femeii, in fond, a portretului feminin, incepand cu Luna-Femeie, asa cum a vazut-o un artist necunoscut in anul 1910, cand a fotografiat luna si a iesit ceva ca in filmul lui Méliès Le Voyage dans la Lune (1902).

Grid Modorcea
Corespondenta de la New York