De un sfert de veac, România este, fără doar și poate, o Cetate Asediată. Falsificatorii de istorie ne bat la cap că asediul cetății e doar în mintea noastră – bolnavă de mitologie conspirațională și plină de complexe moștenite din vechime. Lucian Boia a lansat această murdară teorie pseudo-științifică, încă din 1995, în eseul ”Elemente de mitologie istorică românească (secolele XIX-XX)”, publicat în volumul colectiv ”Mituri istorice românești” (tipărit sub egida Universității București!): ”Un mit de asemenea curent se raportează la lupta pentru independență, adăugându-i-se rolul românilor de apărători ai civilizației europene. (…) Luptele purtate și asuprirea străină au ajuns să fie invocate drept argumentul unic al întârzierii istorice românești, mai ales al dificultăților prezente, potrivit binecunoscutului complex de cetate asediată”. În cartea ”Istorie și mit în conștiința românească” (apărută în 1997, la Editura Humanitas, cu sprijinul Fundației Soros), infamul Boia își detaliază tezele mincinoase și profund antinaționale: ”Presiunea străinilor, din afară și din interior, reală până la un punct, dar hiperbolizată în imaginarul național, a generat complexul de cetate asediată, foarte tipic pentru mentalitatea românească a ultimelor două secole. (…) Mitul conspirației reprezintă una dintre figurile cele mai comune ale imaginarului politico-istoric. Îl întâlnim, evident, și la români, și chiar în forme agravate, dat fiind amintul complex de cetate asediată. (…) Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură față de trecut, față de orice trecut. (…) Este clar că Europa în care vrem să ne integrăm nu se construiește pe naționalism și autohtonism, ci pe depășirea acestor stări de spirit”. Că naționalismul nu e defel depășit – am văzut-o de curând, pe 25 mai, când Frontul Național a câștigat alegerile din Franța, iar UKIP pe cele din Marea Britanie (și exemplele pot continua, aproape în fiecare țară a Uniunii Europene)!

Revenind la încercuirea României, înainte și după 1989, să-l amintim și pe un alt răstălmăcitor al istoriei noastre recente, Eugen Negrici (fost propagandist PCR!), cu scriitura sa imundă, intitulată ”Mitul patriei primejduite”: ”Din spaimele subconștientului nostru, din amintirea vagă și persistentă a nedreptăților seculare făcute de vecinul de la răsărit, din teroarea aplicării doctrinei Brejnev a renăscut, s-a reactivat, s-a reîntemeiat atunci mitul patriei primejduite, la înfiriparea căruia contribuise în secolul trecut, în plan literar, Eminescu”. Pentru Negrici și Boia, pericolul este imaginar. Evoluțiile recente ne-au arătat, însă, că agresiunea antiromânească este cât se poate de reală. Iar începuturile actualului ciclu datează chiar din decembrie 1989, când granițele, în loc să se închidă, au fost deschise larg, pentru ca adevărații teroriști să-și ia rapid tălpășița. Fenomenul este analizat de Al. Saucă, în excelenta sa lucrare, ”KGB-ul și revoluția română. Intensificarea ofensivei forțelor antiromânești” (Editura Miracol, 1994): ”Deci, dacă la revoluția română participa un număr necunoscut de agenți infiltrați din timp, care se găseau pe teritoriul românesc în momentul declanșării evenimentelor, situația tactică din teren, ca să ne exprimăm în termeni adecvați, militari, impunea aducerea de noi forțe. Asta, ce demonstrează? Că exista un creier central, care urmărea totul, intervenind, suplimentând forțele acolo unde era nevoie. (…) Oamenii aceștia primiseră ordine precise. Erau în misiune comandată. (…) În orice țară din lume, când se produce o revoluție sau orice fel de tulburări majore care duc la schimbarea puterii, a regimului, prima măsură care se ia este închiderea granițelor. Mai ales când se știe că multe persoane ar avea interesul să fugă, sau să intre. În România, una din primele măsuri luate de noua putere, abia-abia închegată, a fost deschiderea granițelor. Și ele au rămas deschise 40 de zile!”

De fapt, o dată cu înțelegerea secretă de la Malta, dintre cele două super-puteri, eram în plin război. ”Războiul împotriva poporului român” – cum îl definește istoricul și teologul Dan Zamfirescu, în cartea omonimă (apărută la Editura Roza Vânturilor, în 1993): ”Da, suntem ținta unui război de o înverșunare, de o necruțare și de o adâncime a implicațiilor spiritual-religioase ce-i conferă culorile apocalipsului. Este războiul dezlănțuit împotriva pământului, sufletului, limbii, credinței și valorilor spirituale ale neamului românesc, de către forțele universale ale disoluției și haosului, ale încrâncenării și dezarticulării ființei umane, ale bastardizării și terfelirii chipului dumnezeiesc din om. Forțele batjocoririi satanice a tot ce este statura noastră umană, omenia noastră și piscurile cele mai înalte ale prezenței noastre în lume. Am fost și am rămas, noi, românii, totdeauna, piatra de poticneală și nu o dată zidul de stăvilar pentru barbariile de toate felurile, năpustite dinspre toate punctele cardinale la această universală încrucișare de drumuri ale binelui și răului străbătând pământul. (…) Noi, românii, facem (…) experiența acestei uri feroce care încearcă să ne surpe înăuntru și ne schimonosește și vitriolează imaginea în ochii lumii întregi, ură îndreptată asupra noastră dinspre toate azimuturile, dar generată și orchestrată de o singură putere universală: a răului care a ajuns a ține în mână planeta precum o caracatiță prada, încercând să o sufoce și să o otrăvească”.

Au urmat 25 de ani de jaf organizat, de distrugere programată, de destructurare a statului național unitar român. Într-o lucrare de primă tinerețe (”Calea Dreaptă – pledoarie pentru o doctrină a Adevărului”), publicată în 1996, actualul consilier prezidențial Iulian Chifu sesiza, absolut corect, că ”orice sistem mafiotic are ca principală țintă politicul și economicul. (…) Astăzi, națiunea face obiectul unor atacuri sistematice (…). Unul dintre unghiurile unui asemenea atac trece prin Europa, în dimensiunea sa supranațională, a regiunilor, în care structura proprie a națiunilor ar trebui să se dizolve.”

Alegerile făcute de România, după 1989, au fost unele controversate. Marele geopolitician rus Aleksandr Dughin (consilierul ideologic al președintelui Vladimir Putin) arăta, în lucrarea sa ”Bazele geopoliticii” – vol. I (apărută și în traducere românească, la Editura Eurasiatica, în 2011): ”Alegerea geopolitică a României este următoarea: fie de partea continentalismului, ca țară cu o veche identitate europeană, fie atlantistă, îndeplinindu-și astfel rolul de cordon sanitar în favoarea SUA. Prima opțiune implică, printre altele, edificarea unei politici amicale față de Rusia, în timp ce a doua înseamnă nu numai orientare anti-Rusia, ci și discrepanță față de politica continentalistă a Europei înseși, fapt ce duce la slăbirea suveranității europene în favoarea SUA și a lumii unipolare.” Deocamdată, România a ales să fie la cheremul SUA, cu toate că, așa cum sesiza Nae Ionescu, încă din 1930, ”Prejudecata civilizației apusene”: ”Americanii nu sunt mai civilizați decât europenii; Europa nu este mai bună decât Asia; Asia nu e mai bună decât Africa. Ci America, Europa, Asia, Africa SUNT; așa cum sunt. Și dovada stă în faptul că europenii nu pot deveni americani; asiaticii nu pot deveni europeni; africanii nu pot deveni asiatici. Ci rămân așa cum i-a lăsat Dumnezeu pe fiecare. Să ne americanizăm noi, europenii? Cum, însă? Căci toate aceste forme de viață sunt fixe, în anumite limite, de sine stătătoare; în același fel în care elefantul este elefant și broasca – broască. Recomandarea civilizatorie nu pornește decât din lagărul evoluționist-democratizant, adică de acolo unde, cu oarecare aproximație, se crede că boul poate deveni om! (…) Formula civilizației și culturii noastre românești nu este apuseană. (…) Ideea de stat? Bizantină. Ideea de Dumnezeu? Ortodoxă, deci categoric răsăriteană.”

Asediată de un sfert de veac, România se macină, încet, dar sigur, din interior. ”Intelighenția” se compromite, uitându-și rolul de îndrumător al masselor: ”Intelectualii de azi preferă disputele, sunt nepoliticoși, finanțați de stat și/sau de oligarhi, atacă în grup, adesea scriu și vorbesc mediocru, manipulează publicul, caută exclusiv profitul personal” (Adrian Gavrilescu, ”Noii precupeți. Intelectualii publici din România de după 1989” – Editura Compania, 2006). Clasa politică este nereformată, din jobenul scamatorilor de partid și de stat ieșind, periodic, aceeași Mărie, cu altă pălărie: ”Legislatură după legislatură, partidele românești postcomuniste și-au trimis pe scena parlamentară aceleași figuri, optând pentru perpetuarea în funcții a unor persoane desemnate obsesiv în aceeași formulă, în dauna criteriilor de competență profesională” (Marius Tudor & Adrian Gavrilescu, ”Democrația la pachet. Elita politică în România postcomunistă” – Editura Compania, 2002).

Asediul la care este supusă țara noastră este analizat în amănunțime (pe componenta sa economică) de profesorul Mircea Coșea, în lucrarea ”România după 20 de ani” (apărută la Editura Business Adviser, în 2011). Autorul ajunge la următoarele concluzii îngrijorătoare: ”Structura economiei a devenit de tip neo-colonial, în sensul manifestării pe planul relațiilor economice externe prin unidirecționare (peste 70% spre UE), prin exces de export de forță de muncă ieftină, materii prime slab prelucrate și produse industriale manufacturate pe bază de licențe și prin exces de import de alimente și bunuri de consum.” (…) ”Economia se află sub ocupație străină, ponderea capitalului străin în total capital investit fiind de peste 80%, iar la nivelul sectorului bancar depășind și acest nivel.” (…) ”Aderarea României la UE nu a reprezentat un factor de creștere economică și dezvoltare a industriei și agriculturii naționale, ci, din contra, un factor de decădere a acestora, prin presiuni concurențiale.” (…) ”Corupția politică a transformat în douăzeci de ani statul român într-un stat capturat”.

Când vom rupe lanțurile robiei și, într-un moment de superb katharsis, ne vom recâștiga suveranitatea națională? Greu, foarte greu de spus… Până atunci, România rămâne (la fel ca în ultimii 25 de ani apocaliptici!) o sumbră Cetate Asediată.

Vlad Hogea

07-06-2014